Cary Fowler: Sămânţă cu sămânţă, protejând viitorul alimentelor

Am fost fascinat de varietatea de culturi în ultimii 35 de ani, de când am dat de un articol academic cam obscur, scris de un tip pe nume Jack Harlan. El descria varietatea din interiorul culturilor -- toate tipurile diferite de grâu şi orez şi altele asemenea -- ca pe o resursă genetică . Şi spunea "Această resursă genetică" -- şi nu voi uita niciodată cuvintele -- "stă între noi şi o înfometare catastrofală, de o dimensiune pe care nu ne-o putem imagina."

Mi-am închipuit că, fie găsise ceva, fie era unul din cazurile de nebunie academică. Aşa că am căutat puţin mai departe şi ce am găsit a fost că nu era un caz de nebunie. Era cel mai respectat om de ştiinţă din domeniu. El înţelesese că diversitatea biologică -- diversitatea recoltelor -- este fundamentul biologic al agriculturii. Este materia primă, substanţa evoluţiei din recoltele noastre agricole. Nu este o chestiune măruntă. Şi el a mai înţeles că acest fundament se sfărâma, de-a dreptul. Faptul că, realmente, are loc o extincţie în masă pe câmpurile noastre, în sistemul nostru agricol. Şi faptul că această extincţie în masă avea loc şi era observată doar de puţini oameni şi le păsa de ea la şi mai puţini.

Acum, eu ştiu că mulţi dintre dumneavoastră nu stau să se gândească la diversitatea din sistemele agricole şi, sinceri să fim, este logic. Nu vedem asta în ziare, în fiecare zi. Iar dacă mergem la supermarket, cu siguranţă nu vedem acolo prea multe opţiuni. Vedem mere care sunt roşii, galbene şi verzi şi cam atât.

Aşa că o să vă arăt o imagine despre o formă de diversitate. Aici sunt nişte boabe de fasole şi sunt cam 35 sau 40 de varietăţi diferite de fasole în această imagine. Acum, să ne imaginăm că fiecare din aceste varietăţi este diferită una de alta cam în acelaşi fel în care un pudel e diferit de un câne mare danez. Dacă aş vrea să vă arăt o imagine cu toate rasele de câini din lume, şi aş arăta 30 sau 40 din ele într-o imagine, ar fi nevoie cam de 10 imagini, pentru că există cam 400 de rase de câini pe lume. Dar există 35 până la 40.000 de varietăţi diferite de fasole. Aşa că, dacă v-aş arăta toate felurile de fasole din lume, şi v-aş face o prezentare din aceasta, cu schimbarea imaginii o dată pe secundă, ar ţine cât întreaga mea prezentare de la TED. Şi eu n-aş mai avea nimic de spus.

Dar lucrul interesant este că această diversitate -- şi lucrul tragic, totodată -- această diversitate se pierde. Avem aproximativ 200.000 de varietăţi diferite de grâu şi avem aproximativ 2 până la 400.000 de varietăţi diferite de orez, dar sunt pe cale să se piardă. Şi vreau să vă dau un exemplu pentru asta. Este mai mult un exemplu personal, de fapt. În Statele Unite, în anii 1800 -- de atunci avem cele mai bune date -- fermierii şi grădinarii cultivau 7.100 de varietăţi de mere, cu denumiri diferite. Imaginaţi-vă 7.100 de mere cu nume. Astăzi, 6.800 din ele au dispărut şi nu vor mai fi văzute niciodată.

Aveam o listă cu aceste mere dispărute, iar când mergeam să fac o prezentare, lăsam să circule lista printre spectatori. Nu le spuneam ce era, dar era în ordine alfabetică, şi le spuneam să îşi caute numele, numele de familie, numele de fată al mamei. Iar la sfârşitul prezentării, îi întrebam: "Câţi dintre voi au găsit un nume?" Şi nu erau niciodată mai puţin de două treimi dintre spectatori cu mâna sus. Şi spuneam: "Ştiţi ceva? Aceste mere provin de la strămoşii voştri, iar strămoşii voştri le onorau în cel mai măreţ mod cu putinţă. Le dădeau numele lor. Vestea proastă este că au dispărut. Vestea bună este că o treime dintre voi nu au ridicat mâna. Mărul vostru mai există încă. Găsiţi-l. Faceţi în aşa fel, încât să nu ajungă pe listă."

