Cameron Sinclair, despre arhitectura open-source

Urmează să mergem rapid într-o călătorie. Pentru a explica dorința, va trebui să vă iau cu mine într-un loc în care mulți nici nu au fost încă și anume, în jurul lumii. Pe vremea când aveam cam 24 de ani, Kate Store și cu mine am înființat o organizație pentru a-i implica pe arhitecți și pe designeri în activități umanitare. Nu doar ca reacție la dezastrele naturale, ci implicați în probleme sistemice. Eram convinși că acolo unde resursele și expertiza sunt insuficiente, design-ul inovativ și durabil poate să aduca o schimbare în viețile oamenilor.

Și astfel, toate acestea au marcat începutul -- mi-am început viața ca arhitect, sau educaţia ca arhitect, și am fost mereu interesat de proiectarea ca responsabilitate socială, și despre modul în care poți să ai realmente un impact. Însă când am ajuns la școala de arhitectură, păream oaia neagră din familie. Mulți arhitecți păreau să creadă că atunci când proiectezi, proiectezi o piatră preţioasă, care e o piatră preţioasă la care râvnești. În timp ce eu simțeam că atunci când proiectezi, fie îmbunătățești, fie aduci daune comunității în care proiectezi. Adică tu nu faci pur și simplu o clădire pentru rezidenți sau pentru cei care urmează să o folosească, ci pentru întreaga comunitate.

Și am început în 1999 prin a răspunde problemelor legate de criza de locuințe pentru refugiații care se reîntorceau în Kosovo și habar nu aveam ce făceam, așa cum spuneam, 20 de ani și ceva, și fac parte din generația Internet, așa că am creat un site. Am lansat o chemare și spre surpriza mea, în câteva luni, am primit sute de propuneri din întreaga lume. Asta a dus la construirea unui anumit număr de prototipuri și la experimentări efective cu câteva idei. La doi ani după aceasta am început să lucrăm la un proiect legat de realizarea unor clinici mobile in Africa sub-Sahariană, ca răspuns la pandemia HIV/SIDA. Aceasta -- aceasta a dus la 550 de propuneri trimise din 53 de țări. Am avut și designeri participanți din întreaga lume. Și a urmat o expoziție cu lucrările acestora. 2004 a fost punctul culminant pentru noi. Am început să răspundem dezastrelor naturale și să ne implicăm în Iran și Bam, de asemenea, urmărind îndeaproape lucrările noastre din Africa.

Muncind în Statele Unite, majoritatea oamenilor se uită la sărăcie și văd fața unui străin, dar mergeți să trăiți -- eu trăiesc în Bozeman, Montana -- mergeți sus către câmpiile de nord ale rezervațiilor, sau coborâți în Alabama sau în Mississippi pre-Katrina, și v-aș putea arăta locuri unde condițiile de trai sunt pe departe mai grele decât în multe din țările aflate în dezvoltare pe care le-am vizitat. Astfel am ajuns să ne implicăm și să lucrăm în zona centrală a orașelor și în alte locuri.

Vă voi prezenta și alte câteva proiecte. 2005 Mama Natură ne-a tras șuturi în fund. Cred că putem să presupunem fără îndoială că 2005 a fost un an oribil când vine vorba despre dezastre naturale. Și din cauza Internetului, și din cauza legăturilor cu diverse bloguri și așa mai departe, nu trecuseră nici câteva ore după tsunami, și noi deja adunam fonduri, eram implicați, lucram împreuna cu oamenii de pe teren. Am început să lucrăm cu doar câteva laptopuri în primele zile, eu am primit 4 000 de email-uri de la diverse persoane care îmi cereau ajutorul. Astfel am început să ne implicăm în diverse proiecte acolo, și voi vorbi și despre altele. Apoi, bineînțeles, anul acesta am reacționat la problema Katrina, și de asemenea, ne-am urmărit îndeaproape lucrările de reconstrucție.

