Carlo Ratti: Arhitectură care simte și răspunde

Bună ziua tuturor. Vreau să vă arăt ceva. (Râsete) Gândiţi-vă că acesta e un pixel, un pixel zburător. Aceasta e ceea ce numim, în laboratorul nostru, design care simte. Daţi-mi voie să vă spun un pic despre el. Dacă luăm această imagine -- sunt italian la origine, şi fiecare băiat din Italia creşte cu această imagine pe peretele dormitorului său. Dar motivul pentru care v-o arăt este că ceva foarte interesant s-a întâmplat la cursele de Formula 1 din ultimele câteva decade. Acum ceva timp, dacă doreai să câştigi o cursă de Formula 1, aveai un buget, şi îţi pariai bugetul pe un şofer bun şi o maşină bună. Iar dacă maşina şi şoferul erau suficient de buni, atunci câştigai cursa. Astăzi însă, dacă vrei să câştigi cursa, ai de fapt nevoie de ceva de genul ăsta -- ceva care monitorizează maşina în timp real, are câteva mii de senzori care colectează informaţii de la maşină, transmite aceste informaţii sistemului, care apoi le procesează şi le foloseşte pentru a transmite decizii înapoi maşinii şi modifică lucrurile în timp real, pe măsură ce informaţiile sunt colectate. Aceasta e ce, în termeni inginereşti, am numi un sistem de control în timp real. Acesta, în principiu, este un sistem format din două componente -- una senzorială şi una de acţionare.

Ce e interesant astăzi este că sistemele de control în timp real încep tot mai mult să facă parte din vieţile noastre. Oraşele noastre, în ultimii câţiva ani, au fost acoperite cu reţele, cu electronice. Acestea devin ca nişte computere în aer liber. Şi, precum computerele în aer liber, încep să răspundă într-un mod diferit, să fie capabile să fie simţite şi acţionate. Dacă rezolvăm oraşele, e de fapt mare lucru. Ca o paranteză, vreau să menţionez că oraşele sunt doar doi la sută din suprafaţa Pământului, dar reprezintă 50 la sută din populaţia lumii. Au 75 la sută din consumul de energie -- până la 80 la sută din emisiile de dioxid de carbon. Aşa că, dacă reuşim să facem ceva cu oraşele, e mare lucru. Dincolo de oraşe, toată această culegere de date şi acţionare pătrunde în obiectele noastre pe care le folosim zilnic.

Asta e dintr-o expoziţie pe care o va organiza Paola Antonelli la MoMA, în vara acestui an. Se numeşte „Vorbeşte cu mine.” Obiectele noastre, mediul nostru, încep să ne răspundă. Într-un anumit fel, e aproape ca şi când fiecare atom ar deveni în acelaşi timp un senzor şi un element de acţionare. Aceasta schimbă în mod radical interacţiunea pe care o avem, ca oameni, cu mediul înconjurător. Într-un anumit fel, e aproape ca în vechiul vis al lui Michelangelo... ştiţi că atunci când Michelangelo l-a sculptat pe Moise, la sfârşit se spune că a luat ciocanul şi l-a aruncat în statuie -- de fapt, se poate încă vedea o mică ciobitură dedesubt -- şi a spus, a strigat, „Perché non parli? De ce nu vorbeşti?” Ei bine, astăzi, pentru prima dată, mediul nostru începe să ne răspundă. Şi vă voi arăta doar câteva exemple -- din nou, legate de această idee de a percepe mediul şi de a acţiona.

Să începem cu senzorii. Primul proiect pe care vreau să vi-l împărtăşesc e de fapt unul din primele proiecte ale laboratorului nostru. Era acum patru ani şi jumătate, în Italia. Ceea ce am făcut acolo a fost să folosim un tip de reţea care era nouă la acel moment, care fusese instalată în toată lumea -- şi anume o reţea de telefonie mobilă -- şi să folosim informaţii anonime şi agregate din acea reţea, care sunt oricum colectate de către operator, pentru a înţelege cum funcţionează oraşul. Vara aceea a fost o vară norocoasă -- 2006. E când Italia a câştigat campionatul mondial de fotbal. Unii s-ar putea să vă amintiţi, au jucat Italia şi Franţa, şi apoi Zidane a dat cu capul, la sfârşit. În orice caz, Italia a câştigat în final.

