Charles Leadbeater: Inovarea educaţiei în mahalalele

Îmi face mare plăcere să fiu aici. Îmi face mare plăcere să vorbesc după Brian Cox de la CERN. Cred că CERN este căminul marelui Hadron Collider. Oare ce s-a întamplat cu micul Hadron Collider? Unde este micul Hardron Collider? Pentru că micul Hadron Collider era odată un lucru însemnat. Acum, micul Hadron Collider este într-un dulap, trecut cu vederea şi neglijat. Ştiti când marele Hadron Collider a fost lansat, şi nu a functionat, iar oamenii au încercat să inteleagă de ce, a fost echipa micului Hadron Collider care l-a sabotat pentru ca erau foarte geloşi. Întreaga familie Haron Collider trebuie deblocată.

Lecţia prezentării lui Brian, într-un fel -- toate imaginile acelea fantastice înseamnă: că punctul de vedere determină tot ceea ce vezi. Ceea ce spunea Brian este că ca ştiinţa a deschis cu succes puncte de vedere diferite în care ne putem vedea pe noi înşine. De aceea este aşa de valoroasă. Deci, punctul de vedere pe care îl împărtăşeşti determină teoretic tot ceea ce vei vedea. Întrebarea pe care o vei adresa va determina în mare parte răspunsul pe care îl vei primi.

Aşa că dacă vei adresa aceasta întrebare: Unde ar trebui să te uiţi să vezi viitorul educaţiei? Răspunsul pe care noi l-am dat în mod tradiţional la întrebarea aceea este foarte simplu, cel puţin în ultimii 20 de ani. Trebuie sa te duci în Finlanda. Finlanda este cel mai bun loc din lume pentru a vedea sisteme educaţionale. Poate că finlandezii sunt un pic plictisitori şi depresivi şi în Finlanda rata sinuciderilor este foarte ridicată, dar fără dubii sunt calificaţi. Au sisteme de învăţământ absolut uimitoare. Aşa că mergem toţi în Finlanda şi ne minunăm de miracolul socio-democratic al Finlandei şi de omogenitatea culturală şi de tot ce oferă şi apoi încercam să ne imaginăm cum am putea să luăm lecţii de la ei şi să le aducem cu noi înapoi.

Aşa, deci, legat de anul trecut, cu sprijinul CISCO care mă sponsorizează, dintr-un motiv oarecare, să fac asta, am căutat în altă parte. Pentru că de fapt inovaţia radicală vine câteodata din ce e mai bun, dar de multe ori vine din locuri unde nevoia este imensă, neonorată, unde este cerere latentă şi unde nu sunt suficiente resurse pentru ca soluţiile tradiţionale să funcţioneze -- soluţii tradiţionale şi scumpe care depind de profesionişti, ceea ce reprezintă exact şcolile şi spitalele.

Aşa am ajuns în locuri ca acesta. Acesta este un loc numit Monkey Hill (Dealul Maimuţei). Este una dintre sutele de mahalale din Rio. Cea mai mare creştere a populaţiei în următorii 50 de ani se va înregistra în oraşe. Vom creşte cu şase oraşe de 12 milioane de oameni pe an în următorii 30 de ani. Aproape toată creşterea se va înregistra în lumea dezvoltată. Aproape toată creşterea va fi în locuri ca Monkey Hill. Aici veţi găsi cea mai rapidă dezvoltare a populaţiei tinere din lume. Deci, dacă vreţi reţete care să funcţioneze -- pentru aproape tot -- sănătate, educaţie, politici guvernamentale şi educaţie -- trebuie să mergeţi în aceste locuri. Şi dacă mergeţi în locurile acestea, veţi găsi astfel de oameni.

Acesta este un tip pe care-l cheamă Juanderson. La vârsta de 14 ani, la fel ca mulţi dintre tinerii de aceeaşi vârstă din sistemul educaţional brazilian a renunţat la şcoală. Era plictisitor. În schimb Juanderson s-a îndreptat spre ceea ce s-a dovedit a fi o oportunitate şi o speranţă în zona în care locuia, ceea ce era traficul de droguri. La vârsta de 16 ani, după promovare rapidă, se ocupa de traficul de droguri în 10 mahalale. Făcea peste 200,000 de dolari pe săptamână. Avea 200 de angajaţi. Probabil ar fi fost mort până la 25 de ani. Dar din fericire, l-a cunoscut pe acest tip, care e Rodrigo Baggio, proprietarul primului laptop care a apărut vreodată în Brazilia. În 1994, Rodrigo a început ceva numit CDI, care colecta computere donate de corporaţii, le punea în centrele comunitare în mahalale şi crea centre ca acesta. Ceea ce l-a schimbat pe Juanderson a fost tehnologia educaţională care a facut procesul de învăţare distractiv şi accesibil.