Aceasta este o scurtă privire de ansamblu. În 2004, eu sincer nu am reușit să mă descurc cu numărul mare de persoane care doreau să ajute, și nici cu numărul de cereri pe care le primeam. Totul se revărsa în laptopul și în telefonul meu mobil. Astfel am decis să adoptăm o -- de fapt un model de activitate de tip open-source, astfel oricine, oriunde în lume, poate să pornească o filială locală, și să se implice în problemele locale. Deoarece eu nu cred că există asemenea lucruri precum Utopie. Toate problemele sunt locale. Toate soluțiile sunt locale. Astfel, asta înseamnă că, știți, cineva care trăiește în Mississippi, cunoaște mai multe despre Mississippi decât mine. Deci ceea ce s-a întâmplat în continuare a fost că am utilizat MeetUp (grupuri on-line de întâlnire) și alte utilități de acest fel oferite de Internet, și am sfârșit prin pornirea unui număr de 40 de filiale locale, mii de arhitecți din 104 de țări. Astfel, punctul - scuze, eu nu port niciodată costum, așa că am știut că va urma să dau asta jos. În regulă, pentru că o voi face foarte rapid.

Deci în ultimii șapte ani, toate acestea nu au însemnat pur și simplu non-profit. Ceea ce am înțeles este că are loc o acțiune la nivel local a unor proiectanți social responsabili care cred cu-adevărat că lumea a devenit mai mică, și că avem oportunitatea -- nu responsabilitatea, ci oportunitatea -- să ne implicăm de-adevăratelea și să facem o schimbare.

(Râsete)

Voi adăuga asta la timpul alocat. Deci ceea ce dumneavoastră nu știți este faptul că noi avem aceste câteva mii de designeri / arhitecți care lucrează în întreaga lume, conectați de fapt printr-un site web, și avem un personal format din trei oameni. Prin faptul că am făcut ceva, și că nimeni nu ne-a spus că nu putem să o facem, am făcut-o. Așa că ar fi ceva de spus aici despre naivitate. Șapte ani mai târziu, ne-am dezvoltat astfel încât avem susținere, instigare și implementare. Susținem design-ul de calitate, nu doar prin workshop-uri pentru studenți și conferințe și forumuri publice, comentarii și articole, avem o carte despre activitatea umanitară, dar și activități dedicate atenuării dezastrelor și relații cu politicile publice. Putem discuta și despre FEMA (Agenția Federală de Management al Urgențelor), dar asta e o altă prezentare. Instigare, dezvoltarea ideilor împreună cu comunitățile și ONG-uri care se ocupă cu concursurile de design open-source. Referințele, găsirea partenerilor potriviți diverselor comunități, iar apoi implementarea -- adică să mergi acolo și să faci treaba, pentru că atunci când inventezi ceva, nu devine realitate până nu se construiește de-adevăratelea. Deci este foarte important, dacă proiectăm ceva și încercăm să aducem o schimbare, să construim acea schimbare.

Vă prezint o selecție dintre proiecte. Kosovo. Acesta este Kosovo în '99. Am inițiat un concurs de "open design", așa cum spuneam. Aceasta a dus la o întreagă varietate de idei, iar aici nu era vorba despre adăposturi de urgență, ci de adăposturi de tranziție care ar rezista între cinci și 10 ani, care ar fi amplasate alături de terenul pe care rezidentul trăise înainte, și care și-ar reconstrui locuința proprie. Acestea nu erau menite să își impună arhitectura asupra unei comunități, ci le dădea uneltele și și spațiul care să le permită să reconstruiască și să crească din nou așa cum își doresc aceștia. Am avut proiecte de la sublim până la ridicul, dar au funcționat. Aceasta este o casă gonflabilă din cânepă. S-a construit; funcționează. Acesta este un container pentru transport. S-a construit și funcționează. Și o întreagă varietate de idei, care nu numai că se ocupau cu construcția arhitecturală, ci și cu problemele de guvernare și cu idea de a crea comunități prin rețele complexe.

Astfel am angrenat nu numai designeri / arhitecți, ci și o întreagă varietate de profesioniști din domeniul tehnologiei. Folosind moloz din casele distruse pentru a crea noi locuințe. Folosind cărămizi din paie, construind pereți încălziți. Și atunci s-a întâmplat ceva remarcabil în '99.

