Carolyn Porco: Zborul spre Saturn

În următoarele 18 minute vom merge într-o călătorie. E o călătorie pe care am început-o de mai mulți ani, acum 50 de ani, când oamenii au părăsit prima dată planeta. În acești 50 ani, nu numai că am păşit fizic, literalmente, pe lună, dar am trimis sonde robotice spre toate opt planetele, și am asolizat pe asteroizi, ne-am apropiat de comete, iar în acest moment avem o sondă în drum spre Pluto, corpul ceresc considerat pană de curând drept planetă. Toate aceste misiuni robotice sunt parte a unei călătorii umane mai mari: călătoria spre a înțelege, a ne face o idee despre locul nostru în cosmos, spre a înțelege originile noastre și cum Pământul, planeta noastră, și noi, trăind aici, am apărut.

Printre locurile din sistemul solar, în care am putea merge să căutăm răspunsuri la astfel de întrebări, e Saturn. Am mai fost spre Saturn înainte -- Am vizitat Saturn la începutul anilor '80, dar investigaţiile asupra planetei Saturn au devenit mai profunde și detaliate de când sonda Cassini, călătorind prin spațiul interplanetar, timp de șapte ani, a intrat în orbită în jurul lui Saturn în vara lui 2004, și a devenit în acel moment cel mai depărtat avanpost robotic pe care umanitatea l-a stabilit vreodată în jurul soarelui.

Sistemul Saturnian e un bogat sistem planetar. Dezvăluie mistere, o înțelegere științifică și bineînţeles o splendoare incomparabilă. Investigarea acestui sistem are o relevanță cosmică enormă. Doar din studierea inelelor vom afla multe despre discurile de stele și gaz pe care le numim galaxii spirală. O imagine superbă a Nebuloasei Andromeda, cea mai mare și apropiată galaxie spirală de Calea Lactee. Aici, o imagine compozită superbă a Galaxiei Whirlpool (M51), luată de telescopul spațial Hubble.

Drumul înapoi spre Saturn e o parte și, de asemenea, o metaforă dintr-un voiaj uman mult mai mare de a înțelege interconectivitatea din jurul nostru, și încadrarea umanității în acest tablou. Mă doare că nu vă pot spune tot ce-am aflat cu sonda Cassini, nu vă pot arăta toate fotografiile superbe pe care le-am făcut în ultimii doi ani, pentru că n-am suficient timp. Mă voi concentra asupra a două relatări interesante care au rezultat din această expediție de explorare majoră pe care o desfăşurăm în jurul lui Saturn, începută acum doi ani și jumătate.

Saturn e acompaniat de o diversă și numeroasă colecție de sateliți. Variază în dimensiune de la câțiva kilometri până la dimensiunea SUA. Majoritatea frumoaselor imagini cu Saturn, de fapt, îl surprind pe Saturn acompaniat de unii sateliți. Aici e Saturn cu Dione, iar aici, Saturn văzut din planul inelelor, indicând cât de subțiri sunt, cu satelitul Enceladus. Doi dintre cei 47 de sateliți saturnieni sunt remarcabili.

Titan și Enceladus. Titan e cel mai mare satelit saturnian, și până a ajuns Cassini acolo, era cea mai mare întindere de teren neexplorat care ne mai rămânea în sistemul solar. E un corp ceresc care a intrigat îndelung pe cei ce urmăreau planetele. Are o atmosferă mare și densă, de fapt se credea că mediul de suprafață e asemănător cu mediul pe care-l avem pe pământ, sau cum a fost în trecut, decât orice alt corp din sistemul solar. Atmosfera e compusă în mare din azot molecular, ca și cea pe care-o respirăm în această cameră, dar atmosfera lui e saturată cu substanțe organice simple, metan, propan și etan. Aceste molecule, undeva sus în atmosfera lui Titan, se descompun, apoi produşii lor formează particule de ceață. Această ceață e ubicuă, globală, învăluind Titanul. Din acest motiv nu putem vedea suprafața cu ochiul liber în spectrul vizibil.

