Caroline Casey: Privind dincolo de limite

Poate cineva dintre voi să-şi amintească ce dorea să devină la 17 ani? Ştiţi ce-mi doream eu să devin? Vroiam să fiu o motociclistă. (Râsete) Vroiam să conduc maşini de curse, şi vroiam să fiu o cowgirl, şi vroiam să fiu Mogli din "Cartea Junglei". Pentru că toate acestea însemnau libertate - vântul în părul vostru - doar a fi liberi. Şi, când am împlinit 17 ani, părinţii mei, ştiind cât de mult iubesc viteza, mi-au oferit o lecţie de condus pentru aniversarea celor 17 ani. Nu pentru că ne-am fi permis ca eu să conduc, dar pentru a-mi oferi visul de a conduce.

Şi, la aniversarea celor 17 ani, am însoţit-o pe sora mea cea mică, în deplină inocenţă, aşa cum am făcut toată viaţa - pe sora mea care avea o deficienţă de vedere - la un oftalmolog. Pentru că surorile mai mari trebuie să-şi susţină întotdeauna surorile mai mici. Iar sora mea mai mică dorea să devină pilot - Dumnezeu s-o ajute. Aşa că am profitat de ocazie pentru a-mi testa vederea, doar de amuzament. Şi la a 17-a aniversare, după falsul control al vederii, oftalmologul a remarcat că se întâmplase să fie ziua mea. Şi a spus, "Cum o vei sărbători?" Am luat lecţia de condus şi i-am spus, "Voi învăţa să conduc". Atunci s-a făcut linişte - una dintre acele linişti îngrozitoare când ştii că ceva nu e bine. S-a întors înspre mama mea, şi a spus, "Nu i-aţi spus încă?" La aniversarea celor 17 ani, cum mai bine ar spune-o Janis Ian, am aflat adevărul la 17 ani: Sunt şi am fost de la naştere, oficial oarbă.

Şi ştiţi, cum naiba am ajuns la 17 ani fără să ştiu asta? Ei bine, dacă cineva afirmă că muzica country nu poate influenţa, lăsaţi-mă să vă spun asta: am ajuns acolo datorită pasiunii tatălui meu pentru Johnny Cash şi pentru melodia "Un băiat pe nume Sue" Sunt cea mai în vârstă dintre cei trei copiii. M-am născut în 1971. La puţin timp după naşterea mea, părinţii mei au aflat că sufeream de o afecţiune numită albinism ocular. Ce poate să însemne asta pentru voi? Aşa că lăsaţi-mă să vă spun partea extraordinară din toate astea. Nu pot vedea acest ceas şi nu pot vedea ora, deci, Dumnezeule, oohoo! S-ar putea să mai câştig timp. Dar, mai important, lăsaţi-mă să vă spun - voi veni foarte aproape. Nu te speria, Pat. Salut. Vedeţi mâna asta? Dincolo de această mână este o lume de vaselină. Fiecare bărbat din această încăpere, chiar şi tu Steve, este George Clooney. (Râsete) Şi toate femeile, sunteţi atât de frumoase. Iar când vreau să fiu frumoasă, mă îndepărtez trei paşi de oglindă, şi nu mai sunt nevoită să văd aceste linii gravate pe faţă din cauză că am privit chiorâş toată viaţa mea, din cauza penumbrei.

Partea cu adevărat ciudată este că, la trei ani şi jumătate, chiar înainte de a merge la şcoală, părinţii mei au luat o bizară, neobişnuită şi incredibil de curajoasă decizie. Fără şcoală pentru nevoi speciale. Fără etichete. Fără limitări. Abilităţile mele şi potenţialul meu. Şi s-au decis să-mi spună că pot vedea. Deci, ca şi Sue a lui Johnny Cash, ca băiatului căruia i s-a dat nume de fată, urma să cresc şi să învăţ din experienţă cum să fiu puternică şi să supravieţuiesc când ei nu vor mai fi acolo să mă protejeze, sau când nu voi mai avea nimic. Dar, mai important, mi-au dat abilitatea de a crede, de a crede în totalitate că pot. Deci, atunci când l-am auzit pe acel oftalmolog spunând tuturor lucrurilor un mare "nu", vă imaginaţi cu toţii că am fost la pământ. Şi să nu mă înţelegeţi greşit, pentru că prima dată când am auzit asta - pe lângă faptul că am crezut că era nebun - am simţit o lovitură în piept - ca acel "ah". Dar, foarte repede mi-am revenit. Aşa a fost. Primul lucru la care m-am gândit a fost mama mea care plângea lângă mine. Şi pe cuvantul meu, am ieşit din biroul său, "Voi conduce. Voi conduce. Sunteţi nebun. Voi conduce. Ştiu că pot conduce."

