Charity Tilleman-Dick cântă după un dublu transplant de plămâni

Poate că nu ştiţi, dar sărbătoriţi o aniversare împreună cu mine. Nu sunt căsătorită, dar în urmă cu un an m-am trezit după o lună de comă, în urma unui dublu transplant de plămâni. E groaznic, ştiu. Nebunie curată! Vă mulţumesc.

Cu şase ani înainte de asta, îmi începeam cariera de cântăreaţă de operă în Europa, când am fost diagnosticată cu hipertensiune pulmonară idiopatică -- cunoscută şi ca HP. Boala apare în urma îngroşării venelor pulmonare, din care cauză partea dreaptă a inimii lucrează mai mult decât în mod normal şi duce la ceea ce obişnuiesc eu să numesc "a avea o inimă largă". Inima mea era mai mare de trei ori jumătate. Activitatea fizică devine foarte anevoioasă pentru persoanele în această condiţie. Şi, de obicei, după 2-5 ani, mori. Am fost să consult un specialist, dânsa era cea mai bună în acest domeniu, şi mi-a spus să nu mai cânt. Mi-a spus: "Notele înalte te vor ucide." Chiar dacă nu avea nicio dovadă care să-i susţină afirmaţia cum că există o legătură între ariile de operă şi hipertensiunea pulmonară, dânsa era absolut sigură. Îmi cântam propriul necrolog. Boala mă limita din punct de vedere fizic. Dar nu mă mai simţeam limitată când cântam. Şi pe măsură ce aerul ieşea din plămâni, trecând prin corzile vocale şi prin buze, sub formă de sunet, mă apropiam din ce în ce mai mult de transcendenţă. Şi nu aş fi renunţat să cânt doar din cauza presupunerii cuiva.

Din fericire, l-am întâlnit pe Reda Girgis, o personalitate a naibii de plictisitoare, dar el şi echipa sa de la spitalul Johns Hopkins nu doreau doar să supravieţuiesc. Ei îşi doreau să trăiesc o viaţă plină de sens. Asta însemna că trebuia să fac compromisuri. Sunt din Colorado. Colorado se află la o altitudine de o milă şi am crescut acolo, alături de cei 10 fraţi ai mei şi de doi părinţi adoratori. Simptomele mele s-au agravat, din cauza altitudinii. De aceea m-am mutat în Baltimore, mai aproape de medici şi m-am înscris la conservatorul din regiune. Nu puteam merge la fel de mult ca înainte, de asta am ales tocurile înalte. Am renunţat la sare, am devenit vegetariană, şi am început să iau doze mari de -- sildenafil -- cunoscut și cu numele de Viagra.

(Râsete)

Tatăl și bunicul meu căutau întotdeauna cele mai noi metode în terapia alternativă sau tradiţională pentru HP, dar după șase luni nu mai puteam să urc un deal mic sau câteva scări. Abia de mă mai puteam ține pe picioare fără să simt că voi leșina. Am urmat o procedură de cateterizare cardiacă, prin care se măsoară tensiunea arterială pulmonară, care trebuie să fie între 15 și 20. A mea era de 146. Îmi place să exagerez lucrurile. Această tensiune însemna un singur lucru: Există un tratament binecunoscut pentru hipertensiunea pulmonară, numit Flolan. Și nu este doar un medicament, este un mod de viață. Medicii introduc un cateter în pieptul tău, îl conectează la o pompă care cântărește în jur de 2 de kg. În fiecare zi, 24 din 24, acea pompă se află lângă tine, administrând medicamente direct către inimă. Medicamentul nu este unul uzual, din multe puncte de vedere. Există o listă de efecte secundare: Dacă foloseşti prea multă sare în alimentaţie, de exemplu un sandviș cu unt de arahide și gem, poți ajunge în secția de terapie intensivă. Dacă treci printr-un detector de metale, poţi muri. Dacă în medicament se află o bulă de aer -- trebuie să amesteci medicamentul în fiecare dimineață -- și dacă bula continuă să rămână acolo, poți muri. Iar dacă medicamentul se termină, mori cu siguranță.