(Râsete)

Acum, priviţi ce s-a întâmplat în acea zi, doar prin monitorizarea activităţii din reţea. Aici puteţi vedea oraşul. Se vede Colosseumul în mijloc, râul Tibru. E dimineaţă, înainte de meci. Puteţi vedea axa timpului deasupra. La începutul după-amiezei, sunt oameni ici şi colo efectuând apeluri şi mişcându-se. Începe meciul -- linişte. Franţa dă gol. Italia dă gol. La pauză, oamenii dau un telefon rapid şi merg la baie. A doua repriză. Finalul timpului normal de joc. Prima repriza de prelungiri, a doua. Zidane, lovitura cu capul imediat. Italia câştigă. Da. (Râsete) (Aplauze) Ei bine, în acea seară, toată lumea s-a dus să sărbătorească în centru. Aţi văzut vârful cel mare. În ziua următoare, toţi au mers în centru să întâlnească echipa câştigătoare şi prim-ministrul de la acea vreme. Iar apoi, toată lumea s-a mutat în jos. Vedeţi imaginea locului numit Circo Massimo, unde, încă de pe vremea romanilor, oamenii merg să sărbătorească -- să aibă o petrecere mare, şi se poate vedea vârful la sfârşitul zilei. Ei bine, acesta e doar un exemplu de cum putem simţi oraşul azi, într-un fel în care nu am fi putut face cu numai câţiva ani în urmă.

Un alt exemplu scurt al folosirii senzorilor: nu se referă la oameni, ci la lucrurile pe care le folosim şi consumăm. În ziua de azi, ştim totul despre provenienţa obiectelor noastre. Aceasta e o hartă care vă arată toate componentele unui computer Mac, cum au fost adunate. Dar ştim foarte puţine despre unde merg lucrurile noastre. În acest proiect, am creat nişte etichete mici pentru a urmări gunoiul pe măsură ce se mişcă prin sistem. Am pornit cu un număr de voluntari care ne-au ajutat în Seattle, cu puţin mai mult de un an în urmă, să eticheteze ce aruncau -- diverse tipuri de lucruri, după cum vedeţi -- lucruri pe care oricum le-ar fi aruncat. Apoi am pus un mic cip, o mică etichetă, pe gunoi şi apoi am început să îl urmărim. Acestea sunt rezultatele pe care tocmai le-am obţinut.

(♪ ♫ ♪ ♫)

Din Seattle... după o săptămână. Cu ajutorul acestor informaţii ne-am dat seama că sunt multe părţi în care sistemul e ineficient. Putem de fapt să facem acelaşi lucru cu mult mai puţină energie. Aceste date nu erau disponibile înainte. Dar e mult transport degeaba şi se întâmplă multe lucruri încurcate. Dar pe de altă parte, noi credem că, dacă vedem în fiecare zi că de fapt, paharul de unică folosinţă pe care îl aruncăm nu dispare, e încă undeva pe planetă, iar sticla de plastic pe care o aruncăm în fiecare zi e încă acolo. Şi dacă arătăm asta oamenilor, atunci putem să promovăm şi o schimbare comportamentală. Aceasta a fost motivaţia proiectului.