Sau poţi să te duci în locuri ca acesta. Aceasta este Kibera, cea mai mare mahala din estul Africii. Milioanele de oameni care locuiesc aici, s-au răspândit pe mulţi kilometri. Acolo le-am cunoscut pe cele două, Azra la stânga, Maureen la dreapta. Tocmai îşi terminaseră cursurile secundare în sistemul educaţional kenyan. Acel nume ar trebui să vă spună că sistemul educaţional kenyan împrumută aproape totul din Marea Britanie de la 1950, dar a reuşit să-l înrăutăţească. Deci există şcoli ca aceatea în mahalale. Există locuri ca aceasta. Acolo a fost Maureen la şcoală. Acestea sunt scoli private. Nu există şcoli de stat în mahalale. Şi educaţia pe care au primit-o a fost jalnică. Educaţia lor a fost în locuri ca acesta. Aceasta şcoala a fost organizată de nişte maici într-o altă mahala numită Nakuru. Jumătate dintre copiii din această clasă nu au părinţi pentru că au murit de SIDA. Cealaltă jumătate au numai unul din părinţi pentru că celălalt părinte a murit de SIDA. Deci provocările educaţiei într-un loc ca acesta nu sunt a învăţa regii şi reginele Kenyei sau ai Marii Britanii. Provocările sunt a se menţine în viaţa, a-şi câştiga existenţa, şi a nu deveni infectat cu SIDA. Singura tehnologie care cuprinde în sfera ei şi bogaţi şi săraci în locuri ca acesta nu are nimic de-a face cu tehnologia industrială. Nici cu electricitatea sau apa. Este telefonul mobil. Dacă vrei să creezi de la zero aproape orice serviciu în Africa, ar trebui să începi cu telefonul mobil. Sau ai putea să te duci în locuri ca acesta.

Acesta este un loc numit Madangiri Settlement Colony, care este o mahala foarte dezvoltată aproape la 25 de minute în afara New Delhi-ului, unde am cunoscut aceste trei caractere care mi-au aratat împrejurimile pentru o zi. Lucrul remarcabil în ceea ce le priveşte pe aceste fete, şi semnul revoluţiei sociale care face valuri în lumea în curs de dezvoltare este că aceste fete nu sunt căsătorite. Cu 10 ani în urmă, cu siguranţă ar fi fost căsătorite. Acum, nu numai că nu sunt căsătorite, dar vor să continue să studieze, să aibă o carieră. Au fost crescute de mame analfabete, care nu au făcut teme niciodată. Peste tot în lumea în curs de dezvoltare sunt milioane de părinţi, zeci, sute de milioane, care pentru prima oară au copii care fac teme şi dau examene. Şi motivul pentru care continuă să studieze nu este pentru că au fost la o şcoală ca aceasta. Aceasta este o şcoala privată. Aceasta este o şcoală cu taxă. Aceasta este o şcoala bună. Asta e ce poţi găsi mai bun în Hyderabad în sistemul educaţional indian. Motivul pentru care au continuat să studieze este acesta.

Acesta este un computer instalat la intrarea în mahala de către un om de afaceri cu aptitudini sociale revoluţionare numit Sugata Mitra care a adoptat cele mai radicale experimente, demonstrând că, în condiţii adecvate, copiii pot învăţa pe cont propriu cu ajutorul computerelor. Aceste fete nu au accesat niciodată Google. Nu ştiu nimic despre Wikipedia. Imaginaţi-vă cum ar fi viaţa lor dacă ar putea face asta.

Deci dacă priviţi, cum am făcut eu, în acest tur, şi analizând aproape 100 de cazuri de oameni de afaceri diferiţi implicaţi în proiecte sociale care lucrează în aceste condiţii extreme, uitaţi-vă ce reţete au găsit pentru educaţie, nu arată deloc ca o şcoală. Ca ce arată? Ei bine, educaţia este o religie universală. Şi educaţie, plus tehnologie, este o mare sursă de speranţă. Poţi merge în locuri ca acesta.

