Charles Elachi despre Rover-ele trimise pe Marte

M-am gândit să încep prin a vi-i arăta pe cei care au pus bazele [Jet Propulsion Lab]. Când erau doar nişte puşti erau extrem de imaginativi, dornici de aventură, în timp ce încercau la Caltech să combine substanţele chimice observând care dintre ele explodează mai cu putere. Nu vă recomand să încercaţi şi voi asta acum. Evident, după ce au aruncat în aer o baraca, Caltech le-a spus să meargă în Arroyo şi să-şi facă acolo toate testele.

Aceştia sunt primii 5 dintre angajaţii noştrii în timpul pauzei de ceai. Cum spuneam, erau oameni dornici de aventură. De altfel, unul din ei, care făcea parte şi dintr-o sectă care nu era prea departe de locul acesta, în Orange Grove, s-a aruncat în aer în timp ce amesteca substanţele chimice dorind să afle care combinaţii dau cel mai bun rezultat. Astfel am încercat să vă dau o idee despre oamenii cu care lucrăm. Încercăm să ne abţinem să ne aruncăm în aer.

M-am gândit să vă arăt asta: ghiciţi care dintre cei din poză este angajatul JPL. Am încercat să vin îmbrăcat ca el azi dimineaţă, dar când am ieşit mi-a fost prea frig şi am zis că ar fi bine să-mi pun cămaşa înapoi pe mine. Dar cel mai important, motivul pentru care am vrut să vă arăt această poză: uitaţi-vă unde se uită toţi ceilalţi şi unde se uită el. Indiferent unde se uită ceilalţi, tu uită-te în altă parte şi apucă-te să faci ceva diferit, nu ce deja fac alţii. Cam acesta este spiritul a ceea ce facem noi.

Şi aş vrea să vă spun un citat al lui Ralph Emerson pe care unul din colegii mei l-a pus pe perete în biroul meu "Nu te duce pe acolo pe unde cărarea te îndeamnă. Du-te mai bine pe unde nu vezi nicio cărare şi lasă o urmă după tine." Şi asta este recomandarea mea pentru voi toţi: uitaţi-vă la tot ce fac cei din jurul vostru; voi însă să faceţi ceva complet diferit. Nu încerca să îmbunătăţeşti ce face deja altcineva, pentru că asta nu te va duce prea departe.

La începuturi noi lucram mult la rachete dar aveam şi multe petreceri. Se poate vedea una din petrecerile noastre de acum câţiva ani. Apoi o mare schimbare a avut loc acum 50 de ani, după ce a fost lansat Sputnik. Am lansat primul satelit american, cel pe care îl puteţi vedea aici în stânga. Şi aici schimbarea la 180 de grade: ne-am transformat din constructori de rachete în exploratori. Transformarea a durat o perioadă de câţiva ani şi acum suntem liderul mondial în explorarea spaţiului cosmic.

Dar chiar şi aşa trebuie să ne reamintim că uneori există şi eşecuri. Se poate vedea, în partea de jos, cum racheta trebuia lansată vertical dar cumva a pornit în lateral. Noi asta numim "racheta prost-ghidată". Apoi, ca să aniversăm asta, am organizat la JPL "Miss Racheta Ghidată".

Îl organizam în fiecare an şi jurizam; aveau loc întreceri, parade şi multe altele. Nu se mai cuvine să o facem acum, deşi unii îmi spun să o fac, pentru că nu mai e recomandabil în zilele noastre. În schimb facem ceva mai serios. Asta vedeţi în poza din stânga, la Rose Bowl, când am participat cu o platformă. Găsiţi mai multe în film. Şi în dreapta este Rover-ul, chiar înainte să îi finalizăm testarea şi să-l ducem la Cape să fie lansat. Acestea sunt Rover-ele pe care le aveţi acum pe Marte. Şi asta vă spune ceva despre lucrurile nostime şi cele serioase pe care încercăm să le facem. Am spus că am să vă arăt un filmuleţ cu unul dintre angajaţii noştrii, ca să vă faceţi o idee despre talentul pe care îl avem.