Aşa că vreau să vă spun că vestea bună este că mărul Fowler mai există încă. Şi avem o carte veche undeva pe aici, din care vreau să vă citesc un pasaj. Această carte a fost tipărită în 1904. Se numeşte "Merele din New York" şi acesta este volumul doi. Vedeţi, aveam cândva o mulţime de mere. Iar mărul Fowler este descris aici -- sper că nu vă surprinde -- drept "un fruct frumos". (Râsete) Nu ştiu dacă noi i-am dat numele mărului sau el ne-a numit pe noi, dar... Ca să fim sinceri, descrierea continuă şi spune că: "totuşi, nu este de o calitate înaltă." Şi apoi mai trebuie să continue. Sună ca şi cum ar fi fost scris de un bătrân învăţător de-al meu. "Fiind crescut în New York, fructul nu se dezvoltă corespunzător în mărime şi calitate şi este, în general, nesatisfăcător."

(Râsete)

Şi cred că aici avem de învăţat o lecţie, iar lecţia este: Şi atunci, de ce să îl păstrăm? Mereu mi se pune această întrebare. De ce nu-l păstrăm pur şi simplu pe cel mai bun? Şi există o serie de răspunsuri la această întrebare. Unul ar fi, că nu există cel mai bun. Varietatea cea mai bună din ziua de azi este hrana de mâine pentru insecte sau boală. Un alt lucru este acela că, poate, acel măr Fowler sau poate o varietate de grâu care nu e productivă chiar acum are o rezistenţă la boli, sau vreo altă calitate de care vom avea nevoie pentru schimarea climatică, pe care celelalte soiuri nu o au. Deci nu este necesar, slavă Domnului, ca mărul Fowler să fie cel mai bun măr din lume. Este doar necesar sau interesant să aibă o trăsătură bună, unică. Iar pentru acest motiv ar trebui să îl salvăm. De ce? Ca materie primă, ca trăsătură pe care să o folosim în viitor. Gândiţi-vă că diversitatea ne oferă opţiuni. Iar opţiunile, desigur, sunt exact ce avem nevoie într-o perioadă de schimbări climatice.

Vreau să vă arăt două imagini, dar, mai întâi, vreau să vă spun că lucrăm la Trustul de Diversitate Globală a Recoltelor cu o serie de cercetători -- îndeosebi la Universitatea Stanford şi Universitatea din Washington -- pentru a formula răspunsul la întrebarea: Ce se va întâmpla cu agricultura într-o eră a schimbării climatice şi ce fel de trăsături şi caracteristici sunt necesare în recoltele noastre agricole pentru a le putea adapta la acest lucru? Pe scurt, răspunsul este că, în viitor, în multe ţări, cele mai răcoroase perioade de cultivare vor fi mai calde decât orice au văzut acele recolte în trecut. Cele mai răcoroase perioade de cultivare din viitor, mai calde decât cele mai calde din trecut. Este, oare, agricultura adaptată la aşa ceva? Nu ştiu. Pot să cânte peştii la pian? Dacă agricultura nu a trecut prin aşa ceva, cum ar putea să fie adaptată?

Acum, cea mai mare concentrare de oameni săraci şi înfometaţi din lume, şi locul în care schimbarea climatică, ironia sorţii, va fi cea mai puternică este în sudul Asiei şi în Africa sub-sahariană. Aşa că am luat două exemple de aici, pe care vreau să vi le arăt. În histograma pe care o vedeţi acum, liniile albastre reprezintă limitele istorice ale temperaturilor, începând din timpurile când au început să fie colectate date. Şi puteţi vedea că există anumite diferenţe între o perioadă de cultivare şi alta. Unele sunt mai răcoroase, altele mai fierbinţi şi totul arată ca o curbă de forma unui clopot. Cea mai înaltă linie este temperatura medie pentru majoritatea perioadelor de cultivare. În viitor, mai târziu în secolul acesta, va arăta ca linia roşie, cu totul ieşită din limite. Sistemul agricol şi, mai important, recoltele din câmpurile din India nu au mai trecut prin aşa ceva până acum.