Aceasta este o şcoală la trei ore în afara Sao Paulo-ului. Majoritatea copiilor de acolo au părinţi analfabeţi. Mulţi dintre ei nu au lumină electrică acasă. Dar sunt obişnuiţi să folosească computere, website-uri să creeze materiale video, şi aşa mai departe. Când te duci în locuri ca acesta ceea ce vezi este că educaţia în aceste locuri funcţionează prin sistemul "trage", nu "împinge". Majoritatea sistemului nostru educaţional are la baza "a împinge". Eu am fost practic împins spre şcoală. Când ajungi la şcoală, lucrurile sunt împinse spre tine, cunoştinte, examene, sisteme, calendare. Dacă vrei sa atragi oameni ca Juanderson care ar putea, de exemplu, să cumpere arme, să poarte bijuterii, să conducă motociclete şi să facă rost de fete prin traficul de droguri, şi vrei să-l atragi spre educaţie, a avea un curriculum obligatoriu nu prea are sens. Asta nu-l va atrage. Trebuie să-l atragi. Aşa că educaţia trebuie să funcţioneze prin sistemul "trage", nu "împinge".

Şi aşa ideea de curriculum este complet irelevantă într-un loc ca acesta. Trebuie să începi procesul educaţional bazat pe lucruri care fac o diferenţă pentru ei, în locul unde sunt. Ce înseamnă asta? Ei bine, cheia este motivaţia, care are două aspecte. Unul este de a livra motivaţie extrinsecă. Că educaţia merită. Toate sistemele noastre educaţionale functionează pe principiul că merită, dar trebuie să aştepţi ceva timp. Ceea ce este prea mult timp dacă eşti sărac. Să aştepţi 10 ani ca să vezi roadele educaţiei este prea mult când trebuie să te ocupi de nevoile zilnice, când ai fraţi şi surori de care trebuie să ai grijă sau o afacere la care trebuie să contribui. Deci, de multe ori, educaţia trebuie să fie relevantă şi să ajute oamenii să-şi câştige existenţa când şi unde le este necesară. Şi de asemenea trebuie să fie intrinsec interesantă.

De nenumărate ori, am găsit oameni ca aceştia. Acesta este un tip extraordinar, Sebastiano Rocha, în Bel Horizonte, în cel de-al treilea oraş brazilian ca mărime. Sebastian a inventat mai mult de 200 de jocuri pentru a preda practic aproape orice subiect existent. În şcolile şi comunităţile în care lucrează Taio, ziua totdeauna începe într-un cerc şi de la o întrebare. Imaginaţi-vă un sistem educaţional care porneşte de la întrebări, nu de la cunoştinte care trebuie împărtăşite, sau care începe de la un joc, nu de la o lecţie, sau care începe de la premiza că trebuie să atragi oamenii prima dată înainte de a putea să-i înveţi. În sistemele noastre educaţionale, faci toate aceste lucruri la urmă, dacă eşti norocos, sport, actorie, muzică. Ei educă prin intermediul acestor lucruri. Ei atrag oamenii să înveţe pentru că de fapt este un proiect de dans sau un proiect de circ sau, cel mai bun exemplu -- El Sistema în Venezuela -- este un proiect de muzică. Şi prin asta poţi să atragi oamenii spre educaţie, nu adăugând aceste lucruri după ce tot procesul de învăţare s-a propus şi ţi-ai consumat toată prospeţimea cognitivă.

El Sistema în Venezuela foloseşte o vioară ca tehnologie de învăţare. Taio Rocha foloseşte arta de a face săpun ca tehnologie de învăţare. Când foloseşti aceste scheme, descoperi că ele folosesc oameni şi locuri în moduri incredibil de creative. Mase de învăţare reciprocă. Cum poţi să faci învăţarea să ajungă la oameni când nu există profesori, când profesorii nu vin, când nu ţi-i permiţi, şi chiar dacă ai profesori, ceea ce ei predau nu este relevant pentru comunităţile în care servesc? Ei bine, îţi creezi proprii profesori. Creezi educaţie de la egal la egal, sau creezi asistenţi-profesori sau foloseşti aptitudini speciale. Dar găseşti moduri de crea un proces de învăţare care este relevant pentru oameni prin intermediul tehnologiei, al oamenilor şi al locurilor care sunt diferite.