(Video): Morgan Hendry: Beware of Safety este o formaţie de rock instrumental. Cântăm mai mult pe partea experimentală. Există o parte de improvizaţie din jazz. Există şi nuanţe de rock dur. Privind sunetul ca pe un instrument, putem să căutam sunete şi obiecte mai abstracte ca să cântam live, îmbinând electronica cu acustica. Muzica este jumătate din mine, dar cealaltă jumătate -- am dat probabil de cea mai bună ocazie. Lucrez pentru JPL. Construiesc următorul Rover pentru Marte. Unii dintre cei mai inteligenţi ingineri pe care îi cunosc sunt aceia care au şi calităţi artistice. Trebuie să faci ceea ce vrei să faci, Şi nu trebuie să asculţi de cei care spun că nu poţi. Poate au dreptate - deşi m-aş mira. Spune-le să tacă şi fă ce vrei tu. Sunt Morgan Hendry. Lucrez la NASA.

Charles Elachi: Mutându-ne de la joacă la lucruri mai serioase, mereu oamenii întrebă de ce explorăm noi? De ce facem toate aceste misiuni şi de ce explorăm? Ei bine, eu mă gândesc la asta destul de simplu. Cumva, acum 13 miliarde de ani a fost Big Bang-ul, şi, după cum stiţi, a apărut Universul. Dar ceea ce aprinde imaginaţia oricui -- sau a multora -- este că din acel Big Bang s-a format lumea minunată în care trăim astăzi.

Te uiţi afară: vezi numai lucruri frumoase, toată viaţa ce te înconjoară şi oameni inteligenţi ca mine şi ca tine care pot purta acum o conversaţie. Totul a început cu Big Bang-ul. Deci întrebarea este: Cum s-a întâmplat? Cum a evoluat? Cum s-a format Universul? Cum s-au format galaxiile? Dar planetele? Cum de există o planetă cu viaţă evoluată? Este un lucru des întâlnit? Este oare viaţă pe fiecare planetă pe care o vedem în jurul stelelor? Deci, literalmente, toţi suntem praf de stele. Suntem făcuţi din materie stelară, creaţi din praf de stele. Data viitoare când sunteţi deprimaţi uitaţi-vă în oglindă şi puteţi spune, "Iată o stea!" Puteţi sări peste partea cu "praful". Dar literalmente suntem praf de stele.

Ce încercăm să facem prin explorarea noastră este să aflăm cum au ajuns lucrurile aşa cum le vedem azi. Şi unul din primele, sau cele mai uşoare, locuri unde putem merge şi să explorăm este Marte. Şi motivul principal este că nu este deloc departe de noi. Ne trebuie numai 6 luni să ajungem acolo. 6 până la 9 luni în cel mai potrivit moment din an. Este o planetă asemănătoare cu Terra. Doar un pic mai mică, dar partea de uscat de pe Marte este aproape la fel de mare ca partea de uscat de pe Terra, dacă nu luăm în considerare oceanele. Are poli. Are o atmosferă mai rarefiată decât a noastră, deci are şi climă. Este foarte asemănătoare din anumite puncte de vedere şi putem observa câteva forme de relief, cum ar fi Marele Canion de pe Marte, sau ceea ce numim noi Marele Canion de pe Marte. Este ca Marele Canion terestru, doar că este mult mai mare.

Este la fel de mare ca Statele Unite. Are vulcani. Şi acesta este muntele Olympus pe Marte, care este un fel de scut vulcanic imens al planetei. Şi dacă îi luăm în considerare înălţimea şi o comparăm cu Muntele Everest, ne vom face o idee despre cât de mare este muntele Olympus în comparaţie cu Everestul. Muntele Everest de pe Pământ este extrem de mic. Asta ne face să ne gândim la evenimente tectonice sau vulcanice care au avut loc pe planetă. Recent unul din sateliţi, ca să vedeţi asemănarea cu Terra -- a captat producerea unei alunecări de teren. Deci este o planetă dinamică, şi are activitate chiar şi acum, în timp ce vorbim.

