C.K. Williams citeşte poezii despre tinereţe şi bătrâneţe

M-am gândit să citesc din poeziile mele despre tinerețe şi bătrâneţe. Am fost destul de surprins să descopăr cât de multe am de fapt.

Prima dintre ele este dedicată lui Spencer, şi bunicii lui, care a fost şocată de munca lui. Poezia mea se numeşte "Mizerie".

Bunica mea îmi spală gura cu săpun;

jumătate dintr-un secol lung s-a scurs

iar ea încă vine spre mine

cu acea crudă bucată galbenă.

Toate astea din cauza unui cuvânt spus de mine,

nici măcar spus, doar repetat.

Dar "Deschide," imi spune, "deschide gura!"

cu mâna ca o gheară spre capul meu.

Ştiu că viaţa ei a fost grea;

a pierdut trei copii de mici,

apoi a murit şi soţul ei,

lăsând în urmă tineri fii, şi fără bani.

Mă aşeza în chiuvetă să fac pipi

fiindcă nu era niciodată loc in toaletă.

Dar oh, săpunul ei!

Se poate ca arsursa lui amară să fie ceea ce m-a făcut poet?

Strada pe care locuia nu era asfaltată,

Apartamentul ei, două camere înghesuite şi o bucătărie mirositoare

unde mă urmărea şi mă prindea.

Să îndrăznesc să mărturisesc că după ce a făcut-o

nu am mai iubit-o niciodată?

A trăit până la o sută de ani

chiar şi atunci. Tot timpul ăsta, era doar tristeţea, mizeria,

dar niciodată, până acum,

nu am mai iubit-o.

Atunci când a fost publicat într-o revistă am primit o scrisoare furioasă de la unchiul meu. "Ai bârfit o mare femeie." A fost nevoie de ceva diplomaţie.

Aceasta se numeşte "Rochia". Este o poezie mai lungă.

În zilele acelea,

acele zile care pentru mine există doar sub forma celor mai vagi amintiri,

când adesea primul sunet pe care îl auzeai dimineaţa era o furtună de cântece de păsări,

apoi tropăitul moale al copitelor calului ce trăgea căruţa cu lapte pe strada ta,

iar ultimul sunet din noapte probabil

era cel al tatălui tău venind cu maşina,

după ce muncise până târziu din nou, întotdeauna târziu,

şi coborând apăsat spre pivniţă, către centrală,

pentru a scutura cenuşa şi să domolească curentul înainte de a urca şi a se arunca în pat --

în acele zile îndepărtate,

femeile, mama mea, prietenele mamei mele, vecinele noastre, toate femeile pe care le cunoşteam --

purtau, mai toată ziua, ceea ce se numeau haine de casă,

ieftine, cu imprimeuri, moi, aparent intenţionat fără formă capoturi subţiri de bumbac pe care le purtai peste cămăşa de noapte

şi, când trebuia să te duci să ai grijă de copil, să întinzi rufe, sau să dai o fugă până la magazinul din colţ,

sub o haină, cu tivul răsucit al cămăşii de noapte mereu deşirat şi îngălbenit, atârnând dedesubt.

Mai mult decât bigudiurile, unele femei păreau să aibă într-una în păr în pregătirea vreunui eveniment măreţ --

poate vreun bal, ar crede unii -- care nu are loc niciodată;

mai mult decât felul în care feţele majorităţii femeilor nu numai că nu erau niciodată fardate în timpul zilei,

dar păreau fragmentate, înălbite, şi, cu sprîncenele lor jumulite, semănau în mod înspăimântător cu nişte măşti;

mai mult decât toate astea, erau rochiile acelea care făceau femeile de necunoscut şi interzicătoare,

adeptele unor enigme la care bărbaţii nu puteau avea acces, şi pe care băieţii nu le puteau concepe.

Abia mai târziu aveam să văd rochia şi ca pe o proclamaţie:

că în bucătăria ta întunecoasă, în spălătoria ta, în trista-ţi curte de beton,

ceea ce dezvăluiai despre tine era o închipuire;

adevărata-ţi natură senzuală, învăluită în acele veșminte asexuate, era în mod absolut imperiul tău.