Am plecat în Africa, inițial pentru a arunca o privire asupra temei locuințelor. După trei zile, am realizat că problema nu era locuirea; era pandemia HIV / SIDA aflată în creștere. Și nu doctorii ne-au spus acest lucru; ci sătenii la care noi locuiam. Așa încât noi am venit cu ideea strălucită ca în loc să îi facem pe oameni să meargă pe jos câte 10,15 kilometri pentru a vedea un doctor, să aducem doctorii la oameni. Și am început să implicăm comunitatea medicală. Și am crezut, știți, noi am crezut că suntem chiar deștepți, știți, scânteietori -- am venit cu ideea asta minunată, clinici medicale mobile care pot -- larg distribuite prin întreaga Africă sub-Sahariană. Și comunitatea, comunitatea medicală de acolo a zis: "Noi tot spunem asta deja de zece ani. Noi știm asta. Noi pur și simplu nu știm cum să le arătăm asta." Deci într-un fel, noi am luat o nevoie pre-existentă și am prezentat soluții. Astfel din nou, am primit o întreagă varietate de idei.

Aceasta este una la care eu țin foarte mult, pentru că idea că arhitectura nu se referă numai la soluții, ci și la conștientizare. Aceast este o clinică (din planta) kenaf. Primești semințele și le crești pe o parcelă de teren, și la un moment dat -- și crește circa 4.25 metri pe lună. Și în cea de-a patra săptămână, doctorii vin și seceră o anumită zonă, întind o structură elastică deasupra și când doctorii au terminat cu tratamentele și analizele pacienților și sătenilor, poți să seceri întreaga clinică și să o mănanci. Pe sistemul "Fiecare își mănâncă clinica"

(Râsete)

Deci se preocupă de faptul că dacă ai SIDA, trebuie să ai și norme de nutriție, și ideea că ideea de nutriție este la fel de importantă precum ducerea anti-retroviralelor până acolo. Știți, aceasta este o soluție serioasă. Aceasta o iubesc. Ideea e nu doar o clinică -- este un centru comunitar. Aceasta s-a preocupat de tema stabilirii unor trasee de comerț și a unor motoare economice în interiorul comunității, astfel încât să devină un proiect care se auto-susține.

Fiecare dintre aceste proiecte este sustenabil. Și aceasta nu pentru că sunt o persoană "verde" care îmbrățișează copaci. Este pentru că atunci când trăiești din patru dolari pe zi, trăiești pentru a supraviețui și trebuie sa fii sustenabil. Trebuie să știi de unde îți vine energia. Trebuie să știi de unde îți vin resursele. Și trebuie să menții întreținerea cât mai scăzută. Deci este vorba despre un motor economic, care noaptea se transformă într-un cinematograf. Deci nu este o clinică SIDA. Este un centru comunitar. Puteți vedea diferite idei. Și aceste idei s-au transformat în prototipuri, și la final au fost construite. Și începând cu anul acesta, sunt clinici care au ajuns în Nigeria și Kenya.

De la acest punct am început să dezvoltăm și Siyathemba, care a fost un proiect -- comunitatea a venit la noi și a spus, problema este că fetele nu au educație. Și lucrăm într-o regiune în care femei tinere cu vârste cuprinse între 16 și 24 au o rată de 50% HIV/SIDA. Și asta nu pentru că trăiesc în promiscuitate, ci pentru că nu au cunoștințele necesare. Și am decis să studiem ideea de sport și să creăm un centru sportiv pentru tineri care s-a dublat într-un centru de conștientizare HIV/SIDA, și antrenorii echipei fetelor erau medici. Astfel încât să se transforme într-o metodă foarte lentă de a dezvolta cât de cât încrederea în îngrijirea sănătăţii. Și am ales nouă finaliști, și apoi aceste nouă proiecte finaliste au fost distribuite în înteraga regiune, și comunitățile și-au ales proiectul preferat. Ei au spus, acesta este proiectul nostru, pentru că nu este vorba numai despre a angaja o comunitate, este vorba despre a dărui putere unei comunități și despre a-i convinge să devină o parte din procesul de reconstrucție.

Astfel avem proiectul câștigător, și apoi, bineînțeles, chiar mergem și lucrăm împreună cu comunitatea și cu clienții. Acesta este proiectantul. El se află acolo la lucru împreună cu prima echipă de fotbal feminin din Kwa-Zulu Natal, Siyathemba, și ele vă vor povesti mai bine.

Video: Ei bine, numele meu este Sisi, pentru că lucrez în centrul African. Sunt consultant și de asemenea sunt și jucătorul de fotbal național pentru Africa de Sud, Bafana Bafana, și joc și în Liga Vodacom pentur echipa numită Tembisa, care acum s-a transformat în Siyathemba. Acesta este terenul nostru.