Lumea se întreabă ce rol au aceste Rover-e, şi m-am gândit să vă arăt un pic din ceea ce fac. Acesta este un crater foarte mare. Geologilor le plac craterele, deoarece craterele sunt găuri imense săpate în pământ fără niciun fel de muncă, şi poţi vedea ce este dedesubt. Acesta este Craterul Victoria, şi are suprafaţa similară câtorva terenuri de fotbal. Dacă priviţi în stânga sus, vedeţi un mic punct negru. Această poză a fost făcută din satelit. Dacă o măresc, puteţi vedea că acesta este un Rover. Poza a fost făcută de pe orbită; putem să mărim imaginea şi aşa putem vedea Rover-ul. Noi folosim combinaţia imaginilor luate de sateliţi cu cele luate de Rover pentru a putea conduce experimentele, deoarece se pot observa suprafeţe mari şi putem controla mişcarea Rover-elor pentru a le trimite într-o anume locaţie.

Ce facem acum este să ducem Rover-ul în crater. După cum am spus, geologii iubesc craterele. Mulţi dintre voi aţi fost în Marele Canion, şi aţi văzut pe versanţii acestuia stratificările. Aceste straturi -- aşa arăta suprafaţa acum un milion de ani, acum zece milioane de ani, acum o sută de milioane de ani, şi ai depozite noi deasupra. Dacă puteţi descifra aceste straturi e ca şi cum v-aţi citi propria geologie, şi veţi învăţa istoria lucrurilor petrecute demult în acel loc.

Ceea ce vedeţi aici sunt straturile peretelui craterului, iar Rover-ul coboară acum, măsurând proprietăţile şi analizând rocile în timp ce coboară în canion. Este destul de greu să conduci pe o pantă ca asta. Dacă aţi fi fost acolo, voi nu aţi fi făcut-o. Dar ne-am asigurat că Rover-ele au fost testate înainte să le coborâm -- sau acel Rover -- şi ne-am asigurat că funcţionează corect.

Când am venit aici data trecută, puţin după aterizarea pe Marte -- cred că au trecut o sută de zile de la acel moment - v-am spus că sunt surprins că aceste Rover-e rezistă mai bine de o sută de zile. Iată-ne aici, patru ani mai târziu, şi încă funcţionează. Veţi spune "Charles, ne minţi" dar nu este adevarat. Chiar am crezut că nu rezistă mai mult de 90 sau 100 de zile, deoarece au autonomie solară, iar Marte este o planetă plină de praf şi ne-am aşteptat ca acesta să se adune pe ele şi după un timp să nu mai captăm suficientă energie solară pentru a le porni.

Întotdeauna am spus că este important să fii isteţ, dar din când în când e bine să fii şi norocos. Şi asta s-a întâmplat. S-a dovedit că din când în când sunt furtuni de nisip pe Marte, aşa cum vedeţi aici, şi care trecând peste Rover, îl curăţă. Este ca şi cum am avea o maşină nouă, şi de asta au funcţionat atât de mult timp. Le-am şi creat destul de trainice, dar de asta au rezistat atât de mult timp şi încă transmit date ştiinţifice. Acum, ambele Rover-e încep să îmbătrânească. La unul dintre ele o roată s-a blocat, una din cele din faţă, şi ce am facut a fost să-l ghidăm cu spatele. Şi celălalt are artrită la umăr şi nu funcţionează corect mergând cam aşa şi îi putem mişca braţul tot cam aşa. Dar încă ne furnizează multe date ştiinţifice. În această perioadă multe persoane din afara comunităţii ştiinţifice au fost încântate de aceste Rover-e şi vreau să vă arăt un film pentru a înţelege cum sunt aceste Rover-e percepute de oamenii din afara comunităţii ştiinţifice.

Haideţi să vedem filmuleţul. Apropo, acest film arată exact cum a avut loc aterizarea acum 4 ani. (Video): Ok, avem paraşuta pe traiectorie. Ok, lansaţi amortizoarele cu aer. Lansate. Camera. Tocmai am facut o fotografie. Daaa! CE: Asta s-a întâmplat în camera de operaţii din Huston. Este exact aşa. (Video): Dacă există viaţă, Olandezul o va descoperi. Ce face? Ce-i asta? CE: Nu e rău deloc.

