Bruce Feiler: Consiliul taților

Povestea mea a început când aveam 4 ani și familia mea s-a mutat într-un alt cartier din orașul nostru natal, Savannah, Georgia. Asta se petrecea în anii '60, când toate străzile din cartier purtau numele unor generali din Războiul Civil American. Noi locuiam pe bulevardul Robert E. Lee. Pe când eu aveam 5 ani, părinții mi-au dăruit o bicicletă portocalie Schwinn Stingray. Avea o șa prelungă și genul acela de ghidon ridicat care-l făcea pe cel care mergea pe ea să arate ca un urangutan. De aceea, ghidonul se chema „umeraș pentru maimuțe”. A apărut prima dată pe motocicletele hotrod din anii '60, și sunt sigur că mama nu știa asta. Și, într-o zi, exploram o fundătură aflată la câteva străzi depărtare. Apoi am venit înapoi și am vrut să întorc și să mă duc mai repede pe strada aceea, așa că m-am hotărât să întorc pe o stradă principală care străbătea cartierul și bum! am fost lovit de o mașină. Corpul meu schilodit a zburat într-o parte, iar bicicleta contorsionată a zburat în cealaltă. Zăceam pe asfalt, pe linia galbenă, iar una dintre vecine a venit în goană. „Andy, Andy, cum te simți?”, m-a întrebat, spunându-mi pe numele fratelui meu mai mare. (Râsete) „Eu sunt Bruce”, am răspuns și am leșinat imediat.

În ziua aceea mi-am rupt femurul stâng - cel mai mare os din corp - și am stat 2 luni îmbrăcat în ghips, de la bărbie până la vârful degetelor de la picioare și până la genunchiul drept, iar o bară de oțel îmi unea genunchiul drept de glezna stângă. Și pentru următorii 38 de ani acel accident a fost singurul aspect interesant de natură medicală care mi s-a întâmplat vreodată. De fapt, mi-am câștigat traiul din plimbări. Am călătorit prin toată lumea, am pătruns în diferite culturi, am scris mai multe cărți despre călătoriile mele, inclusiv „Mergând pe urmele Bibliei”. Am fost gazda unei emisiuni de televiziune cu același nume pe canalul PBS. Toată lumea îmi spunea „Plimbărețul”. Până când, în luna mai a anului 2008, un control medical de rutină și o analiză de rutină a sângelui, mai exact, valoarea fosfatazei alcaline, au arătat că s-ar putea să fie ceva în neregulă cu oasele mele. Iar doctorul meu m-a trimis să-mi scanez toate oasele din corp și am aflat că în piciorul meu stâng exista o excrescență. Apoi mi-am făcut o radiografie și un examen RMN. Într-o după-amiază, am primit un telefon de la medic. „Tumora din piciorul tău nu are caracteristicile uneia benigne.” Am încetat să mă plimb. Am avut nevoie de o clipă pentru a transforma acea dublă negație în ceva mult mai înspăimântător. Am cancer. Tumora se afla în exact același os afectat de accidentul suferit cu 38 de ani în urmă. Părea o coincidență mult prea mare.

Așadar, în acea după-amiază, m-am întors acasă, iar fetele mele gemene de 3 ani, Eden și Tybee Feiler, mi-au ieșit alergând în întâmpinare. Tocmai ce împliniseră 3 ani și le plăceau toate lucrurile roz și mov. De fapt, le spuneam Rozulia și Movulia, deși, trebuie să spun, porecla noastră preferată le-a fost dată la naștere, pe 15 aprilie. Când s-au născut, la 6:14 am și 6:46 am, pe 15 aprilie 2005, doctorul nostru, de obicei posac, s-a uitat la ceas și-a zis: ”Hmm, 15 aprilie - ziua plății taxelor. Plătitor conștiincios și plătitor întârziat.” (Râsete) A doua zi, am venit să-l văd și i-am zis: „Doctore, a fost o glumă foarte bună.” Iar el mi-a răspuns: „Tu ești scriitorul, puștiule.” În fine - tocmai ce împliniseră trei ani și au venit spre mine executând un dans nou, se învârteau din ce în ce mai repede până când cădeau, râzând în hohote, cuprinse de o imensă bucurie. M-am simțit copleșit. Îmi tot imaginam că n-o să mai apuc să mă plimb cu ele, să le stric proiectele pentru ora de desen, n-o să apuc să mă încrunt la iubiții lor, să le conduc la altar. O să se întrebe oare cine-am fost? Vor tânji după consimțământul meu, după dragostea mea, după vocea mea?