Şi cu aceeaşi nestrămutată hotărâre pe care tatăl meu mi-a cultivat-o din copilărie - m-a învăţat să navighez, ştiind că n-aş putea să văd niciodată unde merg, n-aş putea să văd niciodată ţărmul, şi că nu vedeam velele şi că nu vedeam destinaţia. Dar mi-a spus să cred şi să simt adierea vântului în faţa mea. Şi acea adiere de vânt în faţa mea m-a făcut să cred că doctorul era nebun iar eu voi conduce. Şi, în următorii 11 ani, am jurat că nimeni nu va afla că eu nu văd, deoarece nu vroiam să fiu o ratată, şi nu vroiam să fiu slabă. Şi am crezut că pot s-o fac. Aşa că am înfruntat viaţa cum numai o Casey putea să facă. Şi am devenit arheolog, şi apoi am stricat lucruri. Şi după aceea am administrat un restaurant, şi apoi am alunecat pe lucruri. Şi apoi am fost maseză. După care am fost decorator de grădini. Şi apoi am urmat şcoala de business. Iar persoanele cu handicap sunt foarte bine educate. Şi apoi am intrat la Accenture şi am obţinut un job de consultant internaţional. Nici chiar ei nu şi-au dat seama. Şi e extraordinar cât de departe te poate duce credinţa.

În 1999, lucrând acolo de 2 ani şi jumătate, ceva s-a întâmplat - surprinzător, ochii mei au decis, de ajuns. Şi temporar, pe neaşteptate, au cedat. Şi sunt într-unul din cele mai competitive medii din lume, în care lucrezi din greu, joci dur, trebuie să fi cel mai bun, trebuie să fi cel mai bun. Şi doi ani de zile acolo, chiar am văzut foarte puţin. Şi m-am aflat în faţa unui manager de resurse umane în 1999 spunând ceva ce nu mi-am imaginat niciodată că aş spune. Aveam 28 de ani. Mi-am construit un personaj în funcţie de ce puteam şi ce nu puteam face. Şi i-am spus pur şi simplu. "Îmi pare rău. Nu văd şi am nevoie de ajutor." A cere ajutor poate fi nemaipomenit de greu. Şi cu toţii ştiţi ce înseamnă; nu trebuie să suferiţi de vreun handicap pentru a ştii asta. Cu toţii ştim ce greu e să ne recunoştem slăbiciunile şi eşecurile. E înspăimântător, nu-i aşa? Dar toată această convingere m-a dus mai departe atâta timp.

Şi, pot să vă spun că, a funcţiona în lumea celor care văd când nu vezi este cam greu - chiar este. Pot să vă spun, aeroporturile sunt un dezastru. Oh, pentru numele lui Dumnezeu. Şi rog, pe oricare designer de acolo. Designerii, vă rog să ridicaţi mâinile, chiar dacă nu vă văd. Mereu ajung în toaleta bărbaţilor. Şi nu e nimic în neregulă cu simţul meu olfactiv. Dar, pot să spun doar că, micul semn pentru toaleta bărbaţilor sau a femeilor este stabilit de un triunghi. Aţi încercat să vă uitaţi la el având vaselină în faţa ochilor? E un lucru atât de mic, am dreptate? Şi ştiţi ce extenuant poate fi să încerci să fi perfect când nu eşti, sau să fi cineva ce nu eşti?