Cameron Sinclair: Vă voi prezenta aceasta mai târziu pentru că rămân fără timp. Îl văd pe Chris care se uită la mine pe furiș.

Aceasta a fost o legătură, doar o simplă întâlnire cu cineva care dorea să dezvolte primul centru de telemedicină din Africa, în Tanzania. Și ne-am întâlnit, fără exagerare, doar acum câteva luni. Deja am dezvoltat un proiect, și echipa se află acolo, lucrând în parteneriat. Acesta a fost un parteneriat care s-a asociat mulțumită câtorva din grupul TED: [neclar] Cheryl Heller și Andrew Zolli, care mi-au făcut legătura cu această femeie africană extraordinară. Și vom începe construcția în iunie, și va fi inaugurată de TEDGlobal. Deci dacă veniți la TEDGlobal, puteți să o vedeți.

Însă noi suntem cunoscuți mai ales datorită faptului că ne-am ocupat cu dezastrele și dezvoltarea, și că ne-am implicat în multe probleme, precum tsunami și altele precum Uraganul Katrina. Acesta este un adăpost în valoare de 370 de dolari (1150 lei în 2010) și care poate fi foarte ușor asamblat. Acesta este un proiect comunitar. Un centru comunitar proiectat de căte comunitate. Și aceasta înseamnă că noi realmente trăim și locuim împreună cu comunitatea, iar ei fac parte din procesul de proiectare. Copiii sunt efectiv implicați în cartografierea locului în care ar trebui să se afle centrul comunitar, iar în final, comunitatea, printr-un proces de instruire a abilităților lor, ajunge să construiască clădirea alături de noi.

Aici vedeți o altă școală. Asta e ceea ce Națiunile Unite le-a dat acestor oameni pentru șase luni - 12 prelate din plastic. Asta era în august. Acesta era inlocuitorul și ar trebui să reziste doi ani de zile. Atunci când plouă pe ea, nu auzi nimic (din ce se vorbește - n.t.), iar vara, înăuntru sunt aproximativ 60 de grade C. Și atunci ne-am spus, dacă tot plouă, hai să facem rost de apă proaspătă. Astfel fiecare dintre școlile noastre au sisteme de colectare a apei de ploaie, la costuri foarte reduse. O clasă, trei săli de clasă și sistemul de colectare a apei costă cinci mii de dolari. Această sumă a fost adunată prin vânzare de ciocolată caldă în Atlanta. Este construită de către părinții copiilor. Copiii sunt acolo pe teren, construiesc clădirile. S-a deschis acum câteva săptămâni, și sunt 600 de copii care folosesc acum aceste școli.

(Aplauze)

Acum, dezastrul a devenit relevant și pentru noi. Noi am văzut poveștile neplăcute de pe canalele CNN și Fox și toate celelalte, dar nu vedem poveștile bune. Aici este o comunitate de oameni care s-au adunat și au spus ”nu” așteptării. Aceștia au format un parteneriat, un parteneriat format din diverși jucători care să organizeze East Biloxi, care să stabilească cine se va implica. Am avut 1500 de voluntari care au reconstruit, reabilitat locuințe. Am studiat care este regulamentul FEMA (Agenția Federală de Management al Urgențelor), nu am așteptat ca aceștia să ne dicteze modul în care să le aplicăm în cazul reconstrucțiilor. Am lucrat cu rezidenți, i-am scos din căminele lor, pentru ca ei să nu se îmbolnăvească. Aici vedem ceea ce aceștia au curățat singuri. Proiectarea clădirilor de locuit. Această casă se va monta în câteva săptămâni. Aceasta este o casă reabilitată, terminată în patru zile. Aceasta este o cameră de serviciu pentru o femeie care folosește un cadru pentru mers. Ea are 70 de ani. Asta este ceea ce a primit din partea FEMA. 600 de dolari, s-a întâmplat în două zile. Am făcut foarte repede împreună o încăpere pentru o spălătorie. S-a construit, funcționează și astăzi dânsa tocmai și-a pornit afacerea, unde spală hainele altor persoane.