Câteva zile mai târziu, mi-a venit o idee despre cum aș putea să le ofer acea voce. Voi apela la 6 bărbați, din toate aspectele vieții mele, și o să-i rog să fie prezenți în etapele importante din viețile fiicelor mele. „Cred că fetele mele vor fi foarte norocoase în viață”, le-am scris acestor bărbați. „Vor avea familii iubitoare și case primitoare, dar s-ar putea să nu mă aibă pe mine. S-ar putea să nu aibă parte de tatăl lor. Mă ajuți să le fii tată?” Și mi-am zis că voi numi acest grup de bărbați „Consiliul taților”.

Imediat ce mi-a venit ideea, am hotărât că nu-i voi spune soției mele. OK. E o persoană foarte optimistă, așa e natura ei. În cultura noastră există o idee - nu e cazul s-o mai subliniez - că rezolvi o problemă străduindu-te s-o abordezi cu veselie. Ar trebui să ne concentrăm asupra aspectelor pozitive. După cum spuneam, soția mea a crescut la periferia orașului Boston. Zâmbește larg și are o personalitate puternică. Și păr voluminos. Deși mi-a zis că nu pot să spun că are părul voluminos pentru că, dacă o fac, lumea va crede că se trage din Texas. Se pare că e în regulă să te măriți cu un bărbat din Georgia, dar nu să ai păr ca al texanilor. Și, în apărarea ei, dacă s-ar afla acum aici, ar sublinia că, atunci când ne-am căsătorit în Georgia, pe autorizația de căsătorie erau trecute trei întrebări, iar a treia era „Sunteți înrudiți?”. (Râsete) Am zis: „Uite ce e, în Georgia măcar vrem să știm acest lucru. În Arkansas nici nu te întreabă.” Nu i-am spus că, dacă răspundea cu „Da”, puteai să sari peste perioada de așteptare de 30 de zile. Astfel, nu mai era nevoie de etapa „hai-să-ne-cunoaștem-mai-bine”.

Așa că n-aveam să-i împărtășesc această idee, dar a doua zi nu m-am mai putut abține și i-am povestit. I-a plăcut ideea la nebunie, dar a început imediat să-mi respingă nominalizările. „Păi, țin la el, dar nu i-aș cere niciodată vreun sfat.” S-a dovedit că a înființa un consiliu al taților era un mod foarte eficient de a afla ce credea, de fapt, soția mea despre prietenii mei.

(Râsete)

Am hotărât că avem nevoie de niște reguli și am stabilit un număr. Prima regulă era: fără familie, doar prieteni. Ne-am gândit că familia noastră le va fi oricum alături. A doua: numai bărbați. Încercam să umplem golul lăsat de tată în viața fetelor. Iar a treia: câte un tată pentru fiecare aspect. Am analizat personalitatea mea și am încercat să alegem câte un tată pentru fiecare trăsătură. Am scris o scrisoare fiecăruia dintre acești bărbați și, în loc să le-o trimit, m-am hotărât să le-o citesc față în față. Linda, soția mea, a glumit spunând că era ca și cum aș cere 6 persoane în căsătorie. Într-un fel, m-am căsătorit prietenește cu fiecare dintre acești tipi.

Primul dintre ei a fost Jeff Schumlin. Jeff a condus călătoria prin Europa pe care am făcut-o când am absolvit liceul, la începutul anilor '80. În prima zi, eram într-un motel înființat într-un castel și m-am strecurat în spate. Erau un șanț, un gard și o pajiște plină de vaci. Jeff a venit lângă mine și m-a întrebat: „Ai fost vreodată la răsturnat de vaci?” „Răsturnat de vaci?!”, m-am mirat eu. Iar el a explicat: „Da. Vacile dorm în picioare. Dacă te apropii de ele din spate, din direcția în care bate vântul, le poți împinge și ele cad în noroi.” Înainte să apuc să-mi dau seama dacă era sau nu adevărat, sărisem deja șanțul, escaladasem gardul și mergeam în vârful picioarelor prin baligă, apropiindu-ne de o sărmană vacă ce moțăia.