Colegul meu la MIT, Assaf Biderman, ar putea să vă spună mult mai multe despre senzori şi multe alte lucruri minunate pe care le putem face cu senzorii, dar am dorit să ajung la a doua parte pe care am discutat-o la început, şi anume acţionarea mediului nostru înconjurător. Iar primul proiect e ceva ce am făcut acum câţiva ani în Zaragoza, Spania. A început cu o întrebare a primarului oraşului, care a venit la noi spunând că Spania şi sudul Europei au o frumoasă tradiţie de a utiliza apa în spaţiile publice, în arhitectură. Iar întrebarea a fost: Cum ar putea tehnologia, tehnologia nouă, să fie adăugată la asta? Şi una din ideile care au fost dezvoltate într-un atelier la MIT a fost, imaginaţi-vă această ţeavă, şi ai valve, electrovalve, robinete, care se deschid şi se închid. Creezi un fel de perdea de apă cu pixeli formaţi din apă. Dacă acei pixeli cad, poţi scrie pe ea, poţi afişa modele, imagini, text. Poţi chiar să te apropii de ea, şi se va deschide să te lase să sari prin ea, cum se vede în această imagine.

Ei bine, am prezentat asta primarului Belloch. I-a plăcut foarte mult. Şi am fost comisionaţi să proiectăm o clădire la intrarea expoziţiei. L-am numit Pavilionul de Apă Digitală. Întreaga clădire e formată din apă. Nu există uşi sau ferestre, dar atunci când te apropii de ea, se va deschide să te lase să intri. (♪ ♫ ♪ ♫) De asemenea, acoperişul e acoperit cu apă. Iar dacă e un pic de vânt, şi vrei să minimizezi stropitul, poţi să cobori acoperişul. Sau poţi închide clădirea, şi toată arhitectura va dispărea, ca în acest caz. Ştiţi, zilele astea, tot primeşti imagini în timpul iernii, când dau acoperişul jos, cu oameni care au fost acolo şi au spus: "Au demolat clădirea." Nu, nu au demolat-o, atâta doar că atunci când coboară, arhitectura aproape dispare. Iată clădirea funcţionând. Vedeţi persoana aceasta derutată de ce anume se întâmplă înăuntru. Şi aici sunt eu încercând să nu mă ud, testând senzorii care deschid apa.

Ar trebui să vă spun ce s-a întâmplat într-o seară când toţi senzorii s-au oprit din funcţionare. De fapt, în acea seară, a fost şi mai amuzant. Toţi copiii din Zaragoza au venit la clădire, pentru că modul de a interacţiona cu clădirea devenise ceva diferit. Nu mai era o clădire care se deschidea să te lase să intri, ci o clădire care încă făcea tăieturi şi găuri prin apă, şi trebuia să sari prin ele fără să te uzi.

(Video) (Zgomotul mulţimii)

Iar asta, pentru noi, a fost foarte interesant, deoarece noi, ca arhitecţi, ca ingineri, ca designeri, ne gândim întotdeauna la felul în care oamenii vor folosi lucrurile pe care le proiectăm. Dar apoi realitatea e întotdeaua imprevizibilă. Şi asta e frumuseţea de a face lucruri care sunt folosite şi interacţionează cu oamenii.

Iată o imagine a clădirii cu pixelii fizici, pixelii formaţi din apă, şi apoi proiecţii pe ei. Iar asta e ce ne-a făcut să ne gândim la proiectul pe care vi-l voi arăta acum. Adică, imaginaţi-vă că acei pixeli ar putea realmente să înceapă să zboare. Imaginaţi-vă că aţi putea avea elicoptere mici care se mişcă prin aer, şi fiecare din ei are un mic pixel în culori schimbătoare -- aproape ca un nor care se poate mişca în spaţiu. Iată filmul.

