Brian Skerry dezvăluie splendoarea și oroarea oceanului

În dimineața asta aș vrea să vă povestesc câteva ceva despre ocean prin munca mea de fotograf de platou pentru revista National Geographic. Cred că am devenit fotograf subacvatic și fotojurnalist pentru că m-am îndrăgostit de mare în copilărie Și doream să povestesc despre toate lucrurile uimitoare pe care le vedeam sub apă, speciile incredibile și comportamentele interesante. Și chiar și după 30 de ani de când fac asta, după 30 de ani în care am explorat oceanul, sunt mereu uimit de întâlnirile extraordinare de care am parte pe mare Dar tot mai des în ultima vreme văd și lucruri îngrozitoare sub apă. lucruri de care nu cred că majoritatea sunt conștienți. Și am fost silit să îmi îndrept camera spre aceste probleme ca să spun o poveste mai completă. Vreau ca oamenii să vadă ce se întâmplă sub apă, atât oroarea, cât și magia.

Primul reportaj făcut pentru National Geographic, unde am descoperit posibilitatea de a include problemele de mediu într-un articol de istorie naturală a fost un articol pe care l-am propus eu, despre foca de Groenlanda Reportajul pe care doream să-l fac, inițial, urmărea doar cele câteva săptămâni din fiecare an în care aceste animale migrează din arctica canadiană spre Golful St. Lawrence din Canada ca să curteze, să se împerecheze și să facă pui. Și toate astea au loc în ciuda decorului de banchize de gheață care se deplasează odată cu vântul și curenții. Și pentru că sunt fotograf subacvatic, am vrut să fac reportajul acesta de la suprafață și din adânc, pentru a face fotografii ca aceasta în care unul dintre acești pui înoată pentru prima oară în apa de -1 grad celsius. Dar pe măsură ce m-am implicat mai mult, mi-am dat seama că erau două probleme de mediu pe care nu le puteam ignora. Prima era că aceste animale continuau să fie vânate, ucise cu hakapik-uri la 8 -15 zile. De fapt este cel mai mare masacru de mamifere marine de pe planetă, sute de mii de foci sunt ucise în fiecare an.

Dar oricât de îngrijorător ar fi asta, cred că problema mai gravă pentru focile de Groenlanda este pierderea gheții marine din cauza încălzirii globale. Aceasta este o imagine aeriană care arată Golful St. Lawrence în timpul sezonului focilor de Groenlanda. Și chiar dacă vedem multă gheață în imaginea asta, e și multă apă, care nu era acolo mai demult. Și gheața care e acolo e destul de subțire. Problema este că acești pui au nevoie de o platformă stabilă de gheață solidă pentru a suge de la mamele lor. Au nevoie de doar 12 zile din momentul în care se nasc până se descurcă singuri. Dar dacă nu au 12 zile, pot cădea în ocean și pot muri. Aceasta e o fotografie care arată unul din puii aceștia care are abia în jur de 5 sau 7 zile - mai are puțin din cordonul ombilical pe burtă - care a căzut din cauza gheții subțiri, iar mama încearcă înnebunită să îl împingă în sus ca să respire și să-l readucă într-o poziție stabilă. Problema aceasta a continuat să se extindă an de an cât am stat acolo. Am citit că, anul trecut, rata mortalității în rândul puilor a fost de 100% în unele părți din Golful St. Lawrence. Deci, evident, specia asta are multe probleme care continuă să existe. Acest lucru a ajuns articol de copertă în National Geographic. Și i s-a dat destul de multă atenție.

Și astfel am văzut posibilitatea de a începe alte reportaje despre problemele din ocean. Așa că am propus un articol despre criza globală a pescuitului, în parte deoarece văzusem eu însumi multă distrugere în ocean în ultimii 30 de ani, dar și pentru că am citit o lucrare științifică ce spunea că 90% din peștii mari din ocean au dispărut în ultimii 50 sau 60 de ani. Aceștia sunt tonul, peștele-spadă și rechinii. Și când am citit asta, am fost uluit de cifrele acelea. Am crezut că va fi știre de prima pagină pe toate canalele media. Dar nu a fost, așa că am vrut să fac un articol care să fie un reportaj subacvatic foarte diferit. Am vrut să semene mai mult cu fotografia de război, unde făceam fotografii mai dure care le arătau cititorilor ce se întâmpla cu speciile sălbatice marine de pe planetă.