La câteva săptămâni după ce am aflat diagnosticul, am plecat în Vermont și m-am hotărât ca Jeff să fie primul membru din consiliul taților. Ne-am dus într-o livadă de meri și i-am citit scrisoarea. „O să pui umărul să le fii tată?” Ajunsesem la sfârșit - el plângea și la fel și eu - și s-a uitat la mine și a răspuns: „Da.” „Da?!” Aproape uitasem că în miezul scrisorii mele se afla o întrebare. Și, sincer să fiu, deși oamenii mă tot întreabă asta, nici prin cap nu mi-a trecut că mă va refuza cineva, dată fiind situația. Apoi i-am pus o întrebare pe care am adresat-o tuturor taților și care m-a și încurajat să transform această poveste într-o carte. Anume: „Ce sfat le-ai da fetelor mele?”

Iar sfatul lui Jeff a fost: „Călătorește, nu fi o simplă turistă. Coboară din autobuz. Caută ceea ce este diferit. Apropie-te de vacă.” „Așadar, peste zece ani, fiicele mele sunt pe punctul de a călători pentru prima oară în străinătate, iar eu nu mai sunt aici. Ce le-ai spune?” l-am întrebat. A răspuns: „Aș aborda această călătorie la fel cum un copil se apropie de o băltoacă cu noroi. Te poți apleca și-ți poți privi chipul reflectat și poate-ți vei înmuia degetul și vei crea o mică undă sau poți să sari în ea și să stropești în jur și să afli cum se simte și cum miroase.” Îi sclipeau ochii când vorbea exact cum făcuseră și atunci, în Olanda - sclipirea care însemna „Să mergem la răsturnat de vaci”, chiar dacă n-am reușit să răsturnăm vaca, chiar dacă nimeni nu răstoarnă vaca, chiar dacă vacile nu dorm în picioare. „Fetelor, când vă întoarceți, la finalul acestei experiențe, vreau să vă văd pline de noroi”, a adăugat el.

La 2 săptămâni după aflarea diagnosticului, o biopsie a confirmat că aveam un osteosarcom de aproape 18 cm în femurul stâng. În fiecare an, 600 de americani dezvoltă un osteosarcom. 85% dintre ei au sub 21 de ani. Doar 100 de adulți pe an dezvoltă o asemenea boală. Acum 20 de ani, doctorii mi-ar fi amputat piciorul și ar fi sperat să scap, iar șansele de supraviețuire ar fi fost de 15%. Apoi, în anii '80, și-au dat seama că un anumit cocktail de chimioterapie ar putea fi eficient. Și, în câteva săptămâni, am început acel tratament. Cum ne aflăm într-un cabinet medical, am făcut chimioterapie 4 luni și jumătate. Am luat Cisplatin, Doxorubicin și doze foarte mari de Metotrexat.

Apoi am suferit o operație care a durat 15 ore și în care chirurgul meu, dr. John Healey, de la Spitalul Memorial Sloan-Kettering din New York mi-a scos femurul stâng și l-a înlocuit cu o tijă de titan. Și dacă ați văzut ediția specială a emisiunii dr. Sanjay, ați observat aceste șuruburi imense pe care mi le-au înșurubat în pelvis. Apoi mi-a scos peroneul din gambă, l-a tăiat și l-a pus apoi în coapsă, unde se află și în ziua de azi. De fapt, l-a devascularizat din gambă și l-a revascularizat în coapsă, apoi l-a legat de părțile sănătoase ale genunchiului și șoldului. Apoi a scos o treime din mușchii cvadriceps. Este o operație făcută atât de rar, încât doar 2 alte persoane i-au supraviețuit înaintea mea. Iar răsplata mea pentru că am supraviețuit a fost să fac încă 4 luni de chimioterapie. Așa cum am zis și acasă, a fost un an pierdut.