(♪ ♫ ♪ ♫)

Imaginaţi-vă un elicopter, precum cel pe care l-am văzut adineaori, mişcându-se împreună cu altele, sincronizat. Aţi putea deci avea acest nor. Puteţi avea un fel de ecran sau afişaj flexibil, aşa -- o configuraţie în două dimensiuni. sau în trei dimensiuni, unde ceea ce se modifică este lumina, nu poziţia pixelilor. Te poţi juca cu un tip diferit. Imaginează-ţi că ecranul tău ar putea apărea pur şi simplu la scări sau dimensiuni diferite, cu diferite tipuri de rezoluţii. Dar apoi, totul poate să fie doar un nor 3D de pixeli de care te poţi aproapia şi în care te poţi mişca şi pe care îl poţi vedea din multe, multe direcţii. Acesta este adevăratul Flyfire coborând să formeze grila regulată ca mai înainte. Când aprinzi lumina, vezi de fapt asta. La fel deci ca înainte. Şi imaginaţi-vă că fiecare din ele ar fi controlate de oameni. Ai putea să ai fiecare pixel primind informaţii de la oameni, de la mişcarea oamenilor, sau aşa şi aşa.

Vreau să vă arăt ceva, în premieră. Am lucrat cu Roberto Bolle, unul din cei mai buni balerini ai zilelor noastre -- vedeta de la Metropolitan din New York şi de la Scala din Milano -- şi efectiv am capturat mişcările lui în 3D pentru a le folosi ca informaţii de intrare pentru Flyfire, Aici îl puteţi vedea pe Roberto dansând. În stânga vedeţi pixelii la diferite rezoluţii. E atât scanare 3D în timp real, cât şi captare a mişcării. Poţi deci reconstrui o întreagă mişcare. Poţi merge de la un capăt până la celălalt. Dar apoi, odată ce avem pixelii, putem să ne jucăm cu ei, să ne jucăm cu mişcarea şi culorile, cu gravitaţia şi rotaţia. Dorim să folosim asta ca unul din posibilele input-uri pentru Flyfire.

Mai vreau să vă arăt ultimul proiect la care lucrăm. E ceva la care lucrăm pentru Olimpiada din Londra. Se numeşte Norul. Ideea aici este, imaginaţi-vă, din nou, că putem să îi implicăm pe oameni în a face ceva şi a ne schimba mediul -- aproape de a crea ceea ce noi numim construirea norului -- precum ridicarea unui hambar, dar cu un nor. Îmaginaţi-vă că toată lumea face o mică donaţie pentru un pixel. Ce cred eu că e remarcabil, ce s-a întâmplat în ultimii câţiva ani, e că, în ultimele câteva decade, am trecut de la lumea fizică la cea digitală. Am digitizat totul, cunoaşterea, şi am făcut totul accesibil pe internet.

Astăzi, pentru prima dată -- şi campania Obama ne-a arătat asta -- putem trece de la lumea digitală, de la puterea de auto-organizare a reţelelor, la lumea fizică. Aceasta poate fi, în cazul nostru, dorim să o folosim pentru a proiecta şi realiza un simbol. Asta înseamnă ceva construit într-un oraş. Dar mâine ar putea fi, pentru a aborda provocările zilelor noastre -- gândiţi-vă la schimbarea climatului sau emisiile de CO2 -- felul în care putem trece de la lumea digitală la cea fizică. Deci ideea e că putem efectiv să îi implicăm pe oameni, să facem acest lucru împreună, colectiv.

Norul e un nor, din nou, format din pixeli, în acelaşi mod în care norul real e un nor format din particule. Acele particule sunt din apă, în timp ce norul nostru e un nor de pixeli. E o structură fizică în Londra, dar acoperită cu pixeli. Te poţi mişca prin interior, poţi avea diferite tipuri de experienţe. Poţi vedea realmente de dedesubt, momentele principale ale Olimpiadei din 2012 şi dincolo de asta, poţi să îl foloseşti ca un mod de a te conecta cu cei din comunitate. E deci atât norul fizic din cer cât şi ceva pe vârful căruia poţi urca, ca noul vârf de munte al Londrei. Poţi intra înăuntrul lui. Ca un fel de nou far digital în noapte -- dar, cel mai important, un nou tip de experienţă pentru oricine va merge în vârf.

Vă mulţumesc.

(Aplauze )