Aşa că, după ce am recunoscut celor de la resurse umane că nu văd, m-au trimis la un oftalmolog. Şi habar nu am avut că acest om îmi va schimba viaţa. Dar înainte de a ajunge la el am fost atât de dezorientată. Nu mai ştiam nici cine sunt. Iar acel oftalmolog, nu s-a obosit să-mi testeze ochii. Dumnezeule nu, a făcut terapie. Şi mi-a pus o serie de întrebări, multe dintre acestea constând în, "De ce? De ce te lupţi atât de mult să nu fi tu? Şi îţi place ceea ce faci, Caroline?" Şi, ştiţi, când vă angajaţi la o firmă de consultanţă internaţională, vă introduc un chip în cap, şi gândiţi aşa, "Iubesc Accenture. Iubesc Accenture. Îmi iubesc job-ul. Iubesc Accenture. Iubesc Accenture. Îmi iubesc job-ul. Iubesc Accenture." A pleca ar însemna să eşuezi. Şi mi-a spus, "Îţi place?" Nici nu mai puteam vorbi, îmi pierdusem respiraţia. Eram aşa de - cum să-i spun? Şi atunci el mi-a spus, "Ce îţi doreai să devii când erai mică?" Acum ascultaţi, nu puteam să-i spun, "Ei bine, doream să conduc maşini de curse şi motociclete." Nu prea era potrivit în acest moment. Oricum credea că sunt destul de nebună. Şi, când eram pe punctul de a ieşi din biroul său, m-a chemat înapoi şi mi-a spus, "Cred că e timpul. Cred că e timpul să nu mai lupţi şi să faci ceva diferit." Şi acea uşă s-a închis. Şi a urmat acea tăcere din afara cabinetului medical, pe care mulţi dintre noi o cunosc. Şi pieptul m-a durut. Şi habar nu aveam spre ce mă îndrept. Habar nu aveam. Dar ştiam că jocul se sfârşise.

Şi m-am dus acasă şi, pentru că pieptul mă durea atât de tare, m-am gândit, "Ies să alerg." Într-adevăr, un lucru nu foarte raţional. Şi am alergat pe un itinerar pe care-l cunosc foarte bine. Cunosc acest itinerar, ca în palmă. Întotdeauna l-am străbătut foarte bine. Număr paşii şi corpurile de iluminat şi toate acele lucruri de care personele cu deficienţe de vedere au tendinţa să se lovească des. Şi era acolo o piatră pe care am evitat-o mereu. Şi de care niciodată nu m-am împiedicat. Şi iată-mă acolo plângând şi izbindu-mă de piatra mea. Lovită, căzută peste această piatră la mijlocul lunii martie, în 2000 - pe o vreme tipic irlandeză dintr-o miercuri - tristă, cu nasul curgându-mi, cu lacrimi peste tot - penibil plângându-mi de milă.

Şi am fost la pământ, şi am fost distrusă, şi am fost furioasă. Şi nu ştiam ce să fac. Şi am stat acolo destul de mult timp, Cum mă voi ridica de pe această piatră şi voi merge acasă? Pentru că, cine voi fi eu? Ce voi fi eu?" Şi m-am gândit la tatăl meu, şi mi-am spus, "Dumnezeule, în acest moment nu sunt nici pe departe Sue." Şi m-am gândit iar şi iar, la ce se întâmplase? la ce am greşit? de ce nu am înţeles? Şi ştiţi, partea extraordinară este că, pur şi simplu, nu aveam răspunsuri; Îmi pierdusem credinţa. Uitaţi unde mă adusese credinţa mea. Şi acum o pierdusem. Şi acum chiar că nu mai puteam vedea. Eram distrusă. Şi apoi mi-am amintit gândindu-mă la ceea ce oftalmologul mă întrebase, "Ce vrei să devii? Ce vrei să devii? Ce vroiai să fii când erai mică? Îţi place ceea ce faci? Fă ceva diferit. Ce vrei să devii? Fă ceva diferit. Ce vrei să devii?" Şi foarte încet, încet, încet, s-a întâmplat. Şi chiar s-a întâmplat astfel. Şi în momentul în care s-a întâmplat a explodat în capul meu şi mi-a explodat în inimă, ceva diferit, "Ei bine, ce-aţi spune de Mogli din 'Cartea Junglei'? Nici că se poate ceva mai diferit.'' Şi în momentul, şi cu adevărat în momentul, în momentul în care mi-a venit ideea, jur, a fost ceva de genul oohoo! ştiţi voi - ceva în care să cred. Şi nimeni nu-mi poate spune nu. Da, puteţi spune că nu pot fi arheolog. Dar nu-mi puteţi spune, nu, nu pot fi Mogli, pentru că, ghiciţi ce? Nimeni nu a mai făcut-o înainte, deci o voi face eu. Şi nu contează dacă sunt băiat sau fată, mă voi grăbi.