Însă prima componentă a articolului care mi s-a părut esențială era să le dau cititorilor un sentiment de prețuire față de animalele din ocean pe care le mâncau. Știți, cred că oamenii intră într-un restaurant, și cineva comandă o friptură și știm cu toții de unde vine friptura, iar altcineva comandă carne de pui și știm ce este un pui, dar când mănâncă sushi din ton albastru sunt conștienți de animalul exrtaordinar pe care îl consumă? Ei, aceștia sunt leii și tigrii din mare. În realitate, aceste animale nu au un echivalent terestru, sunt unice în lume. Acestea sunt niște animale care pot efectiv să înoate de la ecuator până la poli și pot traversa oceane întregi pe parcursul unui an. Dacă nu am fi atât de pricepuți la prinderea lor, deoarece cresc toată viața lor, am avea toni albaștri de 30 de ani care ar cântări o tonă. Dar adevărul este că suntem mult prea pricepuți la prinderea lor, iar numărul lor a scăzut în toată lumea.

Aceasta este licitația zilnică de la Piața de Pește Tsukiji pe care am fotografiat-o acum câțiva ani. Și în fiecare zi tonii aceștia, toni albaștri ca acesta, sunt îngrămădiți ca niște lemne depozit după depozit. Și în timp ce mă plimbam și făceam aceste fotografii, mi-a trecut prin minte că oceanul nu e un magazin alimentar, de fapt. Nu putem să luăm neîncetat fără să ne așteptăm la consecințe grave.

De asemenea, prin reportaj, am vrut să le arăt cititorilor cum se prind peștii, câteva din metodele folosite pentru a prinde pește, cum este traulul de fund, care este una din cele mai comune metode din lume. Aceasta era o plasă mică folosită în Mexic pentru a prinde crevete, dar modul de funcționare în esență este același pretutindeni în lume. E o palsă mare în mijloc cu două uși de oțel la fiecare capăt. Și în timp ce acest ansamblu este tractat prin apă, ușile se lovesc de opoziția oceanului și asta deschida gura năvodului și se pun plute deasupra și un fir plumbat pe fund. Și asta se târăște pe fund, în cazul acesta pentru a prinde crevete. Dar, vă închipuiți, prinde tot ce îi iese în cale. Și distruge acea comunitate bentonică prețioasă, cum sunt bureții și coralii, acel habitat esențial pentru alte animale.

Fotografia aceasta i-am făcut-o pescarului ținând creveta pe care a prins-o după ce a tras plasele timp de o oră. Și avea o mână plină de crevete, poate șapte sau opt, și toate celelalte animale de pe puntea vasului sunt captură secundară. Sunt animale care au murit astfel, dar nu au nicio valoare comercială. Deci acesta este prețul real al unui meniu cu crevete, poate șapte sau opt crevete și 4,5 kg de alte animale care au trebuit să moară odată cu ele. Și ca să evidențiez și mai mult ideea aceasta, am coborât sub vasul de pescuit și am făcut poza asta cu omul care arunca acea captură secundară în mare ca și cum ar fi fost gunoi și am fotografiat cascada aceasta a morții, știți, animale precum peștii-chitară, pisicile de mare, calcanii, peștii-arici, care cu numai o oră înainte, se aflau pe fundul oceanului, vii, dar acum erau aruncați înapoi ca niște resturi.

Am vrut să mă concentrez și asupra industriei pescuitului de rechini deoarece în prezent, pe Pământ, ucidem peste 100 de milioane de rechini în fiecare an. Dar înainte să încep să fotografiez acest element, m-am cam luptat cu ideea de a face o fotografie unui rechin mort care să aibă răsunet în sufletul cititorilor Știți, cred că mai sunt mulți oameni care cred că singurul rechin bun este unul mort. Dar în dimineața aceea am găsit acest rechin-vulpe care murise de curând în plasa de pescuit. Și cu înotătoarele lui pectorale imense și ochii încă foarte vizibili mi s-a părut ca un fel de crucificare, dacă vreți. Aceasta a ajuns imaginea principală în articolul despre pescuitul global din National Geographic. Și sper că i-a ajutat pe cititori să observe această problemă a 100 de milioane de rechini.