Aşadar, să vă mai arăt puţin din frumuseţea planetei. Aşa cum am spus mai devreme, seamănă foarte mult cu Terra, puteţi vedea şi dune de nisip. V-aş fi putut spune că aceste poze au fost făcute în Sahara sau oriunde altundeva şi m-aţi fi crezut, dar ele sunt făcute pe Marte. O zonă care ne intrigă în mod special este regiunea nordică a planetei, aproape de Polul Nord, deoarece vedem gheţari, care se contractă şi se dilată, ceea ce seamănă foarte mult cu ce avem în nordul Canadei. Am vrut să vedem, şi am văzut, feluri variate de caracteristici glaciale. Am vrut să aflăm, de fapt, din ce este alcătuită gheaţa şi dacă conţine ceva materiale organice.

Avem o navă spaţială ce se îndreaptă către Marte, numită Phoenix şi care va ajunge acolo în 17 zile, 7 ore şi 20 de secunde din acest moment, aşadar vă puteţi potrivi ceasurile. Pe 25 mai, chiar înainte de ora 5, ora locală pe Coasta de Vest, vom coborî pe altă planetă. După cum puteţi vedea, aceasta este o poză a navei spaţiale aterizată pe Marte, dar m-am gândit că în cazul în care veţi pierde acest spectacol, peste 17 zile, să vă arăt un pic ce se va întâmpla.

(Video): Asta este ceea ce numim cele 7 minute de teroare. Vrem să săpăm în sol şi să luăm mostre ce vor fi arse în cuptoare pentru a vedea ce gaze emană. Lansarea a avut loc acum nouă luni. Coborâm cu 12,000 mile/oră şi în 7 minute trebuie să ne oprim şi să atingem cu grijă solul pentru a nu distruge naveta.

Ben Cichy: Phoenix este prima misiune marţiană de cercetare. Este prima misiune care va ateriza lângă Polul Nord pe Marte şi prima care va încerca să găsească apă pe suprafaţa altei planete.

Lynn Craig: Unde este apă, cel puţin pe Terra, acolo este şi viaţă şi, deci, este un potenţial loc unde viaţa a existat în trecutul planetei.

Erik Bailey: Principalul obiectiv al aterizării este să imprime unei navete ce coboară cu 12,500 mile/oră o oprire programată, într-un mod blând şi în timp scurt. BC: Intrăm în atmosfera marţiană. Suntem la 70 de mile deasupra solului. Şi naveta este bine închisă în naveta mamă.

EB: Arată ca un cornet de îngheţată, mai mult sau mai puţin.

BC: Şi în faţă este scutul termic acest obiect cu aspect de farfurie, ce are circa 1 centimetru din ce e de fapt un dop care-i astupă partea din faţă, care este scutul termic. Acesta este un dop special şi acest dop ne va proteja de intrarea violentă în atmosferă pe care o vom simţi.

Rob Grover: Frecarea cu aerul începe să se simtă şi ne folosim de ea în timp ce coborâm prin atmosferă în avantajul nostru, ca să frânăm. BC: Din acest punct vom decelera de la 12.500 mile/oră la 900 mile/oră.

EB: În exterior poate fi la fel de cald ca suprafaţa Soarelui.

RG: Temperatura scutului termic poate atinge 2.600 grade Fahrenheit.

EB: Înăuntru nu este chiar aşa cald. Probabil ajunge la temperatura camerei. Richard Kornfeld: Există un moment prielnic când putem desfăşura paraşuta.

EB: Dacă deschizi paraşuta prea devreme, poate să nu se deschidă. Materialul şi cusătura se pot destrăma. Şi asta ar fi rău.

BC: În primele 15 secunde după deschiderea paraşutei, am decelerat de la 900 mile/oră la aproape 250 mile/oră. Nu mai e nevoie să fim protejati de scutul termic pentru frecarea cu atmosfera, aşa că îl ejectăm, expunând pentru prima dată naveta la atmosfera marţiană.

LC: După ejectarea scutului termic şi deschiderea trenului de aterizare următorul pas e să detectăm cu radarul cât de departe e Phoenix de sol.

BC: Am pierdut 99% din viteză. Deci am parcurs 99% din drumul necesar. Dar acel ultim procent, ca de obicei, este cel mai greu.

EB: Acum naveta trebuie să decidă când va scăpa de paraşută.

Se separă de navetă la viteza de 125 mile/oră la circa 1 km deasupra solului planetei: 3,200 picioare. Adică înălţimea a două clădiri Empire State puse una deasupra celeilalte.