Astfel, m-am ridicat de pe piatră, şi, Dumnezeule, chiar am fugit acasă. Şi am alergat acasă, şi nu am căzut, şi nu m-am lovit. Şi am urcat scările în fugă, şi am găsit una din cărţile mele preferate, "Călătoriile pe elefantul meu'' de Mark Shand - Nu ştiu dacă vreunul dintre voi o ştie. Şi am luat această carte, şi stăteam pe canapea spunând, ''Ştiu ce voi face. Ştiu cum să fiu Mogli. Voi străbate India pe spatele unui elefant. Voi fi un conducător de elefanţi.'' Şi habar nu aveam cum voi deveni conducător de elefanţi. De la consultant internaţional la conducător de elefanţi. Habar nu aveam cum. Habar nu aveam cum angajezi un elefant, cum achiziţionezi unul. Nu vorbeam Hindi. Nu fusesem niciodată în India - nu aveam nicio idee. Dar am ştiut că voi avea. Pentru că, atunci când iei o decizie la momentul potrivit, şi în locul potrivit, Dumnezeule, universul o realizează pentru tine.

După nouă luni de la ziua în care am plâns pe piatră, am avut singura "blind date"(intalnire pe nevazute) din viaţa mea cu un elefant de 2,30 metri numit Kanchi. Şi împreună am parcurs 1000 de kilometri de-a lungul Indiei. (Aplauze) Cel mai important lucru, nu este acela că nu am reuşit nimic până atunci - Dumnezeule, am reuşit. Dar ştiţi, credeam în lucruri greşite. Pentru că nu credeam în mine - cu adevărat în mine, în ceea ce sunt - în ceea ce suntem cu toţii. Ştiţi ce mulţi dintre noi pretindem că suntem cineva cine nu suntem? Şi ştiţi ce, când credeţi într-adevăr în voi şi în tot ceea ce sunteţi, este nemaipomenit ce se întâmplă.

Şi ştiţi ce, acea călătorie, acei o mie de kilometri, au strâns destui bani pentru 6,000 de operaţii de cataractă la ochi. 6,000 de oameni pot vedea datorită acesteia. Când am coborât de pe elefant, ştiţi care a fost cel mai extraordinar lucru? Am renunţat la job-ul meu de la Accenture. Am plecat, şi am devenit antreprenor social, şi am pus bazele unei organizaţii cu Mark Shand, numită Elephant Family (Familia Elefanţilor) care se ocupă cu protejarea elefanţilor din Asia. Şi am pus bazele lui Kanchi, pentru că organizaţia mea va purta mereu numele elefantului meu, pentru că handicapul seamănă cu un elefant într-o cameră. Şi am vrut să-l priviţi în mod pozitiv - fără generozitate, fără milă. Dar mi-am dorit să lucrez doar şi intradevar cu oameni de afaceri şi cu lideri media pentru a redefini în totalitate handicapul într-o manieră incitantă şi posibilă. A fost extraordinar. Asta mi-am dorit să fac. Şi nu m-am mai gândit la interdicţii sau la faptul că nu vedeam, sau la tot felul de nimicuri. Părea că este posibil.

Şi ştiţi, partea ciudată este că, în drum spre TED, sa va spun sincer, eram îngrozită. Şi vorbesc, dar acesta este un public minunat, şi ce caut eu aici? Dar, pe drum, veţi fi foarte bucuroşi să aflaţi, mi-am folosit bastonul alb pentru nevazatori, pentru că e minunat să sari peste rând în aeroport. Şi am ajuns aici fiind mândră că nu pot vedea. Şi singurul lucru a fost că, un foarte bun prieten, mi-a trimis un mesaj când eram pe drum, ştiind că eram speriată. Deşi par încrezătoare, eram speriată. Mi-a spus: ''Fii tu.'' Deci, iată-mă, asta sunt eu, cu totul.

(Aplauze)

Şi, ştiţi ce am învăţat, maşinile şi motocicletele şi elefanţii, nu înseamnă libertate. A fi sincer cu tine însuţi, înseamnă libertate. Şi nu am mai avut niciodată nevoie de ochi pentru a vedea - niciodată. Mi-a trebuit doar viziune şi credinţă. Şi dacă într-adevăr crezi - şi mă refer la a crede din tot sufletul - poţi produce schimbarea. Şi avem nevoie să facem asta, pentru că fiecare dintre noi - femeie, bărbat, homosexual, heterosexual, handicapat, perfect, normal, oricum - fiecare dintre noi trebuie să fie maximum din ceea ce este. Nu îmi mai doresc ca cineva să fie invizibil. Cu toţii trebuie să fim incluşi. Şi nu mai puneţi etichete, opriţi limitarea - aruncaţi etichetele. Pentru că nu suntem borcane cu gem; suntem oameni extraordinari, diferiţi, minunaţi.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)