Aici e Africa de Sud. Aceeaşi poveste. Dar cel mai interesant lucru despre Africa de Sud este că nu trebuie să aşteptăm până în 2070 să vedem necazurile. Prin 2030, dacă varietăţile de porumb, care sunt cultivate predominant -- 50 la sută din hrana din Africa de Sud provine încă de pe câmp -- în 2030 vom avea o descreştere cu 30 la sută din producţia de porumb, datorită schimbării climatice chiar din 2030. 30 la sută scădere a producţiei, în contextul populaţiei în creştere, asta înseamă criza alimentaţiei. Este de natură globală. Vom vedea la TV copii murind de foame. Acum, aţi putea spune că 20 de ani sunt mult timp. Sunt două cicluri de cultivare pentru porumb. Avem două aruncări de zaruri pentru a regla treaba asta. Trebuie să aducem pe câmp recolte bune pentru schimbarea climatică şi asta, destul de repede.

Acum, vestea bună este că am făcut rezerve. Am adunat şi conservat o bună măsură de diversitate biologică, diversitate agricolă, îndeosebi sub formă de seminţe, şi o aşezăm în bănci de seminţe, o denumire fantezistă pentru un frigider. Dacă vreţi să conservaţi seminţe pe termen lung şi vreţi să le faceţi disponibile pentru a planta răsaduri şi plante pentru cercetări, le uscaţi şi apoi le congelaţi. Din nefericire, aceste bănci de seminţe sunt amplasate în lume în clădiri şi sunt vulnerabile. S-au întâmplat catastrofe. În ultima vreme am pierdut banca de gene, banca de seminţe din Irak şi Afganistan. Puteţi ghici de ce. În Ruanda, în Insulele Solomon. Şi apoi mai sunt dezastrele obişnuite care au loc în aceste clădiri, probleme financiare şi conducere defectuoasă şi probleme tehnice şi tot felul de lucruri, iar de fiecare dată când se întâmplă aşa ceva, asta înseamnă dispariţie. Pierdem diversitatea. Şi nu vorbesc despre o pierdere ca atunci când îţi pierzi cheile de la maşină, ci vorbesc despre o pierdere asemănătoare cu cea în care am pierdut dinozaurii, o pierdere totală, fără posibilitatea de a-i mai vedea vreodată.

Aşa că ne-am adunat mai mulţi şi am hotărât că, uite, a ajuns cuţitul la os şi e nevoie să facem ceva pentru asta şi avem nevoie de o locaţie care poate, cu adevărat, să ofere protecţie pentru diversitatea noastră biologică de -- poate nu cea mai carismatică diversitate. Nu priveşti în ochi o sămânţă de morcov exact în felul în care priveşti un urs panda, dar este o diversitate foarte importantă. Deci aveam nevoie de un loc realmente sigur şi am mers destul de departe la nord pentru a-l găsi. La Svalbard, de fapt. Se află deasupra părţii centrale din Norvegia. Se poate vedea Groenlanda aici. Este la 78 de grade nord. Este cel mai îndepărtat loc în care poţi zbura cu un avion obişnuit. Este un peisaj impresionant de frumos. Nici nu am cuvinte să vi-l descriu. Este suprapământesc. Frumos. Am lucrat împreună cu guvernul norvegian şi cu NorGen, Programul Norvegian de Resurse Genetice, pentru a configura această locaţie. Ce vedeţi acuma este imaginea artistică a acestei locaţii, construită într-un munte din Svalbard. Ideea cu Svalbard era că este rece, deci vom avea temperaturi naturale de îngheţ. Dar este îndepărtat. Este îndepărtat şi accesibil, deci este sigur şi nu depindem de congelare mecanică.

Este mai mult decât visul unui artist, acum este realitate. Iar această următoare imagine o arată în context, în Svalbard. Iar aici este uşa din faţă a acestei locaţii. Dacă deschizi uşa din faţă aceasta este priveliştea ce se arată. Este destul de simplu. Este o gaură în pământ. Este un tunel şi intri în tunel, săpat în rocă dură, aproximativ 130 metri în lungime. Acum mai sunt două uşi de siguranţă, deci nu arată chiar ca aici. Din nou, dacă mergi la capăt, intri într-o zonă care este cu adevărat preferata mea. De ce? Eu o consider un fel de catedrală. Şi ştiu că asta mă face să par uşor deplasat, dar... (Râsete) Am petrecut cele mai fericite zile din viaţa mea... (Râsete) în acest loc.