Nimeni nu vrea să i se administreze Flolan. Dar când am avut nevoie de acest medicament, a fost un dar de la Dumnezeu. După câteva zile am putut din nou să merg. După câteva săptămâni am putut să cânt. Și după câteva luni am debutat la Centrul Kennedy pentru Artele Spectacolului. Pompa mă cam deranja când cântam, de aceea am atașat-o de coapsa interioară, cu ajutorul unui portjartier și al unui bandaj elastic. Efectiv, am urcat de sute de ori în lift de una singură, înghesuind pompa în colanți și sperând că ușa nu se va deschide pe neașteptate. Iar tubul care îmi ieșea din piept a fost un adevărat coșmar pentru designerii costumului. Am absolvit studiile superioare în 2006 și am obținut un grant, ca să mă întorc în Europa. După câteva zile am întâlnit un dirijor minunat și înaintat în vârstă, care a început să mă propună în diferite roluri. În scurt timp zburam între Budapesta, Milano și Florența. Deși eram dependentă de acel mecanism urât, nedorit și greu de întreținut, viața mea era ca partea mai dinamică dintr-o operă -- foarte complicată, dar într-un sens pozitiv.

Mai apoi, în februarie 2008 a murit bunicul meu. El a însemnat foarte mult pentru noi și l-am iubit enorm. Acest eveniment nu m-a pregătit pentru ce urma să se întâmple. Peste șapte săptămâni am primit un telefon de la familia mea. Tatăl meu avusese un accident rutier catastrofal și a murit. La cei 24 de ani, moartea mea ar fi fost pe deplin previzibilă. Dar a lui tata -- unicul mod în care pot spune ce simțeam este că starea sănătății mele s-a înrăutățit brusc. În ciuda părerii medicilor și a familiei mele, trebuia să merg la înmormântare. Trebuia să-mi iau rămas bun într-un fel. Am început să manifest simptome de eșec în partea dreaptă a inimii și trebuia să cobor la o altitudine mai joasă, știind că probabil nu îmi voi revedea casa niciodată.

Am anulat majoritatea aparițiilor scenice din acea vară, dar mai rămăsese una în Tel Aviv, la care am mers. După primul concert abia de mă puteam târî de pe scenă spre taxi. M-am așezat și am simțit că mi se scurgea sânge de pe față. Şi în inima deșertului înghețam de frig. Degetele mi-au devenit albastre și mă întrebam ce se întâmplă. Îmi auzeam valvele inimii cum se deschideau și se închideau. Taxiul a oprit, mi-am împins corpul afară, simțind fiecare gram din greutatea lui, și m-am îndreptat spre ascensor. Aproape că am căzut lângă ușa apartamentului și m-am târât spre baie, unde am descoperit problema: uitasem să amestec cel mai important component al medicamentului. Muream. Și dacă nu amestecam repede componentul, nu aș mai fi ieșit vie din acel apartament. Am început să amestec și simțeam că inima îmi va sări din piept, dar am continuat. În sfârșit, după ce am amestecat ultima sticluță și ultima bulă de aer s-a spart am atașat pompa de tub, m-am culcat acolo, sperând că medicamentul va acționa la timp. Altfel, probabil că mi-aș fi revăzut tatăl mai devreme decât credeam. Din fericire, în câteva minute am văzut petele roșii apărute pe picioare, unul din efectele secundare ale medicamentului, și am înțeles că voi trăi.

Trecem ușor peste greutăți în familia mea, dar atunci eram speriată. M-am întors în State, crezând că voi reveni în Europa, dar cateterizarea cardiacă îmi spunea că nu mă mai duc nicăieri mai departe de spitalul Johns Hopkins. Mai cântam din când în când, dar odată cu starea mea, mi s-a înrăutățit și vocea. Medicul îmi propusese să mă includă pe lista pentru un transplant de plămâni. Nu am fost de acord. Doi prieteni de-ai mei muriseră de curând, la câteva luni după ce au suferit operații complicate. Mai știam un tânăr cu HP, care a murit, așteptându-și transplantul. Eu vroiam să trăiesc. M-am gândit că celulele stem ar fi o opţiune, dar această tehnologie nu este îndeajuns de dezvoltată pentru o situaţie ca a mea. Am luat o pauză de la cântat şi am mers la spitalul din Cleveland, pentru a fi reevaluată a treia oară în cinci ani, pentru transplant. Stăteam lipsită de entuziasm, discutând cu şeful secţiei de chirurgie şi l-am întrebat dacă am nevoie de un transplant, ce pot face ca să mă pregătesc. El mi-a spus: "Fii fericită. Un pacient fericit este un pacient sănătos." De parcă printr-o singură frază mi-ar fi putut schimba concepţiile despre viaţă, medicină şi Confucius. Încă nu-mi doream un transplant, dar peste o lună am revenit în spital cu gambele extrem de îngroşate -- foarte atractiv. Era din cauză că partea dreaptă a inimii ceda.