Pentru că, în acele săptămâni, am avut cu toții coșmaruri. Iar într-o noapte am visat că mă plimbam prin casă, m-am așezat la computer și am văzut pe birou fotografii înfățișând copiii altcuiva. Și-mi amintesc o anume noapte în care, când ați povestit - nu știu unde vă aflați, dr. Nuland, despre William Sloane Coffin - am căzut pe gânduri. Eram în spital, cred că era a patra ședință de chimioterapie când indicii au coborât la zero și, practic, nu aveam deloc imunitate. M-au mutat într-un salon de boli infecțioase al spitalului. Toți cei care mă vizitau trebuiau să poarte mască și să-și acopere toate extremitățile corpului. Într-o noapte, m-a sunat soacra mea și mi-a spus că fiicele mele, care pe atunci aveau 3 ani și jumătate, îmi simt lipsa și le e dor de mine. Am închis și mi-am cuprins fața în palme și am urlat pe mutește. Și ce ați spus dvs., doctore Nuland - nu știu unde vă aflați - m-a făcut să mă gândesc azi la asta. Pentru că gândul care mi-a venit în minte a fost că acea senzație era asemenea unui țipăt primar.

Și ceea ce m-a izbit - și unul dintre mesajele pe care vreau să vi le transmit azi - a fost experiența în sine. Pe măsură ce deveneam din ce în ce mai puțin uman - atunci aveam cu circa 13 kilograme mai puțin decât am acum. Desigur, n-aveam deloc păr și nici sistem imunitar. Îmi puneau perfuzii de sânge. Atunci eram din ce în ce mai puțin uman, dar eram, în același timp, și mai uman decât fusesem vreodată. Ce a fost uimitor la acea perioadă a fost că, în loc ca ceilalți să mă respingă, m-am dovedit a fi un adevărat magnet pentru oameni. Oamenii erau incredibil de atrași de mine. Când copiii au venit pe lume, am crezut că vom avea parte de ajutorul tuturor. În schimb, toți fugeau. Iar când am aflat că am cancer, am crezut că toți vor fugi. De fapt, toți ne-au dat o mână de ajutor. Și, când oamenii mă vizitau, în loc să fie descurajați de ceea ce vedeau - arătam ca o fantomă - au fost incredibil de mișcați și mi-au împărtășit ce se petrecea în viața lor.

Cancerul e un pașaport spre intimitate, am realizat. E o invitație, poate chiar un mandat să intrăm în cele mai importante zone ale vieții umane, cele mai sensibile și cele mai înspăimântătoare, cele pe care nu vrem să le vizităm niciodată, dar, atunci când o facem, ne simțit incredibil de transfigurați. Și asta li s-a întâmplat și fetelor mele când au înțeles și, am crezut noi, poate că au devenit un pic mai compătimitoare. Într-o zi, fiica mea, Tybee, a venit la mine și mi-a zis: ”În corpul meu e atâta dragoste pentru tine, tati, că trebuie să te îmbrățișez și să te pup întruna. Și când dragostea se termină, beau niște lapte, pentru că de-acolo vine dragostea.” (Râsete) Și, într-o zi, fiica mea, Eden, a venit la mine. Când mi-am coborât piciorul din pat, s-a întins după cârje și mi le-a dat. Dacă e să păstrez o amintire din acest an, aceea ar fi când străbăteam un hol întunecat și cinci degete moi țineau mânerul de sub mâna mea. Nu mai aveam nevoie de cârjă, căci pluteam de-a dreptul.

Unul dintre lucrurile profunde care au avut loc a fost legătura autentică pe care am creat-o cu toți acești oameni. Și m-a pus pe gânduri - trebuie să menționez - un cuvânt pe care l-am auzit rostit o singură dată când făceam ieri yoga cu Tony Robbins, cuvântul care nu a fost menționat în acest seminar, este cuvântul „prieten”. Totuși, din tot ceea ce am discutat - conformism, dependență, scădere în greutate - am aflat cât de importantă este comunitatea, dar nu menționăm acest lucru. Iar a sta alături de cei mai apropiați prieteni și a le spune ce înseamnă ei pentru mine este ceva deosebit de profund. Am învățat că, odată cu trecerea timpului, mai ales bărbații, care nu erau comunicativi, au devenit din ce în ce mai comunicativi. Iar asta s-a întâmplat mai ales - o dată în viața mea - în acest consiliu al taților, despre care Linda a spus că ceea ce vorbeam seamănă cu ce discută mamele când își lasă copiii în fața școlii.

