Carne Ross: Un diplomat independent

Povestea mea este puțin despre război. Este despre deziluzie. Despre moarte. Și despre redescoperirea idealismului printre toate acele ruine. Și poate că asta mai este o lecție despre cum să reacționezi la imperfecta, fragmentata și periculoasa lume a secolului 21. Nu cred în povești lineare. Nu cred într-o viață sau o istorie în care decizia A a dus la consecința B și la consecința C, aceste povești ordonate care ne sunt prezentate și pe care poate că le încurajăm la cei din jur. Cred în caracterul aleatoriu și unul din motivele pentru care cred asta este pentru că am devenit diplomat dintr-o pură întâmplare. Sunt daltonist. Încă de la naștere, nu am putut vedea toate culorile. Din această cauză port gri sau negru în majoritatea timpului și trebuie să merg cu soția mea la cumpărat de haine.

Când eram mic, voiam să fiu pilot de vânătoare. Îmi plăcea să privesc avioanele care treceau pe deasupra casei noastre de vacanță. Și era visul meu să fiu pilot de vânătoare. Am dat niște teste pentru a intra în Forțele Aeriene Britanice, și, bineînțeles, le-am picat. Nu puteam să văd toate becurile care clipeau în diferite culori și nu puteam să fac deosebirea între ele. Așa că a trebuit să-mi aleg o altă carieră. Asta a fost destul de ușor pentru mine, deoarece mai aveam o pasiune în copilărie, și anume, relațiile internaționale. Când eram mic, citeam în amănunt ziarul. Eram fascinat de Războiul Rece, de negocierile INF cu privire la rachetele nucleare de rază medie, războiul dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite în Angola și Afganistan. Aceste lucruri chiar mă interesau. Așa că, de la o vârstă fragedă, am vrut să fiu diplomat. Și, într-o zi, le-am spus și părinților, iar tata neagă povestea asta și în ziua de azi, i-am spus: ”Tati, vreau să fiu diplomat.” Și el s-a întors spre mine și mi-a zis ”Carne, trebuie să fii foarte isteț ca să ajungi diplomat.” (Râsete) Și ambiția mea a fost pecetluită.

În 1989, am intrat în serviciul diplomatic britanic. În acel an, 5.000 de oameni au aplicat pentru postul de diplomat și doar 20 au reușit. Și, după cum sugerează aceste numere, am fost introdus într-o lume elitistă și fascinantă. A fi diplomat, și atunci și acum, este un job incredibil și mi-a plăcut la nebunie. Îmi plăcea statutul oferit. Mi-am cumpărat un costum frumos și pantofi cu talpă de piele și m-am bucurat de accesul pe care îl aveam la evenimentele mondiale. Am călătorit în Fâșia Gaza. Am condus secția pentru pace în Orientul Mijlociu din cadrul Ministerului Britanic de Afaceri Externe. Am început să scriu discursuri pentru ministrul britanic de externe. L-am cunoscut pe Yasser Arafat. Am negociat cu diplomații lui Saddam la ONU. Mai târziu, am mers la Kabul și am fost în Afganistan după ce talibanii au pierdut puterea. Și călătoream cu un transportor C-130 și îi vizitam pe dictatorii militari în ascunzătorile lor din munți și negociam cu ei despre cum vom eradica Al Qaeda din Afganistan, înconjurat de escorta mea militară, care, la rândul ei, trebuia să aibă o escortă formată dintr-un pluton de pușcași marini, pentru că era foarte periculos. Era palpitant și distractiv. Era foarte interesant. Făceam parte dintr-un grup minunat, dintr-o comunitate foarte unită.