V-o prezint pe Shandra împreună cu familia Calhoun. Ei sunt fotografi care au documentat zona Lower Ninth timp de 40 de ani. Aceasta era casa lor, iar acestea sunt fotografiile pe care ei le-au făcut. Și noi îi ajutăm, lucrăm împreună cu ei pentru a crea o nouă locuință. Proiecte pe care le-am realizat. Proiecte din care am făcut parte, le-am susținut. De ce nu se ocupă de asta agențiile de întrajutorare? Acesta este cortul ONU (Națiunile Unite). Acesta este noul cort din partea ONU care tocmai a fost adoptat anul acesta. Se asamblează rapid. Are o clapetă. Aceasta este noutatea. A durat 20 de ani ca acesta să fie proiectat și implementat pe teren. Eu aveam 12 ani. Există o problemă aici.

Din fericire, nu suntem singuri. Sunt sute și sute și sute și sute și sute de arhitecți și designeri și inventatori în întreaga lume care se implică în munca umanitară. Alte clădiri din cânepă -- pare a fi o temă în Japonia. Eu nu sunt sigur ce fumează ei. Aceasta este o clemă de prindere inventată de cineva care a spus: nu aveți nevoie decât să atașați cumva structurile din membrane pe grinzile de susținere. Tipul ăsta, a lucrat ca proiectant pentru NASA -- acum face locuințe. Voi frunzări mai repede printre acestea, pentru că știu că nu mai am decât câteva minute.

Deci toate acestea s-au făcut în ultimii doi ani. V-am arătat ceva care a necesitat 20 de ani să se poată face. Și aceasta este doar o selecție a acelor lucruri care s-au întâmplat în -- care au fost construite în ultimii câțiva ani. Din Brazilia până în India, Mexic, Alabama, China, Israel, Palestina, Vietnam. Vârsta medie a unui designer/arhitect care se implică în acest proiect este 32 -- asta e vârsta mea. Deci este un tânăr -- Trebuie să mă opresc aici puțin, pentru că Arup se află în încăpere și aceasta este cea mai bine proiectată toaletă de pe întregul mapamond. Daca ajungeți vreodată în India, mergeți și folosiți această toaletă.

(Râsete)

Chris Luebkeman vă va spune de ce. Sunt convins că așa a vrut să își petreacă evenimentul, dar -- dar viitorul nu va fi reprezentat de orașele zgârie-nori ale New York-ului, ci de aceasta. Și când vă uitați la asta, vedeți criza. Ceea ce văd eu sunt mulți, mulți inventatori. Un miliard de oameni trăiesc în sărăcie extremă. Auzim despre aceștia tot timpul. Patru miliarde trăiesc în economii în creștere, dar fragile. Unul din șapte trăiește în așezări neproiectate. Dacă nu facem nimic legat de această criză a locuirii care e pe cale să se întâmple, în 20 de ani, una din trei persoane va locui într-o așezare neproiectată sau într-o tabără de refugiați. Uitați-vă în stânga, uitați-vă în dreapta: unul dintre voi va ajunge acolo. Cum putem să îmbunătățim standardele de trai pentru cinci miliarde de oameni? Cu 10 milioane de soluții.

Deci dorința mea este să dezvolt o comunitate care îmbrățișează activ proiectarea inovativă și sustenabilă pentru a îmbunătăți condițiile de trai pentru toată lumea.

Chris Anderson: Stai o secundă. Stai o secundă. Aceasta este dorința ta?

CS: Aceasta este dorința mea.

CA: Aceasta este dorința lui!

(Aplauze)

Noi am pornit Architecture for Humanity (Arhitectură pentru Umanitate) cu 700 de dolari și un site web. Deci Chris a decis să îmi dea 100 000 de dolari. Deci de ce nu atât de mulți oameni? Arhitectura open-source este calea. Ai o comunitate diversă de participanți -- și nu vorbim aici doar de inventatori și designeri, ci vorbim de modelul de finanțare. Rolul meu nu este de designer; este acela de a conecta lumea designului și lumea umanitară. Și ceea ce este necesar aici este ceva care să mă copieze la nivel global, pentru că nu am mai dormit de șapte ani.