În acele zile, lumea ascundea şi mai multe:

bărbaţii nu se îmbrăţişau unul pe celălalt, decât dacă murea cineva, şi nici atunci tot timpul; îşi dădeau mâna

sau, la un meci, se băteau prieteneşte pe spate şi schimbau lovituri menite să fie codificări ale afecţiunii;

odată trecut de copilărie nu mai aveai să cunoşti şocul mustăţilor tatăului pe obrazul tău,

până când moravurile aveau să evolueze în sfârşit, şi aveai să poţi îmbrăţişa un alt bărbat, apoi să faci pauză un moment,

şi apoi chiar să săruţi (mustaţa tatălui tău acum albă şi aspră).

Ce uşurare în sfârşit, îmbrăţişarea: deşi eram precauţi -- părea atât de îndrăzneţ --

câtă bucurie nespusă se afla în acea afirmare a egalităţii şi a comuniunii,

indiferent câtă neînţelegere şi durere trecuse printre voi până atunci.

Ştiam atât de puţine în acele zile, la fel de puţin ca acum, bănuiesc despre vindecarea acelor răni:

chiar şi femeile, în cele mai bune rochii ale lor, cu mărgele şi paiete cusute pe corsaje,

chiar şi rujate şi date cu rimel, cu părul răsfirat, nu reuşeau decât să stea frângându-şi mâinile, implorând pace,

în timp ce tată şi fiu, asemenea bătăușilor, asemenea hoţilor, romanilor, fierbeau şi şuierau şi urau,

provocând dureri care dăinuiau, din cele mai rele în orice caz, prin sărut şi îmbrăţişare,

sângerând de la frate la frate, înspre generaţii.

În acele zile încă mai exista viaţa la ţară aproape de oraş, ferme, lanuri de porumb, vaci;

chiar aproape de clădirea noastră cu cărămizile ei înceţoşate şi holul lung şi plin de umbre

puteai găsi întinderi cu dealuri şi copaci pe care le puteai preface în munţi şi păduri.

Sau puteai ieşi singur până la un lot gol lung de jumătate de stradă,

înspre tufişuri: ca o creatura din frunze ai trage cu urechea,

ghemuit, târându-te, simplificat, sălbatic, singur;

deja exista dorinţa de a fi mai simplu, dorindu-ţi, atunci când te strigau,

să nu teîntorci niciodată.

(Aplauze)

Urmează o alta destul de lungă, despre tinereţe şi bătrâneţe. De fapt s-a întâmplat chiar la vremea când ne-am întâlnit. O parte din poezie se petrece în spaţiul pe care îl împărţeam şi în timpul pe care îl împărţeam.

Se numeşte "Vecinul".

Cei cinci căţeluşi oribili şi deformaţi ai ei care scheună necontenit pe acoperişul de sub fereastra mea.

Pisicile ei, Dumnezeu ştie cât de multe, care probabil se uşurează pe covoarele ei, podeaua ei cu iz dezgustător.

Umbra ei odată, dibuind lanţul de la uşă, apoi uşa trântindu-se temător,

doar lătratul şi muzica -- jazz -- filtrându-se în mod obişnuit, zi şi noapte înspre hol.

Era Chris Connor cântând "Lush Life" --

cum îmi aduce aminte de iubita mea din facultate,

prima mea iubire adevărată, care -- până când am părăsit-o -- asculta acelaşi disc.

Şi cu capul pe umărul meu, mâna pe coapsa mea,

cânta dulce, despre regrete şi epuizare era prea tânără pentru,

la fel cum eu, mai târziu, eram prea tânăr să cred în durerea ei.

M-a speriat, apoi plictisit şi apoi m-a respins.

Am început să îmi imaginez că va sfârşi în această capcană a focului în Sat, că vecina mea era ea.

Crezând că ne vom întâlni, ne vom recunoaşte unul pe celălalt, că vom deveni prieteni, că voi realiza o penitenţă.

Văzînd-o, nu era ea, la cutia poştală.

Cu părul gri-gălbui, cu pantaloni de armată pe sub o cămaşă de noapte,

întorcându-se, ascunzându-şi faţa răvăşită în mâini, mormâind un "Bună" nelalocul lui.

Uneori se întâmplă lucruri înspăimântătoare pe scări.

Un bărbat urlă, "Tăceţi!" Câinii mârâie frenetic,

gheare cotrobăie, apoi ea -- voce ei răguşită, dură, goală, aproape doar un ton,

necoerentă, o notă, un ţipăt aspru, os pe metal, metal topit,

chemându-i înapoi, "Veniţi înapoi dragilor, veniţi înapoi voi dragi mie. Îngerii mei dulci, veniţi înapoi."