Iar punctul culminant al carierei mele a fost numirea mea la New York. Lucrasem deja în Germania, Norvegia și în alte locuri, dar am fost trimis la New York, ca să fac parte din consiliul de securitate al ONU din partea delegației britanice. Responsabilitatea mea era Orientul Mijlociu, specialitatea mea. Și acolo, m-am confruntat cu situații de genul procesului de pace din Orientul Mijlociu, situația Lockerbie, putem să vorbim despre asta mai târziu dacă vreți, dar, mai presus de toate, responsabilitatea mea era Irakul și armele sale de distrugere în masă și sancțiunile care i-au fost impuse pentru a-i obliga la dezarmare. Eram negociatorul britanic principal în această problemă și eram adânc implicat. Și, oricum, turul meu... A fost o perioadă foarte interesantă. Era o diplomație foarte dramatică. Au avut loc mai multe războaie în timpul misiunii mele la New York. Am negociat pentru țara mea rezoluția Consiliului de Securitate din 12 septembrie 2001, care condamna atacurile din ziua precedentă, care aveau o însemnătate anume pentru noi, dat fiind că locuiam în New York la acea vreme. Așa că a fost o experiență și bună și rea. Mă bucuram de o viață bună. Deși lucram foarte multe ore, locuiam într-un apartament de lux din Union Square. Eram un diplomat necăsătorit în New York. Vă puteți imagina ce însemna asta. (Râsete) M-am distrat foarte bine.

Dar în 2002, când turul meu s-a apropiat de sfârșit, m-am hotărât să nu mă întorc la serviciul care mă aștepta în Londra. M-am hotărât să-mi iau timp liber și să merg la New School, Bruce. Aveam sentimentul, oarecum vag, că ceva nu este în regulă cu serviciul meu și cu mine. Eram epuizat și deziluzionat, dar nu știam exact care este problema. Și m-am hotărât să-mi iau niște zile libere. Ministerul de Externe a fost foarte generos. Îți puteai lua concediu fără plată, dar rămâneai totuși în cadrul serviciului diplomatic, dar nu mai munceai. A fost frumos. Și până la urmă m-am hotărât să mă transfer în Kosovo ca reprezentant al Națiunilor Unite.

Și două lucruri mi s-au întâmplat în Kosovo, care arată din nou cât de imprevizibilă este viața, pentru că aceste lucruri au ajuns să fie doi dintre stâlpii vieții mele și m-au ajutat să ajung la următorul nivel. Au fost două lucruri întâmplătoare. Primul a fost că, în vara anului 2004, guvernul britanic, oarecum cu o anumită ezitare, a decis să declanșeze o anchetă despre felul în care au fost gestionate informațiile despre WMD, în perioada de dinaintea războiului din Irak, o temă extrem de specifică. Am depus mărturie în secret. Lucrasem cu informații confidențiale despre Irak și despre WMD, iar mărturia pe care am prezentat-o comisiei a fost că: statul a exagerat informațiile primite, care erau foarte clare pe parcursul anilor când le-am analizat. Analiza noastră internă a concluzionat foarte clar că WMD-ul din Irak nu reprezenta nicio amenințare pentru statele vecine sau pentru noi. În al doilea rând, guvernul a ignorat toate alternativele la război, care, într-un fel, era un lucru cu atât mai rușinos. Despre al treilea motiv nu voi mai vorbi. Dar, oricum, am depus acea mărturie și eram pus în fața unei crize. Ce urma să fac? Această mărturie era foarte critică la adresa colegilor mei, la adresa miniștrilor care, din punctul meu de vedere, declanșaseră un război bazat pe o minciună.

Așa că eram într-o criză. Și nu era deloc frumos. M-am plâns. Am ezitat. Am tot bătut-o la cap pe soția mea și, în cele din urmă, m-am hotărât să demisionez din corpul diplomatic. E o scenă în filmul lui Al Pacino, ”Informatorul”, pe care poate că îl știți, în care el se întoarce la CBS după ce l-au dezamăgit în legătură cu tipul cu tutunul și el le spune: ”Nu mai pot să fac asta. Ceva s-a rupt.” Și așa a fost și pentru mine. Iubesc filmul ăla. Am simțit că ceva s-a rupt. Nu pot să mai stau cu ministrul de externe sau cu primul-ministru și să le zâmbesc și să fac ceea ce obișnuiam să fac pentru ei. Așa că mi-am încercat norocul și am sărit de la înălțime.