Și pentru că iubesc rechinii - sunt oarecum obsedat de rechini - am vrut să fac un alt reportaj, mai festiv, despre rechini, ca să vorbesc despre nevoia de a conserva rechinii. Prin urmare am mers în Bahamas deoarece există foarte puține locuri în lume unde rechinilor le merge bine astăzi, dar Bahamas pare a fi un loc unde numărul era rezonabil de sănătos, în mare măsură datorită faptului că guvernul de acolo a scos în afara legii pescuitul cu paragate în urmă cu mai mulți ani. Și doream să arăt mai multe specii pe care nu prea le arătasem în revistă și am lucrat în câteva locuri.

Unul din ele se numea Tiger Beach, situat în nordul Bahamas-ului unde reghinii-tigru se adună apa de mică adâncime. Este o fotografie la altitudine joasă în care se vede barca noastră de scufundări cu vreo 12 rechini-tigru care înoată în spate. Dar lucrul pe care categoric nu am vrut să îl fac cu reportajul acesta a fost să continui să înfățișez rechinii ca pe un fel de monștri. Nu am vrut să fie prea amenințători sau înfricoșători. Și cu fotografia aceasta a unei frumoase femele de rechin-tigru de vreo 4,5 metri cred că am atins într-un fel acel scop, în momentul în care înota cu peștișorii aceștia pe lângă botul ei, iar blițul meu a făcut o umbră pe fața ei. Și cred că e o imagine mai blândă, mai puțin amenințătoare, cu puțin mai mult respect față de specie.

Am căutat pentru reportajul acesta peștele-ciocan greu de găsit, un animal care nu a prea fost fotografiat până acum vreo șapte sau zece ani. Este o ființă foarte solitară. Dar e un animal despre care știința crede că nu există suficiente date atât în Florida cât și în Bahamas. Știți, nu știm aproape nimic despre ei. Nu știm de unde sau încotro migrează, unde se împerechează, unde își nasc puii, și totuși, populațiile de pești-ciocan din Atlantic au scăzut cu aproximativ 80% în ultimii 20-30 de ani. Știți, îi pierdem mai repede decât îi putem găsi.

Acesta este rechinul cu înotătoare albe, un animal considerat al patrulea pe lista celor mai periculoase specii, dacă vă interesează astfel de liste. Însă este un animal este 98% în declin în cea mai mare parte a arealului său. Deoarece este un animal pelagic și trăiește în apa mai adâncă, și deoarece noi nu lucram pe fund, am adus o cușcă pentru rechini, iar prietenul meu, biologul Wes Pratt se află în interiorul cuștii. veți vedea că fotograful, desigur, nu se afla în cușcă, deci evident biologul este puțin mai deștept decât fotograful, cred.

În ultimul rând, am vrut prin reportajul acesta să mă concentrez și pe bazinele pentru puii de rechin. Am mers pe insula Bimini din Bahamas ca să lucrez cu pui de rechin-lămâie. Aceasta e o fotografie a unui pui de rechin-lămâie și arată locul unde trăiesc aceste animale în primii doi sau trei ani de viață în niște mangrove protectoare. Aceasta e o fotografie foarte ne-tipică pentru un rechin. Nu e cum v-ați închipui o imagine cu un rechin. Dar, știți, aici vedem un rechin lung de poate 25-28 centimetri înotând în vreo 30 de centimetri de apă. Dar e un habitat crucial și aici își petrec ei primii doi-trei ani de viață, până când vor fi destul de mari ca să iasă pe restul recifului. După ce am plecat din Bimini, am aflat că acest habitat urma să fie distrus pentru a crea un nou teren de golf și o stațiune.