Dar aceste particule, se presupunea, înainte să ajungem acolo cu Cassini, pe parcursul a miliarde de ani s-au lăsat încet spre suprafață și au căptuşit-o într-un nămol organic gros. Un echivalent titanian al smoalei, păcurei sau ceva ce nu știam. Dar asta-i ce suspectam. Și aceste substanțe, în special metanul și etanul, pot fi lichide la temperaturile suprafaței lui Titan. Așa că metanul e, pe Titan, echivalentul apei pe pământ. E condensabil în atmosferă. Înțelegerea acestui detaliu a adus în prim plan numeroase posibilități bizare. Putem avea nori de metan, și deasupra norilor sute de kilometri de ceață care previn lumina solară să ajungă la suprafață. Temperatura la suprafață e -350 grade Fahrenheit (-210 C).

În ciuda frigului, putem avea ploi ce cad pe suprafața lui Titan. Ploaia pe Titan face același lucru ca și pe pământ. Sapă albii, formează râuri și cascade. Crează canioane, se adună în bazine mari sau în cratere. Poate spăla noroiul de pe vârfurile munților și dealurilor, cărându-l în văi. Așa că imaginați-vă o clipă. Imaginați-vă cum ar putea arăta suprafața lui Titan. Întuneric -- la amiază pe Titan e întuneric ca seara târziu pe pământ. E frig, straniu, cețos, ar putea ploua și ați putea fi pe malul lacului Michigan plin de solvent pentru vopsea.

Asta era în viziunea noastră suprafaţa lui Titan înainte să ajungă Cassini acolo. Vă pot spune că ce-am găsit pe Titan, deși nu în detaliu, e la fel de fascinant ca această povestire. Pentru noi, echipa Cassini, asta a fost ca o aventură de Jules Verne devenită realitate. Cum ziceam, are o atmosferă extinsă și densă. Asta-i o imagine a Titanului luminat din spate de soare, cu inelele în fundalul minunat. Mai e un satelit acolo. Nu știu exact care din ei. Atmosfera e foarte extinsă. Avem pe Cassini instrumente care pot observa suprafața prin această atmosferă, sistemul meu de camere e unul din ele. Am făcut poze ca aceasta. Vedeți regiuni luminoase și întunecate; asta-i cam tot ce-am reușit să obținem. Era misterios, nu puteam desluși ce vedem pe Titan. Când privim mai aproape această regiune, începem să observăm ceva asemănător unor canale sinuoase. Observăm câteva forme rotunde. Acesta, am descoperit mai târziu, e un crater, dar pe suprafața lui Titan sunt foarte puține cratere, înseamnă că e o suprafață foarte tânără. Există formaţiuni ce par a fi tectonice, de parcă au fost separate forțat. Ori de câte ori vedeți ceva liniar pe o planetă, acolo a fost o fractură, ca o falie. Adică a suferit modificări tectonice.

Totuși n-am putut explica imaginile primite, decât după 6 luni de la inserarea pe orbită, când a avut loc un eveniment ce poate fi considerat ca cel mai important în investigarea lui Titan făcută de Cassini. Acesta a fost lansarea sondei Huygens, sonda europeană Huygens, pe care Cassini a purtat-o șapte ani prin sistemul solar. Am lansat-o în atmosfera lui Titan, i-au trebuit doar două ore jumătate să coboare și apoi a asolizat. Vreau să evidențiez cât de important a fost acest eveniment. Acesta e un dispozitiv construit de oameni care a asolizat în sistemului solar exterior pentru prima dată în istoria umană. E atât de important încât, în mintea mea îl consider un eveniment ce trebuia sărbătorit cu parade în toate orașele din SUA și Europa. Din păcate n-a fost deloc așa. (Râsete)