Și a fost un sentiment extrem de neplăcut. Și am început să cad. Și nici astăzi nu m-am oprit din cădere. Încă mai cad. Dar, într-un fel, m-am obișnuit cu senzația. Și, oarecum, chiar îmi place senzația aceasta decât să stau pe marginea prăpastiei, întrebându-mă ce să fac. Un al doilea lucru care s-a petrecut în Kosovo... Scuzați-mă, trebuie să beau puțină apă. Al doilea lucru care s-a întâmplat în Kosovo și care m-a ajutat să ajung la acest răspuns pe care nu îl aflasem încă: ”Ce fac cu viața mea?” Iubesc diplomația. Nu am nicio carieră. M-am așteptat să fiu diplomat toată viața, să-mi servesc țara. Am vrut să fiu ambasador, iar mentorii, eroii mei, oameni care erau în vârful profesiei mele, iar eu renunțam la tot. Mulți dintre prietenii mei erau încă diplomați. Pensia mea se baza pe asta. Și am renunțat. Ce urma să fac?

În acel an, în Kosovo, am văzut un lucru îngrozitor. În martie 2004, au avut loc niște revolte groaznice în toată provincia Kosovo. 18 oameni au murit. Era anarhie. Și anarhia e un lucru îngrozitor de văzut, să știi că poliția și armata, erau foarte multe trupe militare acolo, nu pot opri mulțimea revoltată care umple strada. Și mulțimea revoltată de pe stradă se va opri doar când va decide să se oprească și după ce se va fi săturat să ardă și să ucidă. Și asta nu e o priveliște prea frumoasă. Și eu am văzut-o. Și am trecut prin mulțime. Împreună cu prietenii mei albanezi, am încercat s-o oprim, dar am eșuat. Și acea revoltă m-a învățat ceva ce nu este neapărat evident. E o poveste destul de complicată.

Dar unul dintre motivele pentru care a avut loc acea revoltă, care a continuat timp de mai multe zile, a fost faptul că oamenii din Kosovo nu erau părtași la propriul lor viitor. Aveau loc negocieri diplomatice despre viitorul provinciei Kosovo la acel moment, iar guvernul din Kosovo și populația nu participau în niciun fel la acele discuții. Exista acest întreg sistem diplomatic, acest proces de negociere despre viitorul provinciei, dar kosovarii nu aveau niciun cuvânt de spus. Și nu e de mirare că acest lucru îi nemulțumea. Acele revolte erau o manifestare a frustrării lor. Nu era singurul motiv, iar viața nu e așa simplă, nu există o singură cauză. Era un lucru complicat și nu vreau să pretind că era mai simplu decât a fost. Dar acela a fost unul din motive.

Și asta mi-a dat inspirația, sau ca să fiu mai precis, i-a dat inspirație soției mele. Mi-a zis: ''De ce nu-i consiliezi pe kosovari?'' ''De ce nu le consiliezi guvernul în legătură cu relațiile diplomatice?'' Kosovarilor nu li se permitea să aibă un serviciu diplomatic. Nu aveau voie să aibă diplomați. Nu aveau voie să aibă un minister de externe care să-i ajute să rezolve acest proces complicat care e cunoscut ca procesul statutului final al provinciei Kosovo. Așa că asta era ideea. De aici a plecat ideea de ''Independent Diplomat''. Primul grup diplomatic de consiliere din lume și o organizație în întregime non-profit. Și totul a început când m-am întors în Londra, după timpul petrecut la Națiunile Unite, în Kosovo. M-am întors și am luat cina cu primul-ministru kosovar și i-am spus: ''Vă propun să mă întorc și să vă consiliez pe probleme de diplomație.'' ''Știu despre ce e vorba. Cu asta mă ocup. De ce să nu vin și să vă ajut?'' Și-a ridicat paharul de raki și mi-a spus: ''Da, Carne. Vino.''

Și m-am dus în Kosovo și am consiliat guvernul kosovar. ''Independent Diplomat'' a ajuns să consilieze trei prim-miniștri kosovari succesivi, și echipa de negociatori din Kosovo. Iar Kosovo a ajuns un stat independent. ''Independent Diplomat'' este acum stabilit în cinci centre diplomatice din toată lumea și consiliem șapte sau opt țări diferite sau grupuri politice, în funcție de cum vreți să le definiți și nu sunt un mare fan al definițiilor. Îi consiliem pe ciprioții din nord cum să-și reunifice insula. Consiliem opoziția din Burma, guvernul din sudul Sudanului, care, și aici o auziți în premieră, va constitui o nouă țară în următorii câțiva ani. Consiliem Frontul Polisario din Sahara de Vest, care luptă să scoată din nou țara de sub ocupația marocană, după 34 de ani. Consiliem mai multe state insulare în legătură cu negocierile despre schimbarea climei, care trebuie să aibă punctul culminant în Copenhaga.