Și alte articole recente au urmărit specii importante, individuale, care sunt în pericol în ocean pentru a vorbi despre alte amenințări. Unul din aceste articole era despre broasca țestoasă pieloasă. Aceasta este cea mai mare, cea mai răspândită care se scufundă la cea mai mare adâncime și cea mai bătrână dintre toate speciile de țestoase. Aici vedem o femelă târându-se afară din ocean sub lumina lunii pe insula Trinidad. Acestea sunt niște animale a căror familie datează de aproximativ 100 de milioane de ani. Și a existat o perioadă în viața lor când ieșeau din apă ca să-și facă cuib și vedeau Tyrannosaurus rex trecând pe lângă ele. Iar astăzi ies și văd blocuri. Dar, în ciuda acestei uimitoare longevități, acum sunt considerate extrem de periclitate. În Pacific, unde am făcut această fotografie, numărul lor a scăzut cu vreo 90% în ultimii 15 ani.

În această fotografie apare un pui pe punctul de a gusta apa sărată pentru prima dată la începutul acestei lungi și primejdioase călătorii. Doar unul din o mie de pui de broască țestoasă pieloasă va ajunge la maturitate. Dar asta din cauza prădătorilor naturali precum vulturii care îi culeg pe plajă sau peștii prădători care așteaptă în larg. Natura a învățat să să echilibreze asta, iar femelele clocesc de mai multe ori pentru a depăși acele probabilități. Dar nu pot face față tensiunilor antropogenice, lucrurilor create de om, ca în această fotografie care prezintă o țestoasă pieloasă prinsă noaptea într-un năvod. Am sărit în apă și am fotografiat asta și, cu permisiunea pescarului, am eliberat țestoasa și a putut să plece. Dar, știți, mii de țestoase pieloase, an de an, nu sunt atât de norocoase și viitorul speciei este în mare pericol.

O altă specie fascinantă cu care am lucrat este Eubalaena spp. Și, în esență, povestea lor este că acum vreun milion de ani, a existat o singură specie Eubalaena spp. pe planetă, dar pe măsură ce întinderile de uscat s-au deplasat și oceanele au devenit izolate, specia s-a separat într-un fel și astăzi avem două grupuri distincte. Avem balena sudică pe care o vedem aici și balena nordică pe care o vedem aici, o mamă cu puiul ei în largul coastei Floridei. Ambele specii au fost vânate până la limita extincției de primii vânători de balene, dar balenele sudice și-au revenit mult mai bine deoarece se află în locuri mult mai îndepărtate de activitatea umană.

Balena nordică este pe lista celor mai periclitate specii de pe planetă deoarece sunt balene urbane; trăiesc de-a lungul coastei de est a Americii de Nord, în Statele Unite și Canada, și trebuie să facă față acestor rele urbane. Fotografia aceasta prezintă un animal scoțând capul din apă la apusul soarelui, în largul coastei Floridei. Se vede fabrica de cărbune în fundal. Trebuie să facă față unor lucruri precum toxinele și farmaceuticele care sunt vărsate în ocean și le pot afecta reproducerea. Se încurcă și în uneltele de pescuit. Aceasta e o fotografie care arată coada unei Eubalaena. Și semnele acelea albe nu sunt semne naturale. Sunt cicatrici provocate de uneltele de pescuit în care se împotmolesc. 72% din populație are astfel de cicatrici, dar majoritatea nu scapă de mecanism, obiecte precum capcanele pentru homari sau cele pentru crabi. Rămân agățate de ele și asta le omoară în cele din urmă. Iar cealaltă problemă este că sunt lovite de nave. Acesta a fost un animal lovit de o navă în Nova Scotia, Canada căruia i s-a făcut o necropsie pentru a confirma cauza morții, care a fost într-adevăr o lovitură a unei nave. Așadar toate relele acestea se adună împotriva acestor animale și le mențin numărul foarte scăzut.