Aceasta este o şcoală într-un autobuz pe un şantier de construcţii în Pune, oraşul cu cea mai mare rată a dezvoltării în Asia. Pune are 5,000 de şantiere de construcţii. Sunt 30,000 de copii pe aceaste şantiere de construcţii. Acesta este un singur oraş. Imaginaţi-vă acea explozie urbană care urmează să se întâmple în lumea în curs de dezvoltare şi câte mii de copii îşi vor petrece anii de şcoală pe aceaste şantiere de construcţii. Ei bine, aceasta este o metodă foarte simplă să îi inveţi folosind un autozub ca metodă de învăţare. Şi ei tratează procesul de învăţare, nu ca pe o activitate academică şi analitică, ci ca pe ceva productiv, ceva ce creezi, ceva de poţi să realizezi, chiar şi un mod de a-şi câştiga existenţa.

Un alt personaj pe care l-am întâlnit este Steven. Steven a petrecut trei ani în Nairobi locuind pe străzi pentru că părinţii lui au murit de SIDA. Steven s-a întors la şcoală, nu atras de obţinerea unui certificat, ci prin oferta de a învaţa cum să devină tâmplar, o aptitudine practică. Deci cele mai la modă şcoli din lume, tehnice şi de altă natură, îmbrăţisează filozofia care defineşte învaţarea ca o activitate productivă. Aici nu prea există o altă opţiune. Procesul educaţional trebuie să fie practic ca să aibă sens.

Şi nu în ultimul rând, ei au un model diferit de comparaţie. Este modelul restaurantul chinezesc de a compara. Şi eu l-am învăţat de la acest tip, care este un caracter fascinant. Este probabil cel mai remarcabil antrepreneur social cu proiecte educaţionale din lume. Numele lui este Madhav Chavan, şi el a creat ceva numit Pratham. Acum, Pratham conduce grupuri de joacă în grădiniţe pentru 21 de milioane de copii în India. Este cel mai mare ONG în domeniul educaţiei din lume. Şi susţine şi copiii clasei muncitoare care merg la şcoală în India. El este un adevărat revoluţionar. El este de fapt organizator al unei uniuni comerciale. Aşa a deprins abilităţile să-şi construiască organizaţia.

Când au ajuns la un anumită fază, Pratham a ajuns suficient de important ca să atragă suport gratuit de la McKinsey. McKinsey a venit şi s-a uitat la modelul său şi a spus, "Ştii ce ar trebui să faci cu asta, Madhav? Ar trebui să-l transformi într-un McDonald's. Şi când te duci în alt loc este să formezi o franciză. Şi e la fel oriunde te duci. Este de încredere şi oamenii ştiu unde sunt. Şi nu vor fi greşeli." Şi Madhav a zis, "De ce trebuie sa procedăm aşa? De ce nu putem sa adoptăm modelul restaurantelor chinezeşti?"

Sunt restaurante chinezeşti peste tot, dar nu există lanţuri de restaurante chinezeşti. Cu toate astea, toată lumea ştie ce este un restaurant chinezesc. Ştiu la ce să se aştepte, cu toate că va fi un pic diferit şi culorile vor fi diferite şi numele va fi diferit. Recunoşti un restaurant chinezesc atunci când vezi unul. Aceşti oameni lucrează pe baza modelului de restaurant chinezesc. Aceleaşi principii, aplicaţii diferite şi setări diferite. Nu este modelul McDonald's. Modelul McDonald's creşte. Modelul restaurantului chinezesc se răspândeşte.

Deci educaţia în masă a început cu antreprenoriat social în secolul al 19-lea. Şi asta este ceea ce ne trebuie din nou la scală globală. Şi ce putem învăţa din toate astea? Ei bine, putem învăţa mult pentru că sistemele noastre educaţionale eşuează în multe privinţe. Nu reuşesc să ajungă la oamenii pe care trebuie să-i servească cel mai mult. De obicei ating obiectivul dar pierd din vedere esentialul. Îmbunătăţirea este tot mai greu de organizat. Speranţa noastră este în aceste sisteme, incredibil de solicitate. Şi aceasta este o metodă foarte simplă de a înţelege ce tip de inovaţie, ce fel de alt design ne trebuie.