Evenimentul e important și din alt motiv. E o misiune internațională. Evenimentul a fost sărbătorit în Europa, în Germania, prezentările evenimentului au fost făcute în accente englezeşti, americane, germane, franceze, italiene și olandeze. A fost o demonstrație copleșitoare despre ceea ce cuvintele ”Naţiunile Unite” trebuie să însemne: o adevărată uniune de națiuni alăturate într-un efort colosal pentru bine. În acest caz, a fost un efort masiv pentru a explora o planetă, de a înțelege un sistem planetar care pentru întreaga istorie umană a fost inaccesibil, și acum omenirea l-a atins în sfârșit. Mi se face pielea de găină doar vorbind despre asta, a fost un eveniment extraordinar de emoționant, ceva ce eu personal nu voi uita niciodată și nici voi n-ar trebui să uitați. (Aplauze)

Sonda a luat măsurări atmosferice pe măsură ce cobora, și de asemenea a făcut fotografii panoramice. Nu vă pot spune cum a fost să vezi primele imagini ale suprafeței lui Titan luate de sondă. Iată ce am văzut. A fost un șoc deoarece era tot ce ne doream să obţinem prin celelalte poze de pe orbită. Era o structură neambiguă, o structură geologică, o structură arborescentă de drenaj ce se poate forma doar prin curgerea lichidelor. Puteți urmări aceste canale și observați cum toate converg. Se contopesc în acest canal care se revarsă în această regiune. Vă uitaţi la un ţărm. E acesta un țărm de lichide? Nu știam. Dar totuși e oarecum un țărm.

Această imagine e luată de la 16 kilometri. Asta, de la 8 kilometri, iarăși țărmul. 16 kilometri, 8 kilometri -- asta-i altitudinea rutelor aeriene. Dacă ați zbura deasupra SUA cu avionul ați zbura la aceste înălțimi. Așa că asta-i ce-ați fi văzut din fereastra Titanian Airlines zburând deasupra suprafeței lui Titan. (Râsete)

Apoi, sonda s-a așezat pe suprafața lui Titan și vă voi arăta acum, doamnelor și domnilor, prima imagine luată vreodată de pe suprafața unui satelit din sistemul solar. Iată orizontul. Astea sunt probabil bucaţi de gheaţă. (Aplauze) E evident că s-a așezat într-una din aceste regiuni întunecate plane, și nu s-a scufundat după contact. Așa că nu în lichid am asolizat. Materialul în care sonda s-a aşezat era practic echivalentul titanian al noroiului. E un teren neconsolidat îmbibat cu metan lichid. Probabil că acest material a fost spălat de pe zonele înalte ale lui Titan prin aceste albii pe care le-am văzut, și a curs miliarde de ani pentru a umple aceste bazine joase. Pe așa ceva s-a așezat sonda Huygens.

Totuși, n-am identificat în imaginile noastre și nici în imaginile lui Huygens, vreun bazin deschis umplut cu fluide. Unde erau? A devenit și mai enigmatic când am descoperit dune. Acesta e filmul regiunii ecuatoriale a lui Titan. Astea sunt dune de 100 m înălțime, separate de câțiva kilometri, care se întind pe mile întregi. Sunt sute, până la 1000 sau 1200 de mile de dune. Acesta e deșertul Sahara de pe Titan. E cu siguranță un loc foarte uscat, pentru că altfel n-am fi avut dune.

Devenise foarte enigmatic că nu existau zone cu fluide, până când, în sfârşit, am văzut lacuri în zonele polare. Iată un lac în regiunea polului sud a lui Titan. E aproape de mărimea lacului Ontario. Doar cu o săptămână și jumătate în urmă, am trecut pe deasupra polului Nord al lui Titan și am găsit aici o formaţiune de dimensiunea Mării Caspice. Se pare că lichidele, din motive pe care nu le înțelegem, sau cel puţin în acest sezon, există aparent doar la polii lui Titan. Cred că veți fi de acord că Titanul pe care l-am descoperit e un loc remarcabil, mistic. E exotic, straniu dar şi ciudat de asemănător cu Pământul, cu formațiuni geologice oarecum pământești și o incredibilă diversitate geografică. E o lume fascinantă al cărei singur rival în sistemul solar ca bogăție și complexitate e însuşi Pământul.