Și ca să evidențiez un contrast cu acea populație asediată din nord, m-am dus la o populație netulburată de balene sudice care au fost descoperite abia acum 10 ani în zona sub-antarctică din largul Noii Zeelande, un loc numit Insulele Auckland. Am mers acolo pe timp de iarnă. Acestea sunt niște animale care nu mai văzuseră oameni până atunci. Și eu am fost probabil unul din primii oameni pe care îi văzuseră vreodată. Și am intrat în apă cu ele și m-a uimit cât de curioase erau. Fotografia aceasta îl arată pe asistentul meu stând pe fundul apei la vreo 21 m și una din aceste balene uimitor de frumoase, de 14 m și 70 de tone, cât un autobuz, înotau în sus, știți. Erau într-o stare perfectă, foarte grase și sănătoase, robuste, fără cicatrici, așa cum trebuie să arate. Știți, am citit că pelerinii, când au debarcat în 1620 la Plymotuh Rock, în Massachusetts, scriau că puteai traversa Golful Cape Cod pe spatele balenelor. Nu ne putem întoarce să vedem asta astăzi, dar poate putem păstra ce ne-a mai rămas.

Și am vrut să închei programul cu o poveste dătătoare de speranță, un reportaj pe care l-am făcut despre rezervațiile marine ca un fel de soluție la problema pescuitului excesiv, povestea cu criza globală a pescuitului. M-am hotărât să lucrez în Noua Zeelandă fiindcă Noua Zeelandă era destul de progresistă, și este destul de progresistă când e vorba de protejarea oceanului său. Și am vrut ca reportajul acesta să fie despre trei lucruri. Am vrut să fie despre belșug, despre diversitate și despre rezistență. Și unul din primele locuri unde am lucrat a fost o rezervație numită Insula Caprei din Leigh, Noua Zeelandă. Oamenii de știință mi-au spus că în 1975 când au protejat această primă rezervație marină, au sperat și au așteptat să se întâmple anumite lucruri.

De exemplu, au sperat ca anumite specii de pești ca New Zealand Snapper se vor întoarce pentru că fuseseră pescuiți până la limita dispariției din comerț. Și s-au întors. Nu au putut prevede însă că se vor întâmpla alte lucruri. De exemplu, peștii aceștia se hrănesc cu arici de mare. Și când nu erau pești, nu se vedeau sub apă decât arici de mare. Dar când s-au întors peștii și au început să vâneze și să controleze populația de arici, ce să vezi, au apărut păduri de alge în apa de mică adâncime. Și asta pentru că aricii mănâncă alge. Deci când peștii controlează populația de arici, oceanul este readus la echilibrul său natural. Știți, propabil așa arăta oceanul aici acum 100 sau 200 de ani, dar nu a fost nimeni acolo ca să ne spună asta.

Am lucrat și în alte locuri din Noua Zeelandă, în zone protejate, frumoase și fragile, ca Fiordland, unde am găsit colonia aceasta de pene marine Un mic cod albastru aduce un pic de culoare. În nordul Noii Zeelande, M-am scufundat în apa albastră, unde apa e puțin mai caldă și am fotografiat animale precum această uriașă pisică de mare care înoată printr-un canion subacvatic. Fiecare parte a ecosistemului de aici pare foarte sănătos, de la animaluțele minuscule ca o nudibranhiată care se târăște peste un burete de mare sau un Monacanthus chinensis care este un animal foarte important în ecosistem deoarece se hrănește pe fund și permite instalarea speciilor noi.

Am vrut să închei cu această fotografie, o imagine surprinsă într-o zi foarte furtunoasă în Noua Zeelandă când am stat pe fund în mijlocul unui banc de pești care se învârteau în jurul meu. Și am fost într-un loc care era protejat doar de vreo 20 de ani. Am vorbit cu scufundători care făceau scufundări acolo de mulți ani și care spuneau că viața marină de aici era mai bună astăzi decât era în anii '60. Și asta pentru că era protejată că s-a întors.

Deci, cred că mesajul e clar. Oceanul este, într-adevăr, rezistent și tolerant până la un punct, dar trebuie să fim paznici buni. Am devenit fotograf subacvatic pentru că m-am îndrăgostit de mare, și o fotografiez astăzi deoarece vreau să o protejez și nu cred că e prea târziu.

Mulțumesc mult.