Medea era, data viitoare când am văzut-o.

Vrăjitoare, hipnotică, extatică, prinsă pe trotuar

cu haina zdrenţuită atârnând a uimire, trecătorii curgând în jurul ei,

cu gura deschisă brusc ca într-un urlet,

deşi tăcut, de parcă ar fi fost doar în mintea sau sânul ei dacă ar fi erupt.

Un strigăt atât de pur, exersat, detaşat, încât nu avea nevoie de o voce, sau nu mai putea suporta una.

Aceste legături invizibile care tentează. aceste transfigurări, chiar şi de angoasă, care ne prind.

Fata, vechea mea iubire, ultima dată când am văzut-o

când mă căuta la o petrecere,

împiedicându-se de beţie, căzând, trântită, cu fusta ridicată, ochii împăienjeniţi, umflată de lacrimi, ruşinea ei, necinstea ei.

Cu asprimea mea ignorantă, arogantă, în mândria mea secretă, eu întorcându-mă cu spatele.

Natură moartă pe un acoperiş, copaci morţi în butoaie, o bancă stricată, câini, excrement, cer.

Ce cărări prin durere, ce clipe de vulnerabilitate, ce intersectări şi combateri?

Deja prea multe vieţi în vieţile noastre, prea multe şanse la nefericire, prea multe trecuturi de neexplicat.

"Iată-mă", spune zeul iubirii frenetice, de nesecat, ridicându-se într-o splendoare sângeroasă, "Iată-mă."

Ea croindu-şi drum coborând scările murdare din vestibul, câte un pas în agonie.

Eu ţinând uşa.

Ea trecând peste plăcile fragmentate, clătinându-se la treapta de la stradă,

monoton, fără să se uite la mine, "Mă poţi ajuta?"

Luându-mi braţul, sprijinindu-se uşor pe mine. Pasul ei vălurit înspre lume.

Ea şoptind, "Mulţumesc iubire." Uşor, uşor pe mine.

(Aplauze)

Cred că o să mă relaxez puţin. (Râsete) Un alt tip de poezie despre tinereţe şi bătrâneţe.

Se numeşte "Gaz."

(Râsete)

Nu ar fi drăguţ, mă gândesc,

atunci când doamna cu păr albastru din sala de aşteptare a doctorului se apleacă asupra măsuţei cu reviste

şi trage un mic pârţ, şi roşeşte violent.

Nu ar fi drăguţ ca gazul intestinal să vină sub formă de nori vizibili,

astfel încât să vadă că scăparea ei chiar inofensivă abia dacă a trecut prin faţa mea

înainte să se risipească.

(Râsete)

Oricum, să se întâmple asta acum e o coincidenţă drăguţă. Deoarece, cu mai puţin de o oră în urmă, în timp ce ne plimbam,

câinele meu s-a speriat de o emanare şi s-a ridicat în două picioare asemenea unui cal.

Iar asta mi-a amintit de grajdul unde lucram la sfârşit de săptămână când aveam 12 ani,

şi de un splendid armăsar pestriţ,

care făcea exact aşa atunci când îi puneai şaua, deşi mult mai imens desigur, enorm, strălucitor.

Iar femeia, cu faţa îngropată de jenă cu "Elle" a ei, mi-a adus aminte --

uitasem că mare parte din veneraţia mea consta în faptul că la fiecare săritură a lui

calul trăgea un pârţ puternic.

Prr! Prr! Prr!

Ceva ce nu a fost niciodată menţionat in zecile de cărţi despre cai şi călăreţii lor, pe care le devoram în vremea aceea.

Toată grandoarea aceea sălbatică, copitele strălucitoare de oţel, erupţiile pornite dinăuntrurile măreţei creaturi,

cu respiraţia tăiată, inima oprita, nările tremurând,

nu ştiam dacă vreau să îl distrug sau să fiu ca el.

(Râsete)

(Aplauze)

Aceasta se numeşte "Sete." Multe -- de fapt majoritatea poeziilor mele sunt poezii urbane. Se întâmplă să citesc câteva care nu sunt.

"Sete."

Iată relaţia mea cu o femeie care a trăit toata toamna şi iarna trecuta,

zi şi noapte, pe o bancă de la staţia de metrou de pe strada 103, până când într-o bună zi a dispărut.