Există destul de multă varietate pentru că, atunci când puneam bazele la ''Independent Diplomat'', am fost la o petrecere în Camera Lorzilor, un loc extraordinar, dar îmi țineam băutura așa, și am dat peste un tip care stătea în spatele meu. Am început să vorbim și i-am spus cu ce mă ocupam și i-am spus cu destulă emfază că voi pune bazele la ''Independent Diplomat'' în New York. La acea vreme, eram doar eu, iar eu și cu soția mea voiam să ne mutăm înapoi la New York. Și m-a întrebat: ''De ce nu treci pe la colegii mei din New York?'' Și a rezultat că el lucra pentru o companie de inovații numită ?What If! de care unii dintre voi probabil că ați auzit. Și un lucru a dus la altul și am ajuns să am un birou la ?What If!, în New York, când am început ''Independent Diplomat''. Și urmărind cum ?What If! a creat noi arome pentru guma de mestecat Wrigley sau noi arome de Cola, m-a ajutat să inovez strategii pentru kosovari și pentru saharienii din Sahara de Vest. Și mi-am dat seama că există mai multe feluri de a face diplomație și că diplomația e afacerea soluționărilor de probleme. Și totuși, cuvântul inovație nu există în diplomație. Există doar jocuri de sumă nulă și realpolitik și instituții care există de generații și care acționează la fel cum au făcut-o dintotdeauna.

Iar ''Independent Diplomat'', astăzi, încearcă să incorporeze unele lucruri pe care le-am învățat la ?What If!. Stăm cu toții într-un birou și țipăm unii la alții. Lucrăm pe niște laptopuri mici și încercăm să mutăm birourile ca să gândim diferit. Și folosim experți naivi care poate că nu știu nimic despre țările cu care lucrăm, dar care au cunoștințe în alte domenii și care încearcă să introducă un nou punct de vedere în aceste probleme pe care noi încercăm să le rezolvăm pentru clienții noștri. Nu e ușor, deoarece clienții noștri, prin definiție, trec prin momente grele din punct de vedere diplomatic.

Sunt anumite lecții care pot fi învățate din toate acestea, atât personale cât și politice, iar într-un fel, ele sunt același lucru. Lecția personală e cum să-ți asumi riscuri și o recomand. E un lucru pe care se merită să-l faci măcar o dată în viață, să distrugi totul și să-ți asumi un risc. A doua lecție este despre lumea de astăzi. ''Independent Diplomat'' face parte din acest curent care începe să-și facă simțită prezența în lume, adică lumea se fragmentează. Statele nu mai înseamnă atât de mult ca înainte iar puterea statului e în declin. Asta înseamnă că puterea altor lucruri e în creștere. Acele alte lucruri sunt actorii non-statali. Poate fi vorba de corporații, poate fi vorba de mafioți sau de ONG-uri cu intenții curate, poate fi orice, absolut orice. Noi trăim într-o lume mai complicată și mult mai fragmentată. Dacă guvernele nu mai sunt atât de capabile să influențeze problemele care ne afectează lumea. Atunci cine le poate rezolva, cine trebuie să-și asume responsabilitatea? Noi. Dacă ei nu sunt în stare, cine mai rămâne să se ocupe de asta? Nu avem de ales decât să îmbrățișăm realitatea.

Asta înseamnă că nu mai este suficient să spui că relațiile internaționale sau afacerile globale sau că haosul din Somalia sau că ce se petrece în Burma nu ne privește și că trebuie să lăsăm guvernele să își vadă de treabă. Pot să fac legătura între oricare dintre voi și miliția Al-Shabaab din Somalia. Întrebați-mă cum mai târziu, mai ales dacă mâncați pește, dar legătura există. Suntem interconectați. Și nu e vorba doar de Tom Friedman, se poate aplica în caz după caz. Asta înseamnă că, în loc să-ți rogi politicienii să acționeze, trebuie să acționezi singur. Iar ''Independent Diplomat'' este oarecum un exemplu al acestui fapt.