(Râsete)

În al doilea rând, ce va fi acest lucru? Proiectanții vor să răspundă problemelor crizei umanitare, dar nu vor ca o companie undeva în vest să le preia ideea și să facă profit de pe urma lor. Deci Creative Commons a dezvoltat licența națiunilor în dezvoltare. Și asta înseamnă că un designer/arhitect poate să -- proiectul Siyatemba pe care l-am prezentat a fost prima clădire care s-a construit vreodată cu licență Creative Commons. Imediat ce s-a terminat construcția, oricine în Africa sau în orice altă țară aflată în dezvoltare poate să ia documentele proiectului de construcție și să facă o copie, pe gratis.

(Aplauze)

Deci de ce să nu le dăm designerilor/arhitecților posibilitatea să facă asta, și în același timp să le apărăm drepturile? Noi dorim să avem o comunitate unde îți poți încărca on-line ideile, iar aceste idei pot fi testate în cutremure, în inundații, în tot soiul de medii austere. Motivul pentru care este important acest lucru este că eu nu vreau să aștept până la următorul Katrina ca să aflu dacă casa mea funcționează. Este prea târziu. Trebuie să o facem acum. Deci să o facem global. Și vreau să facem acest lucru în cât mai multe limbi. Atunci când privesc fața unui arhitect, majoritatea oamenilor se gândesc un tip alb, grizonat. Eu nu asta văd. Eu văd fața lumii. Și doresc ca toată lumea de pe întreaga planetă, să poată să facă parte din acest proiect și această dezvoltare. Ideea de concursuri bazate pe nevoi -- Premiul X pentru ceilalți 98 la sută, dacă vreți să îi spunem așa.

De asemenea ne dorim să ne uităm la diverse metode de a cupla parteneri finanțatori. Iar ideea de a integra producători -- laboratoare de fabricație în fiecare țară. Atunci când aud de laptopul de 100 de dolari și care va educa fiecare copil, educați fiecare designer din lume! Puneți unul în fiecare favelă, în fiecare așezare de mahala, pentru că, știți ceva, inovația va avea loc. Și vreau să știu acest lucru. I se spune salt înapoi. Se vorbește despre tehnologii în ”săritură de broască”. Eu corespondez cu site-ul Worldchanging și chestia despre care noi am tot discutat este că eu învâț mult mai multe pe teren decât am reușit să învăț aici. Deci haideți să luăm aceste idei, să le adaptăm și le vom putea utiliza. Aceste idei se presupun a fi adaptabile, li se permite să fie așa -- ele trebuie să aibă potențial pentru evoluție, ele trebuie să fie dezvoltate de către fiecare națiune din lume și utile fiecărei națiuni din lume. De ce este nevoie?

Ar trebui să existe o fișă. Nu am timp să citesc asta, pentru că voi fi smuls de aici.

CA: Las-o afişată pentru o secundă.

CS: Deci, de ce va fi nevoie? Voi sunteți isteți. Deci va fi nevoie de foarte mult efort informatic, pentru că vreau ca asta să -- eu vreau ca orice laptop de oriunde din lume să se poată conecta la sistem și să poată nu numai să participe la dezvoltarea acestor proiecte, ci și să utilizeze aceste proiecte. De asemenea, un procedeu de examinare a proiectelor. Vreau ca fiecare inginer Arup din lume să examineze și să verifice ca ceea ce facem stă în picioare, pentru că tipii ăștia sunt cei mai buni din lume.

Deci vedeți, acestea sunt lucrurile pe care le doresc -- și ar trebui doar să menționez, că am două laptopuri și unul din ele acolo, se află acolo și acesta are 3000 de proiecte pe el. Dacă îmi scapă pe jos, ce se întâmplă? Deci este important ca aceste idei deja încercate să fie puse aici sus, să fie ușor de folosit, ușor de ajuns la ele. Mama mea a spus odată că nu-i nimic mai rău decât să fie numai gura de tine

(Râsete)

M-am săturat să tot vorbesc despre schimbare. Nu o faci decât facând-o. Am schimbat regulile și orientările FEMA. Am schimbat politicile publice. Am schimbat reacțiile internaționale -- totul bazat pe ceea ce am cosntruit. Deci pentru mine, este important să creăm un mediu pentru inovație, și ca această inovație să fie gratuită. Gândiți-vă la cultura gratuită -- aceasta este inovația gratuită. Cineva a spus asta cu câțiva ani în urmă. Voi da puncte celor care știu deja, cred că omul acesta a spus-o poate cu 25 de ani prea devreme, deci haideți să o facem.

Vă mulțumesc.

(aplauze)