EB: Acum ne decuplăm de partea din spate şi suntem în cădere liberă. Este un moment înfricoşător: multe se pot petrece într-un timp foarte scurt. LC: Este în cădere liberă dar încearcă şi să se folosească de toate metodele pentru a se asigura că va ateriza cum trebuie.

EB: Apoi trebuie să pornească motoarele singură şi apoi să încetinească uşor şi să atingă solul în siguranţă.

BC: Terra şi Marte sunt atât de departe încât îi trebuie peste 10 minute unui semnal să ajungă de pe Marte până aici. Şi aterizarea se termină cu totul în doar 7 minute. Deci când aflăm că aterizarea abia a început de fapt deja se va fi terminat.

EB: Am încorporat multe sisteme autonome în navetă ca să poată ateriza singură şi în siguranţă.

BC: Aterizarea este o imensă şi provocatoare problemă tehnică. Practic trebuie să determini o navetă ce goneşte prin spaţiu să îşi dea seama prin diferite metode cum să ajungă pe suprafaţa lui Marte la viteza de 0 mile/oră. Este o problemă provocatoare şi incitantă.

CE: Sperăm să se întâmple aşa cum vedeţi aici. Deci va fi un moment tensionat observând cum naveta aterizează pe altă planetă.

Vreau să vorbesc şi despre alt lucru pe care îl facem. În acest moment lucrăm la modelul următorului Rover pe care îl vom trimite pe Marte. Şi m-am gândit să vă spun un pic cum avansăm. Este foarte asemănător cu ceea ce faceţi voi când concepeţi un produs. Cum aţi văzut mai devreme, când am construit Phoenix 1, am luat în considerare şi căldura cu care ne vom confrunta. A trebuit să studiem multe tipuri de materiale care pot să ne fie utile. În general nu încercăm să mulţumim clientul. Ceea ce vrem să facem este o maşină cât se poate de eficientă.

La început le-am cerut angajaţilor noştri să fie cât se poate de imaginativi. Şi ne place să fim aproape de Centrul Artistic, pentru că îl avem, sincer să fiu, pe unul din seniorii Centrului Artistic, Eric Nyquist, care a pus câteva monitoare, vizibile din depărtare, în camera noastră de design a navetei, ca să-i facă pe oameni să se gândească liber la lucruri. Avem multe Lego-uri. Şi, cum spuneam, este un loc de joacă pentru adulţi, unde ei stau şi încearcă să se joace cu diferite forme şi contururi.

Devenind acum mai serioşi, avem şi ceea ce noi numim CAD/CAM-uri şi toţi inginerii implicaţi, toţi cercetătorii, ce au cunoştinţe despre principile termice desen tehnic, interacţiune atmosferică, paraşute, toţi aceştia lucrează în echipă şi dezvoltă un model computerizat de rachetă pentru a vedea dacă se ridică la nivelul aşteptărilor noastre. Pe de altă parte trebuie să luăm în calcul şi atmosfera planetei unde vrem să aterizăm. Dacă mergi pe Jupiter sunt foarte multe radiaţii. Este cam acelaşi nivel de radiaţie pe Jupiter ca într-un reactor nuclear.

Imaginaţi-vă că vă aruncaţi PC-ul într-un reactor nuclear şi totuşi PC-ul trebuie să funcţioneze. Acestea sunt câteva din provocările la care trebuie să răspundem. Pentru aterizare trebuie să facem teste la paraşute. Aţi văzut în film o paraşută rupându-se. Ar fi groaznic să se întâmple aşa ceva, deci trebuie să le testăm pentru că deschidem paraşuta la viteze supersonice. Navigăm la viteze foarte mari şi deschidem paraşutele tocmai pentru a frâna. Deci trebuie testate foarte bine. Asta este ca să vă faceţi o idee cât de mare e o paraşută în comparaţie cu oamenii de aici.