Am decis într-un sfârşit că era timpul să urmez sfatul medicului. Era timpul să merg în Cleveland şi să încep aşteptarea chinuitoare a unor organe compatibile. Dar în dimineaţa zilei următoare, în timp ce încă mă aflam în spital, am primit un telefon. M-a sunat medicul meu din Cleveland, Marie Budev. Aveau plămânii. Erau organe compatibile. I-au adus din Texas. Toată lumea era fericită pentru mine, mai puţin eu. Pentru că, deşi aveau neajunsuri, am petrecut o viaţă întreagă antrenându-mi plămânii şi nu eram încântată că renunţ la ei. Am zburat spre Cleveland. Şi familia mea s-a grăbit să ajungă acolo, sperând că vor reuşi să mă vadă şi să-mi vorbească, ştiind că ar putea fi ultima dată. Dar organele nu aşteaptă. Operaţia a început înainte de a-mi lua rămas bun. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că stăteam culcată pe o cuvertură albă, îi spuneam medicului meu că trebuie să o revăd pe mama şi îl rugam să-mi salveze vocea. Am intrat în acea apocaliptică lume a visurilor.

În timpul celor treisprezece ore jumătate de operaţie, mi s-a oprit inima de două ori; mi s-au infuzat 38 de litri de sânge. Chirurgul meu mi-a spus că în cei 20 de ani de experienţă această operaţie de transplant a fost una dintre cele mai complicate din câte realizase până atunci. Mi-au lăsat pieptul deschis timp de două săptămâni. Puteai vedea cum inima mea mărită bate înăuntru. Zeci de aparate mă ţineau în viaţă. Pielea mea a fost deteriorată de o infecţie. Speram ca vocea mea să fie salvată, dar medicii mei ştiau că tuburile care îmi treceau prin gât puteau să o fi distrus deja. Dacă mai stătea acolo, nu mai aveam şanse să cânt vreodată. Aşa că doctorul meu a consultat medicul ORL -- şeful acelui spital -- şi l-a rugat să-mi facă o operaţie ca tuburile să treacă pe lângă aparatul meu fonator. Medicul a spus că o asemenea operaţie m-ar ucide. De aceea m-a operat doctorul meu, ca o ultimă încercare de a-mi salva vocea.

Chiar dacă mama nu a putut să-şi ia rămas bun înainte de operaţie, a stat lângă patul meu în lunile de recuperare care au urmat. Şi dacă sunteţi în căutare de un exemplu de perseverenţă, tărie de caracter şi voinţă adunate într-un singur tot, ea este acest exemplu. Exact astăzi se împlineşte un an de când m-am trezit. Cântăream 43 de kg. Zeci de tuburi intrau şi ieşeau din corpul meu. Nu puteam să merg sau să vorbesc, nu puteam să mănânc sau să mă mişc şi, bineînţeles, nu puteam să cânt. Nu puteam nici măcar să respir, dar când am deschis ochii şi am văzut-o pe mama, nu m-am putut abţine să nu zâmbesc.

Moartea vine, fie că eşti lovit de un camion, fie că îţi cedează inima, sau că ai plămânii bolnavi. Dar viaţa nu înseamnă numai evitarea morţii, nu-i aşa? Viaţa cere să fie trăită. Starea de sănătate nu neagă condiţia umană. Şi dacă oamenilor li se permite să se îndeletnicească cu pasiunile lor, medicii vor observa că pacienţii lor sunt mai bine, mai fericiţi şi mai sănătoşi. Părinţii mei îşi făceau griji mari în privinţa audiţiilor călătoriilor şi a concertelor de peste tot, dar ei ştiau că este mai bine pentru mine să continuu astfel, decât să am drept unică ocupaţie faptul că voi muri. Şi le sunt foarte recunoscătoare pentru asta.

Vara trecută, când alergam, cântam, dansam şi mă jucam cu nepoatele şi nepoţii mei, cu fraţii şi surorile mele, cu mama şi cu bunica, în munţii din Colorado, nu puteam să nu mă gândesc la acel medic care mi-a spus că nu voi mai putea cânta. Şi vroiam să-i spun, aşa cum vreau să vă spun vouă, că nu trebuie să lăsăm bolile să ne fure visele. Dacă reuşim să facem astfel, vom descoperi că pacienţii nu numai supravieţuiesc, ei înfloresc. Şi unii din ei pot chiar să cânte.

(Aplauze) [Cântă în franceză]

Vă mulţumesc. (Aplauze) Vă mulţumesc. Vreau să-i mulţumesc pianistei, Monica Lee. (Aplauze) Vă mulţumesc mult. Vă mulţumesc.