Nimeni nu întrupează mai bine această masculinitate modernă decât David Black. David este agentul meu literar. Când stă drept și poartă cizme de cowboy are maxim 1.60 m. Cu o atitudine foarte masculină, răspunde la telefon - pot să spun asta pentru că ați făcut-o și voi - răspunde la telefon cu „Hei, coaie!”. Ține discursuri plictisitoare despre sticle obscure de vin și, când a făcut 50 de ani, și-a cumpărat o mașină sport decapotabilă. Ca mulți bărbați, e nerăbdător; a cumpărat mașina când a făcut 49 de ani. Însă, ca mulți dintre bărbații moderni, oferă îmbrățișări, coace, pleacă mai devreme de la serviciu să antreneze echipa de baseball a copiilor. Cineva m-a întrebat dacă a plâns când l-am rugat să facă parte din consiliul taților. „David plânge și când îl chemi la o plimbare”, am răspuns eu. (Râsete) Dar e agent literar, e un agent de visuri într-o lume în care majoritatea visurilor nu se împlinesc. Și asta am vrut ca el să reprezinte - ce înseamnă să întâmpini obstacole și să ai aspirații. „Care-i cel mai valoros lucru pe care-l poți oferi unui visător?”, l-am întrebat. „Încrederea în sine”, a răspuns el. „Dar când am venit să te văd, nu aveam încredere în mine”, am spus. „Mă aflam în fața unui zid.” „Eu nu văd zidul”, mi-a răspuns el. Iar eu vă spun același lucru. Să nu vedeți zidul! O să dați peste unul din când în când, dar trebuie să găsiți o cale să-l escaladați, să-l ocoliți sau să treceți prin el. Însă, orice ați face, nu cedați în fața lui, nu abandonați în fața zidului.

Casa mea nu e departe de Podul Brooklyn și, timp de 18 luni cât am mers în cârje, podul a devenit un fel de simbol pentru mine. Așa că într-o zi, spre sfârșitul călătoriei mele, am zis: „Haideți, fetelor, să ne plimbăm pe Podul Brooklyn!” Am pornit în cârje. Eu mă sprijineam în cârje, soția mea îmi era alături, iar fetele erau în fața noastră și se prefăceau a fi staruri rock. Și, pentru că nu mai puteam să merg, mi-am petrecut cea mai mare parte a acelui an gândindu-mă la această acțiune elementară a ființelor umane. Ni se spune că mersul vertical este baza a ceea ce ne face oameni. Totuși, oamenii merg vertical de 4 milioane de ani, dar această acțiune este practic neschimbată. După cum îi place să spună kinetoterapeutului meu, „Fiecare pas este o tragedie pe cale să se petreacă.” Aproape cazi cu un picior, apoi te sprijini cu celălalt. Și cea mai importantă consecință a mersului în cârje - cum am mers eu vreme de un an și jumătate - este că mergi mai încet. Când te grăbești, ajungi la destinație, dar ajungi singur. Când mergi încet, ajungi la destinație, dar o faci împreună cu această comunitate pe care ai creat-o pe drum.

Cu riscul de a părea nesimțit, n-am fost niciodată mai amabil decât în anul în care am mers în cârje. Acum 200 de ani, în Paris a apărut un nou fel de pieton. Se numea „flaneur”, o persoană care străbătea galeriile. Și acești flaneuri obișnuiau să demonstreze că au tot timpul din lume luând cu ei la plimbare broaște țestoase și lăsând reptila să stabilească ritmul. Iubesc această odă închinată mișcărilor lente! și a devenit propriul meu motto pentru fiicele mele. Plimbă-te cu țestoasa! Oprește-te și privește lumea! Iar ideea de a te opri este probabil cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în călătoria mea.