Apoi am construit nişte modele de test pe care le-am şi testat la JPL în ceea ce noi numim Curtea Marţiană. Le-am lovit, le-am trântit, le-am aruncat, ca să ne dăm seama cum şi unde se pot strica. Şi apoi reluăm lucrul din acel punct. Şi abia apoi facem construirea propriu-zisă şi zborul. Următorul Rover va fi de mărimea unei maşini. Acest mare scut pe care îl vedeţi în exterior este scutul termic ce îl va proteja. Şi acesta va fi construit la anul şi va fi lansat în iunie anul viitor. În acest caz, fiind un Rover foarte mare, nu puteam folosi amortizoare cu aer. Şi îmi amintesc că data trecută au fost câţiva dintre voi cărora li s-au părut interesante aceste amortizoare. Din păcate acest Rover este de 10 ori mai voluminos şi de 3 ori mai greu decât Rover-ul precedent. Deci nu putem folosi amortizoare. Dar s-a venit cu o idee ingenioasă pentru aterizare. Nu am vrut să-l coborâm prin propulsie la sol pentru că nu doream să contaminăm suprafaţa; vroiam ca Rover-ul să aterizeze pe picioarele sale.

Şi am venit cu ideea ingenioasă care e folosită şi de elicoptere aici pe Pământ. Naveta va coborî până la 100 de picioare şi va pluti la această altitudine, de unde o macara va scoate Rover-ul şi îl va coborî pe sol. Să sperăm că toate vor merge după acest plan. Rover-ului va avea un rol de chimist. Treaba Rover-ului ajuns pe planetă este să analizeze compoziţia chimică a rocilor. Va avea un braţ care colectează mostre ce vor fi băgate într-un cuptor, zdrobite şi analizate. Dacă este ceva la care nu putem ajunge fiind prea sus pe o stancă, avem un laser care va sfărâma roca, evaporând-o şi astfel vom putea face analizele necesare. Seamănă puţin cu Star Wars, dar totul e real. Lucrurile sunt reale. Şi pentru a vă ajuta şi pe voi să faceţi reclame despre Rover, îl vom antrena să poată servi cocktail-uri şi pe Marte.

Astfel am vrut să vă faceţi o idee despre lucrurile amuzante ce le facem pe Marte. M-am gândit să mergem la Stăpânul Inelelor acum ca să vedeţi câteva lucruri interesante. La Stăpânul Inelelor remarcăm două lucruri. Primul, este o planetă superbă -- are frumuseţea inelelor şi aşa mai departe. Dar pentru cercetători inelele au o semnificaţie aparte, pentru că noi credem că reprezintă, la scară mai mică, modul în care s-a format Sistemul Solar. Unii savanţi văd astfel modul în care s-a format Sistemul Solar, că Soarele a luat naştere prin acumularea materiei stelare, mare parte din praful din jurul lui a creat inele şi apoi particulele din aceste inele s-au acumulat formând bucăţi mari de rocă, şi apoi, în acelaşi mod, şi planetele s-au format.

Deci privindu-l acum pe Saturn, privim de fapt formarea sistemului nostru solar la scară mai mică, şi îl putem folosi ca laborator de teste. Să vă prezint acum cum arată acest sistem saturnian. Întâi vom zbura pe lângă inele. Apropo, totul este filmat real. Acestea nu sunt animaţii făcute pe calculator. Imaginile sunt captate din satelitul pe care îl avem pe orbita lui Saturn, Cassini. Se poate observa cât de clare sunt inelele datorită particulelor de materie. Unele se acumulează, formând particule mai mari. Goluri în inele apar când un satelit se formează în acea locaţie. Acum, voi credeţi că inelele sunt obiecte foarte mari. Da, sunt mari într-o singură dimensiune; în cealaltă dimensiune sunt subţiri ca hârtia. Foarte, foarte subţiri. Aici se vede umbra unui astfel de inel proiectată pe Saturn. Iată şi unul din sateliţii care s-au format în acel loc. Imaginaţi-vă o platformă subţire cât hârtia, având o suprafaţă de sute de mii de mile, care se roteşte.

Avem o mare varietate de sateliţi ce se pot forma fiecare arătând foarte diferit şi foarte bizar, ce vor ţine cercetătorii ocupaţi zeci de ani încercând să explice cum se formează şi cerând de la NASA şi mai mulţi bani pentru a afla cum arată aceşti sateliţi şi cum au ajuns să se formeze. Doi sateliţi sunt foarte interesanţi. Unul este Enceladus. Este format complet din gheaţă, şi l-am măsurat de pe orbită. Este făcut din gheaţă. Dar este ceva bizar la el. Iată aceste dungi, numite dungi-de-tigru; zburând pe langă ele, dintr-o dată am observat o crestere de temperatură, adică acele dungi erau mai calde decât restul satelitului.