Există două feluri de inovaţie. Unul este inovaţie de durată, care va susţine o instituţie sau o organizaţie existentă, şi inovaţie care perturbă care o va dezmembra şi va crea un alt mod de funcţionare. Există instituţii formale, şcoli, colegii, spitale, unde inovaţia poate să aiba loc, şi instituţii informale, comunităţi, familii, reţele sociale. Aproape tot efortul nostru se concentrează în aceasta sferă, susţinerea inovaţiei în instituţii formale, găsirea unei variante mai bune a sistemului de învăţământ bazat pe modelul Bismarckian care s-a dezvoltat în secolul al 19-lea. Şi cum am spus, problema cu asta este că, în lumea în curs de dezvoltare nu există profesori care să facă acest model să mergă. Ar trebui milioane şi milioane de profesori în China, India, Nigeria şi în restul ţărilor în curs de dezvoltare care să acopere cererea. Şi în sistemul nostru, ştim că urmând mai departe calea asta nu vom rezolva profundele inegalităţi educationale, în special în interiorul oraşelor şi al fostelor zone industriale.

De aceea avem nevoie de mai multe tipuri de inovaţie. Avem nevoie de reinvenţie. Şi peste tot în lume vezi acum din ce în ce mai multe şcoli care se reinventează. Sunt şcoli care pot fi recunoscute, dar care arată diferit. Există şcoli de tip "Big Picture" în Statele Unite şi Australia. Există şcoli Kunscap Skolan în Suedia. Din cele 14 şcoli de acest tip care există, numai două între ele sunt în şcoli. Majoritatea sunt în clădiri care nu sunt concepute ca şcoli. Există o şcoală extraordinară în nord de Queensland numită Jaringan. Şi toate au acelaşi tip de caracteristici, foarte colaborative, foarte personalizate, de multe ori tehnologie omniprezentă. Învăţarea începe de la întrebări şi probleme şi proiecte, nu de la un pachet de cunoştinte şi de la curriculum. Deci cu siguranţă avem nevoie de mai mult.

Dar pentru că atât de multe probleme în educaţie nu se rezumă numai la şcoală, există în familie şi comunitate, cu siguranţă ai nevoie şi de mai mult pe partea dreaptă. Este nevoie de efort pentru a suplimenta şcolile. Cea mai faimoasă dintre acestea este Reggio Emilia în Italia, sistemul de învăţământ bazat pe familie care susţine şi încurajează oamenii în şcoli. Cel mai incitant este Harlem Children's Zone (zona pentru copii Harlem), care de mai bine de 10 ani, condusă de Geoffrey Canada, printr-un mix de şcolarizare şi familie şi proiecte comunitare, a încercat să transforme, nu numai educaţia în şcoli, ci întreaga cultură şi aspiraţiile a aproape 10,000 de familii din Harlem. Ne trebuie mai multă gândire complet nouă şi radicală ca aceasta. Poţi să te duci în locuri la o oră departare de această cameră, sau chiar mai puţin, la scurtă distanţă, care au nevoie de asta, care au nevoie de un tip de radicalism pe care nici nu ni l-am imaginat.

Şi în final, avem nevoie de inovaţie care să transforme modul în care învăţarea ajunge la oameni folosind modalităţi complet noi şi diferite. Suntem aproape, 2015, de o realizare extraordinară, noua şcolarizare a lumii Orice copil până la vârsta de 15 ani care vrea sa meargă la şcoală va putea să o facă în 2015. Este un lucru absolut extraordinar. Dar, spre deosebire de maşini care s-au dezvoltat aşa rapid şi ordonat, este uşor de recunoscut că de fapt sistemul şcolar este o moştenire din secolul 19, pornind de la modelul Bismarkian german care a fost preluat de către reformatorii englezi, şi câteodată de către misionarii religioşi, preluat de Statale Unite ca o formă de coeziune socială, şi apoi în Japonia şi Coreea de sud, ca urmare a dezvoltării lor.

Sunt uşor de recunoscut urmele secolului 19 în bazele acestui sistem. Şi bineînţeles este o mare realizare. Şi cu siguranţă va avea beneficii însemnate. Acesta va aduce competenţe şi învăţare şi lectură. Dar în acelaşi timp va bloca imaginaţia. Va bloca interesul. Va bloca încrederea socială. Va stratifica societatea atât de mult cât i se permite. Şi noi lăsăm moştenire lumii în curs de dezvoltare sisteme şcolare în care vor investi un secol încercând să le reformeze. De aceea avem nevoie de un mod de gândire radical şi acesta este motivul pentru care gândirea radicală este acum mai posibilă şi mai necesară decât oricând în ceea ce priveşte modul cum învaţăm.

Mulţumesc!