(Aplauze)

Dacă aţi intra într-una din aceste încăperi, aţi vedea asta. Nu este foarte incitant, dar dacă ştii ce este acolo, este destul de emoţionant. Avem acum aproximativ 425.000 de mostre din varietăţi unice de recolte. Există 70.000 de mostre din diferite varietăţi de orez în această locaţie, în acest moment. Cam peste un an vom avea peste jumătate de milion de mostre. Vom continua până la peste un milion şi, într-o bună zi, vom avea, practic, mostre -- aproximativ 500 de seminţe -- din fiecare varietate de recoltă agricolă care poate fi depozitată în stare congelată în această locaţie. Acesta este un sistem de rezervă pentru agricultura mondială. Este un sistem de rezervă pentru toate băncile de seminţe. Depozitarea este gratuită. Operează ca o cutie de valori din bancă. Norvegia este proprietarul muntelui şi al locaţiei, dar depozitarii sunt proprietarii seminţelor. Iar dacă se întâmplă ceva, atunci pot să vină şi să se servească. Această imagine anume pe care o vedeţi arată colecţia naţională a Statelor Unite, a Canadei şi a unei instituţii internaţionale din Siria.

Cred că este interesant faptul că în această locaţie, gândesc eu, este aproape singurul lucru pe care pot să îl gândesc în zilele noastre, unde ţările, literalmente fiecare ţară din lume -- pentru că avem seminţe din fiecare ţară din lume -- toate ţările din lume s-au adunat la un loc pentru a face ceva de lungă durată, sustenabil şi pozitiv. Nu mai cunosc altceva care să se fi întâmplat în timpul vieţii mele în felul acesta.

Nu vă pot privi în ochi şi să vă spun că am o soluţie pentru schimbarea de climă, pentru criza de apă. Agricultura foloseşte 70 la sută din disponibilul de apă proaspătă a pământului. Nu vă pot privi în ochi şi să vă spun că există o astfel de soluţie pentru acele lucruri, sau pentru criza energetică, sau foametea mondială, sau pacea în conflicte. Nu vă pot privi în ochi şi să vă spun că am o soluţie simplă pentru asta, dar vă pot privi în ochi şi să vă spun că nu putem rezolva niciuna din acele probleme dacă nu avem diversitatea recoltelor. Pentru că afirm că nu există o soluţie efectivă, eficientă, sustenabilă a schimbării climatice, fără diversitatea recoltelor. Pentru că, literalmente, dacă agricultura nu se adaptează la schimbarea climatică, nici noi n-o vom face. Iar dacă recoltele nu se adaptează la schimbarea climatică, nici agricultura n-o va face, şi nici noi.

Deci asta nu e doar ceva drăguţ şi plăcut de făcut. Există mulţi oameni cărora le-ar place să existe această diversitate doar de dragul existenţei ei. Este, recunosc, plăcut să faci aşa ceva. Dar este un lucru necesar. Deci, într-un sens foarte real, eu cred că noi, o comunitate internaţională, ar trebui să ne organizăm pentru a completa sarcina. Depozitul Global de Seminţe Svalbard este un dar minunat pe care Norvegia şi alţii ni l-au dat, dar nu este răspunsul complet. E nevoie să colectăm diversitatea rămasă care mai este undeva afară. E nevoie să o punem în bănci bune pentru seminţe, care le pot oferi acele seminţe cercetătorilor din viitor. E nevoie să le catalogăm. Este o bibliotecă de viaţă, dar în acest moment aş zice că nu avem un catalog cu fişiere pentru ea. Şi e nevoie să o sprijinim financiar.

Ideea mea mare ar fi ca, în timp ce ne gândim ca la un lucru obişnuit să înzestrăm un muzeu de artă sau o catedră la o universitate, chiar ar trebui să ne gândim la înzestrarea grâului. 30 de milioane de dolari pentru zestre ar putea sprijini păstrarea întregii diversităţi de grâu pentru totdeauna. Aşa că e nevoie să ne gândim puţin în aceşti termeni.

Iar gândul meu la final este că noi, desigur, prin conservarea grâului, orezului, cartofilor şi altor recolte, am putea, pur şi simplu, să ajungem să ne salvăm pe noi înşine.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)