Pe Liberty Bell e inscripționat un citat din Moise preluat dintr-un pasaj al Leviticului, conform căruia, la fiecare 7 ani, trebuie să lași pământul neînsămânțat. Și după 7 perioade de 7 ani, pământul se va odihni cu un an în plus, timp în care toate familiile se vor aduna laolaltă, iar oamenii se vor înconjura de cei dragi. Cel de-al 50-lea an se numește „jubileu” și stă la originea acestui termen. Am aproape 50 de ani și acest cuvânt reflectă ce am trăit. Anul meu pierdut a fost jubileul meu. Rămânând neînsemânțat, am plantat semințele unui viitor mai sănătos și am fost iar împreună cu cei dragi.

La aniversarea unui an de la călătoria mea, mi-am întâlnit chirurgul, dr. John Healey. Apropo, Healey e un nume grozav pentru un doctor. (to heal = a vindeca) Este președintele „Asociației Internaționale pentru Salvarea Membrelor”, cel mai neinspirat eufemism pe care l-am auzit vreodată. Și i-am spus: „Dr. Healey, dacă fiicele mele vor veni într-o bună zi la tine și te vor întreba 'Ce-ar trebui să învăț din povestea tatălui meu?', ce le-ai răspunde?” Mi-a zis: „Le-aș spune ce știu, anume că toată lumea moare, dar nu toată lumea trăiește. Vreau ca voi să trăiți.”

Le-am scris fetelor mele o scrisoare care apare la finalul cărții mele, „Consiliul taților”, și am inclus aceste lecții, o parte dintre ele le-ați auzit azi aici: Apropie-te de vacă, pune și șlapii în bagaj, să nu vedeți zidul, trăiți întrebările, cultivați miracolele. Pe când analizam lista, pentru mine era un fel de psalm al vieții, mi-am dat seama că, deși am făcut-o inițial pentru fiicele noastre, de fapt, ne-a schimbat pe noi. Acesta este secretul consiliului taților, faptul că eu și soția mea am făcut acest lucru încercând să ne ajutăm fiicele, dar, de fapt, asta ne-a schimbat pe noi.

Mă aflu astăzi în fața dvs. după cum puteți vedea, mergând fără cârje sau baston. Săptămâna trecută mi-am făcut analizele de 18 luni. După cum știți cu toții, toți cei diagnosticați cu cancer trebuie să-și facă ulterior analize. În cazul meu, asta are loc trimestrial. Și cred că toate mințile din această cameră, adunate laolaltă, nu vor putea niciodată să găsească o soluție pentru frica de analize. În drum spre spital, mă gândeam ce voi spune în funcție de ce se va petrece. În acea zi, am primit vești bune, iar astăzi am scăpat de cancer, merg fără ajutor și înaintez șchiopătând.

Vreau să menționez în treacăt - am depășit limita de timp - dar vreau totuși să menționez că unul dintre lucrurile frumoase la o asemenea conferință este că, la o întâlnire asemănătoare, din primăvară, Anne Wojcicki a auzit de povestea noastră și foarte repede - în decursul a trei săptămâni - a mobilizat toate resursele companiei 23andMe și în iulie am anunțat o inițiativă de decodificare a genomului oricărei persoane în viață care suferă de sarcom cardiac sau osteosarcom. Aseară mi-a spus că, de 3 luni de când facem asta, 300 de persoane au contribuit la acest program. Iar epidemiologii prezenți vă vor spune că numărul reprezintă jumătate din oamenii care fac această boală în fiecare an în Statele Unite. Așadar, dacă mergeți la 23andMe sau intrați pe site-ul councilofdads.com, puteți da click pe un link. Îi încurajăm pe toți să se alăture acestui efort.

Dar voi încheia subiectul cu următorul mesaj: găsiți un motiv să luați legătura cu un prieten cu care n-ați mai vorbit sau cu colegul de cameră din facultate sau cu o persoană de care v-ați îndepărtat! Găsiți o băltoacă cu noroi în care să săriți sau o cale de a escalada, ocoli sau trece prin orice zid care vă desparte de unul dintre visurile voastre! Și, din când în când, luați un prieten, luați o broască țestoasă și faceți o plimbare lungă și tihnită.

Vă mulțumesc foarte mult!

(Aplauze)