Acum mergem pe Enceladus. Enceladus e un satelit mic. E cam o zecime din mărimea lui Titan. Îl puteți compara aici cu Anglia. Doar ca să vă arăt dimensiunea; nu e menită ca ameninţare. (Râsete) Enceladus e foare alb, foarte luminos, și suprafața sa e clar înțesată de fracturi, e un corp ceresc forate activ geologic. Surpriza incredibilă a descoperirilor de pe Enceladus a fost găsită la polul sud -- aici vedem polul sud -- unde am descoperit acest sistem de fracturi. Sunt de altă culoare deoarece au o compoziție diferită. Sunt acoperite. Aceste fracturi sunt acoperite cu materie organică. Mai mult, întreaga regiune, regiunea polului sud, are temperaturi ridicate, cel mai fierbinte loc de pe planetă. E bizar -- ca şi cum am descoperi că în Antarctica e mai cald decât la tropice.

Când am făcut şi alte poze, am descoperit că din aceste fracturi ies jeturi de particule fine de gheaţă care se extind sute de mile în spațiu. Codând color această imagine pentru a evidenția diferențele mici de luminozitate observăm că aceste jeturi formează un nor care, se vede din alte imagini, se întinde pe mii întregi, în spațiu deasupra lui Enceladus. Echipa mea și cu mine am examinat imagini ca acestea, și ne-am gândit la celelalte rezultate ale lui Cassini. Am ajuns la concluzia că aceste jeturi ar putea erupe din bazine de apă lichidă aflate sub suprafața lui Enceladus.

Avem, probabil, apă lichidă, materie organică și căldură în exces. Cu alte cuvinte, e foarte probabil că am nimerit Sfântul Graal al explorării planetare moderne. Altfel spus, un mediu care, posibil, e adecvat organismelor vii. Nu cred că trebuie să vă explic că descoperirea vieții altundeva în sistemul solar fie pe Enceladus sau în altă parte, ar avea implicații culturale și științifice enorme. Pentru că, dacă am demonstra că geneza a avut loc nu o dată, dar de două ori, independent, în sistemul nostru solar, înseamnă, prin deducţie, că a avut loc de un număr cutremurător de ori pretutindeni în univers de-a lungul vieţii lui de 13.7 miliarde ani.

În acest moment, Pământul e singura planetă de care știm că e înţesată de viață. E prețios, e unic, e până acum, singura casă pe care o cunoaştem. Dacă unii dintre voi erați alerți și coerenți în anii '60 -- și vă iertăm dacă nu erați, OK -- v-ați aminti această fotografie faimoasă făcută de astronauții Apollo VIII în 1968. Era prima dată când pământul a fost fotografiat din spațiu, A avut un impact enorm asupra ideii legate de locul nostru în Univers, asupra simţului responsabilităţii de a ne proteja planeta.

Ei bine, noi, de pe Cassini, am făcut un prim pas similar, am făcut o fotografie pe care niciun ochi uman n-a văzut-o vreodată. E o eclipsă totală de Soare văzută de pe cealaltă parte a lui Saturn. În această imagine imposibil de frumoasă vedeți inelele principale luminate de Soare, vedeți imaginea refractată a soarelui și vedeți acest inel creat, de fapt, de exhalaţiile lui Enceladus. Ca şi cum asta n-ar fi fost destul, zărim în această superbă imagine, propria planetă, îmbrăţişată de inelele lui Saturn.

Există ceva ce ne mișcă profund în a ne vedea pe noi înşine din depărtare, și în a captura o sclipire a micii noastre planete ocean de pe cerul altor lumi. Perspectiva asupra nouă înşine pe care o câștigăm prin ea, ar putea fi, în final, cea mai înaltă recompensă câştigată în această călătorie de exploare care a început cu jumătate de secol în urmă. Vă mulțumesc foarte mult! (Aplauze)