Aşa că la trecerea pe lângă satelit ne-am uitat şi înapoi. Şi ghiciţi ce? Am văzut ţâşnind gheizere. Este un Yellowstone al lui Saturn. Am văzut gheizere de gheaţă pe satelit ce indică probabila existenţă a unui ocean în adâncurile satelitului. Cumva, în urma unui efect dinamic, vedem aceste gheizere ce tâşnesc de sub scoarţa de gheaţă. Motivul pentru care am pus săgeata asta aici, ce indică 30 de mile, este că am decis acum câteva luni să trimitem o navetă prin jetul unui gheizer pentru a observa materialele din care este alcătuit. Am fost îngrijoraţi dacă totul va merge bine, existând anumite riscuri, dar totul a mers bine. Am zburat chiar deasupra lui şi am aflat că sunt destule materiale organice emise în combinaţie cu gheaţa. Şi în următorii ani, în timp ce orbităm Saturn, plănuim să ajungem din ce în ce mai aproape de suprafaţa satelitului pentru măsurători mai precise.

Şi alt satelit ne-a atras atenţia, anume Titan. Lucrul care îl face interesant este că Titan este mai mare decât Luna şi are atmosferă. Şi atmosfera lui este la fel de densă ca şi atmosfera Terrei. Dacă am fi pe Titan am simţi aceeaşi presiune pe care o simţim aici. Doar că este mult mai frig, şi acea atmosferă este în mare parte constituită din metan. Metanul ne face să gândim pozitiv, pentru că este material organic şi imediat începem să ne gândim dacă viaţa a evoluat în acest loc, unde avem multe materiale organice. Deci oamenii cred acum că Titan este ceea ce se numeşte o planetă prebiotică, pentru că materialul organic rece nu a ajuns la stadiul de a deveni material biologic în care ar fii putut să evolueze viaţa.

Seamănă cu Terra, îngheţată, de acum 3 miliarde de ani înainte ca viaţa să apară. Naşte astfel foarte mult interes şi, pentru exemplificare, am lansat o sondă pe Titan, construită de colegii noştrii din Europa, în timp ce orbitam Saturn. Am lansat o sondă în atmosfera lui Titan. Acesta este o poză făcută în timpul coborârii. Seamănă mult cu coasta Californiei. Se pot vedea râurile de-a lungul coastei, o zonă albă ce seamănă cu Insula Catalina, şi cealaltă zonă ce pare a fi un ocean. Cu un instrument de la bord, un radar, am observat că există şi lacuri aici, precum Marile Lacuri, deci seamănă foarte mult cu Terra. Pare a avea râuri, oceane sau lacuri şi ştim că sunt şi nori. Credem că şi plouă. Este similar ciclului apei de pe Terra, doar că, fiind foarte frig, nu poate fii apă pe Titan deoarece apa ar îngheţa. Am aflat că acest lichid este alcătuit din hidrocarburi, etan şi metan, asemănător cu ce pui în maşina ta.

Astfel avem un ciclu asemănător cu cel de pe Terra, dar compus din etan, metan şi materiale organice. Dacă am fi pe Marte -- pardon, pe Titan, nu ar trebui să ne îngrijorăm pentru preţul benzinei. Am conduce până la cel mai apropiat lac şi cu un furtun ne-am face plinul la masină. Pe de altă parte, dacă aprinzi un chibrit întreaga planetă va exploda. În final aş vrea să vă arăt câteva poze. Pentru a privi un pic în perspectivă, aceasta este o poză cu Saturn luată din satelit din spatele lui Saturn, privind către Soare. Soarele este în spatele lui Saturn, şi vedem ceea ce numim "efect de refracţie" care pune în evidenţă toate inelele. Voi mări puţin poza. Nu îmi dau seama dacă se vede bine, dar în colţul din stânga sus este un mic punct, şi anume Terra. Abia ne putem vedea. M-am gândit să mai măresc un pic poza. Astfel se poate vedea şi Pământul, chiar aici în mijloc. Şi putem mări si mai mult poza, până ajungem aici în sală.

Mulţumesc mult.