Ne priveam reciproc, ne examinam amănunţit.

Eu ruşinos, oblic, încercând să nu fiu hoţ.

Ea îndrăzneaţă, fără să clipească, chiar bătăioasă, cu mânie chiar, atunci când sticla ei era goală.

Mi-era teamă de ea. Mă simţeam ca un copil.

Mi-era teamă că o parte reprimată din mine îşi va pierde controlul şi voi rămâne prizonier pentru totdeauna

în clocotul şocant al duhorii ei.

Nici măcar excrement, nici măcar suprafaţă şi orificiu nespălat, reluare de rom,

era dorinţă în el, şi intenţie şi putere şi scop, O furie şi o revoltă socială, etică,

Şi disperare, deşi durere, pierdere.

Uneori mă gândeam că ar trebui să o iau acasă cu mine, să îi fac baie, să o liniştesc, să o îmbrac.

Ea nu şi-ar dori asta, aş crede. În schimb, păşeam în trenul meu.

Ce bogat consideram vocabularul auto-absolvirii noastre.

Ce de durată, asigurarea noastră insipid fatală cum că reflecţia este dreptatea înfăptuindu-se.

Dansul privirilor noastre, ciocnirea, trăgându-ne unul pe celălalt prin pătrunderile noastre perceptuale,

apoi holocaust, holocaust. Gazdă la gazdă de prezenţe bolnave, rănite, risipite, consumate.

Veghea ei continuă undeva, o ştiu.

Stăpânirea ei, prezenţa ei absolută, fidelă.

Dansul privirilor noastre, provocarea, renunţarea, anularea, parfumul consternării noastre.

(Aplauze)

Aceasta este o poezie nouă, nou-nouţă. Titlul este "Asta s-a întâmplat."

O elevă, o tânără femeie într-un hol de la al patrulea etaj al liceului ei,

cocoţată pe pervazul unei ferestre deschise vorbind cu prietenii de pe la alte clase;

trece o profesoară şi o mustră, "Ai grijă, ai putea cădea," o mustră aproape persiflator,

"Ai putea cădea,"

iar tânara femeie, de optsprezece ani, o fată de fapt,

deşi ea n-ar fi crezut asta, pe cât de inteligentă e, prima din clasă, şi "Şi frumoasă," aşa cum i se spune adesea,

zâmbeşte înapoi şi se sprijină de fereastra deschisă, care nici nu ar fi deschisă dacă ar fi iarnă,

Dacă ar fi fost iarnă cineva ar fi inchis-o ("Închide-o!")

se apleacă spre fereastră, mai departe, zâmbind în continuare,

şi mai departe, crezând că durează mai puţin de atât, chiar o secundă, şi se lasă să cadă.

Să cadă.

Un impuls întâmplător, o fantezie, la care nu s-a gândit niciodată până acum, aproape nu s-a gândit deloc nici acum...

Nu, mai mult decât întâmplare sau fantezie, fata ştie ce face,

fata înseamnă ceva, Fata înseamnă să însemne,

pentru că îşi dă seama în secunda aceea, că frumoasă sau nu, isteaţă sau nu, ea nu este cine este,

ea nu este persoana care este,

iar motivul, brusc ştie asta, este că a fost atâta premeditare

acolo unde se află ea, atâta complotare şi plănuire,

că abia daca mai este o persoană acolo unde e ea, sau dacă este, nu este ea, sau nu în întregime,

este auto-locuit, trăit în ea,

şi aparent chiar când se gândeşte la asta ştie ce a ratat:

graţie,

nu premeditare ci graţie, un fel spontan de a exista pe lume, cu graţie.

Asupra mea cu greutate se afla lumea.

Cu greutate, acest sine care a fermecat lumea şi totuşi niciodată sinea sa în întregime.

Cu greutate, acest sine care mă veghea, eliberarea de el este ceea ce îmi doresc şi ceea ce obţin.

Iar fata îşi aduce aminte, în acest moment infinit deja împărţit de atâtea ori până acum,

de tristeţea pe care a simţit-o odată, abia ştiind că a simţit-o,

de a abia trăi în ea însăşi.

Da, fata cade, absurd cade,

chiar şi pământul cu constrângerea sa să absoarbă tot ce cade trebuie să ştie că e absurd să cazi,

şi totuşi fata ce cade nu sunt eu însumi, sau ea e sinea mea, dar o sine pe care mi-am asumat-o din proprie iniţiativă. Pentru totdeauna. Cu graţie.