Nu există exemple clare, dar un exemplu este următorul: felul în care lumea se schimbă este reflectat de ce se întâmplă la fostul meu loc de muncă, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite. ONU a fost înființat în 1945. Carta Națiunilor Unite a fost creată pentru a opri conflictele dintre state, conflictele interstatale. Astăzi, 80% din agenda de lucru a Consiliului de Securitate include conflicte dintre state, implicând actorii non-statali, gherilele, separatiștii, teroriștii, dacă vreți să le spuneți așa. Oameni care nu fac parte din guvernul recunoscut, care nu reprezintă state în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta este starea lumii de astăzi. Când mi-am dat seama de acest lucru și când îmi amintesc de timpul petrecut la Consiliul de Securitate și ceea ce s-a întâmplat cu kosovarii mi-am dat seama că, adesea, oamenii care erau cel mai adesea afectați de ceea ce făceam noi la Consiliul de Securitate nu erau de fapt acolo, nu erau invitați să-și prezinte punctul de vedere în fața Consiliului de Securitate. M-am gândit că e greșit. Ceva trebuie să fie făcut.

Așa că am început într-un mod tradițional. Eu și colegii mei de la ''Independent Diplomat'' am abordat mai mulți membri ai Consiliului de Securitate. Am mers la 70 de state-membre ONU, cazacii, etiopenii, israelienii etc. Am fost să-i vedem pe toți, pe secretarul general, pe toți și le-am spus: ''E greșit.'' ''E îngrozitor că nu-i consultați pe oamenii care chiar sunt afectați.'' Trebuie instituționalizat un sistem în care să îi inviți pe kosovari să vină și să-ți spună ce părere au. Le poți spune ceea ce gândești. Va fi minunat. Poți face un schimb de idei. Poți include părerile acestor oameni în deciziile tale, ceea ce înseamnă că deciziile tale vor fi mai bune și mai durabile. Foarte logic, nu? Adică e atât de evident, încât oricine ar putea face asta. Și, bineînțeles, toată lumea a înțeles. Toți mi-au zis: ''Da. Ai dreptate.'' ''Întoarce-te la noi'' ''peste șase luni.'' Și, bineînțeles, nu s-a întâmplat nimic. Nimeni nu a făcut nimic. Consiliul de Securitate își desfășoară activitatea în exact același mod ca acum un număr de ani, când eram acolo cu 10 ani în urmă.

Așa că ne-am uitat la acea observație a eșecului și am încercat să vedem cum o putem rezolva. Și mi-am zis că nu am de gând să-mi petrec restul vieții făcând lobby pentru aceste guverne, încercând să fac ceea ce trebuia. Așa că ne-am hotărât să stabilim chiar noi aceste întâlniri. Așa că acum, ''Independent Diplomat'' a ajuns să stabilească întâlniri între Consiliul de Securitate ONU și celelalte părți ale disputelor care se află pe agenda Consiliului de Securitate. Așa că vom aduce grupările rebele din Darfur, ciprioții din nord și ciprioții din sud, rebelii din Archey și toată lista teribilă de conflicte haotice din toată lumea. Și vom încerca să-i aducem la New York. Să participe la o întâlnire într-o cameră liniștită, într-un mediu privat, fără presă și să explice exact ce vor membrilor Consiliului de Securitate, iar aceștia să le explice la rândul lor ceea ce vor. Deci chiar are loc o conversație, un lucru nemaiîntâlnit până acum. Și, descriind toate aceste lucruri, oricare dintre voi care se pricepe la politică știe că este un lucru extrem de dificil și sunt în totalitate de acord cu voi. Șansele unei nereușite sunt foarte mari, dar cu siguranță că nu se va întâmpla nimic dacă nu încercăm.

Iar politica mea s-a schimbat fundamental și nu mai sunt diplomatul de atunci și cred că rezultatele contează și nu procesul, și nici tehnologia. Vorbește-le despre tehnologie tuturor membrilor Twitter de la demonstrațiile din Iran care sunt acum prizonieri politici în Teheran, acolo unde Ahmadinejad rămâne la putere. Tehnologia nu a dus la schimbări politice în Iran. Trebuie să te uiți la rezultate și să te întrebi: Ce pot face ca să obțin acest rezultat? Aceasta este politica secolului 21. Și, într-un fel, ''Independent Diplomat'' este întruchiparea acelei fragmentări, acelei schimbări prin care trecem cu toții.

Aceasta este povestea mea. Mulțumesc.