Asta s-a întâmplat.

(Aplauze)

Voi mai citi doar una. De obicei nu spun asta. Îmi place să închei pur şi simplu. Dar mi-e teamă să nu vină Ricky aici şi să mă ameninţe cu pumnul.

Se numeşte "Bătrânul", cam pe bună dreptate.

Special. Sâni mari.

Spune reclama pentru o revistă soft-core de la chioşcul de ziare din cartierul nostru.

Dar lăsaţi sânii.

O blondă exuberantă, cu buzele proaspete, cu pielea strălucind a aur, se tolăneşte acolo, splendidă.

Aproape 60 şi totusi aceste abia tangibile, ceva mai bune ca prostituatele, încă mă pot stârni.

Poate o maturizare în întunericul senzual american,

fără să vezi vreodată un sfârc nemânjit, un vagin necenzurat,

m-a lăsat infectat pentru totdeauna cu o sete de nestins de a vedea.

Întotdeauna acel murmur erotic,

cu greu sunt eu însumi dacă nu mă aflu într-o stare de dorinţă incipientă.

Dumnezeu ştie totuşi, sunt întortocheri şi mai grave pe care obsesiile tale le pot încerca.

Anul trecut în Israel, un tânăr rabin ultra-ortodox ghidând nişte adolescente prin Altarul lui Shoah

le-a interzis să privească într-o încăpere. Din cauză că acolo se aflau imagini pe care el le numea licenţioase.

Afişată era o poză. Bărbaţi şi femei dezbrăcaţi la pielea goală,

unii încercând să-şi ascundă genitalele, alţii prea înspăimântaţi să se mai deranjeze,

aliniaţi în zăpadă aşteptând să fie împuşcaţi şi aruncaţi într-un şanţ.

Fetele, spre groaza mea, se fereau de privirea lor.

Ce neîncredere carnală le învăţase profesorul lor.

Chiar şi aceea. Încă o mărturisire:

Odată într-o carte despre Polonia dinainte de război,

un portret de studio, un înger absolut, un înger absolut cu ochii chinuiţi, chinuitori,

mă tot întorceam la pagina ei.

Faptul că a murit într-un lagăr o făcea -- nu am îndrăznit să mă întreb de ce --

şi mai prezentă, şi mai preţioasă.

A murit într-un lagăr, şi asta oamenii -- sau evreii cel puţin -- o ascundeau pe vremea aceea de copiii lor.

Dar era ca şi sexul, nu trebuia să ţi se spună.

Sexul şi moartea, ce apropiate pot părea.

Atât de conştient în mod constant de moartea care se îndreaptă spre mine, că uneori cred că le confund.

Drăgălăşenia soţiei mele aproape mă consumă.

Pasiunea mea pentru ea depăşeşte limitele raţiunii.

Atunci când facem dragoste, ea ţinându-mă peste tot în jurul meu, sunt acolo şi nu acolo.

Mintea mea mişună, un talmeş-balmeş de feţe, voci, impresii,

îmi retrăiesc viaţa, de parcă m-aş îneca.

Apoi mă înec, în disperarea de a trebui să o părăsesc pe ea, asta, toate, tot de nesuportat, îngrozitor.

Şi totuşi, să poţi muri fără nicio remuşcare specială, fără să fi fost măcelărit, sau supus sclaviei.

Şi fără să fie nevoie să ştii următoarea furie sau regresie a istoriei, ar putea fi o uşurare.

Nu. Din nou, nu. Nu vorbesc deloc serios.

Ce vreau să zic e că lumea mă ţine atât de strâns -- binele şi răul --

propriile mele prostii şi slăbiciuni care chiar şi asta o falsifică pe Venus

cu a ei prefăcută căldură, şi cu pieptul ei probabil umflat cu gel, mă mişcă atât de tare

că îmi prinde respiraţia. Vampă. Sirenă. Seducătoare.

Cum dezvăluie ea mai multe decât crede cu privirea ei fixă de cerneală.

Cum încarnează ea nevoia noastră umană disperată după atenţie,

pasiunea noastră de a trăi în frumuseţe, de a fi frumuseţe, de a fi preţuiţi de priviri,

dacă de nu mai mult de ceva ca iubirea,

sau iubirea.

Mulţumesc.

(Aplauze)