Brian Goldman: Medicii fac greșeli. Putem să vorbim despre asta?

Cred că trebuie să facem ceva ca să schimbăm o parte din cultura medicală. Cred că totul începe cu un medic, adică eu. Poate că anii din branșă îmi permit să renunț la o parte din prestigiul meu fals și să produc schimbarea.

Înainte să intru în subiect, să începem cu un pic de baseball. De ce nu? Ne apropiem de World Series. Toți iubim baseball-ul,nu? (Râsete) Există niște statistici uimitoare în baseball, sute de statistici. „Moneyball” apare în curând - e vorba de folosirea statisticilor pentru creșterea eficienței în baseball.

Mă voi concentra pe o statistică, sper că ați auzit de ea. Se numește „media batterului”. Un batter de 300 are o cotă de 300. Înseamnă că a lovit mingea de trei ori din zece încercări. Adică a trimis-o în afara terenului, a căzut, n-a fost prinsă, și cine a încercat să o arunce la prima bază nu a reușit la timp, iar alergătorul a fost în siguranță. Trei din zece. Știți cum e numit jucătorul cu cota 300 în Liga Superioară de Baseball? E bun, foarte bun, poate un star. Dar unul cu o cotă de 400? E cineva care lovește în siguranță în 4 din 10 cazuri. O legendă - de exemplu, legendarul Ted Williams - ultimul jucător din Liga Superioară cu o cotă constantă de 400.

Să transpunem statistica asta în medicină, unde mă simt mai bine sau poate mai puțin bine după ce voi discuta despre asta. Ai apendicită și ești trimis la un medic cu o cotă de 400 la apendicectomii. (Râsete) Nu e de bine, nu? Să presupunem că trăiești într-un loc izolat și o persoană apropiată are două artere coronare blocate, iar medicul de familie îl trimite la un cardiolog cu o cotă de 200 la angioplastii. Dar știți ce? Se descurcă mult mai bine anul acesta. Își revine. Are o cotă de 257. Dar tot nu merge.

Vă voi pune o întrebare. Care credeți că trebuie să fie rata de reușită pentru un chirurg, un asistent, un ortoped, un ginecolog sau un paramedic? Foarte bine, 1000. Dar adevărul e că nimeni din medicină nu știe care ar trebui să fie rata de reușită pentru un medic sau un paramedic. Dar îi trimitem pe toți în lume, inclusiv pe mine, și le spunem să fie perfecți. Să nu greșească niciodată, dar te întrebi cum vor face asta.

Asta e mesajul pe care mi l-am însușit când eram în facultate. Eram obsedat de studiu. În liceu, un coleg a spus odată că Brian Goldman ar studia și pentru un test de sânge. (Râsete) Și așa era. Am studiat în mica mea mansardă la centrul pentru asistente al spitalului din Toronto, nu departe de aici. Și am memorat tot. În orele de anatomie, am memorat originea și eforturile fiecărui mușchi, fiecare ramificație a fiecărei artere care ieșea din aortă, diagnostice diferențiale rare și comune. Știam chiar și diagnosticul diferențial pentru clasificarea acidozei renale tubulare. Între timp, acumulam din ce în ce mai multe cunoștinte.

M-am descurcat bine, am absolvit cum laude. Când am absolvit Medicina aveam impresia că dacă memoram și știam tot sau cât de mult posibil, cât de mult puteam, atunci nu voi face greșeli. A mers pentru o vreme, până am întâlnit-o pe dna Drucker.

Eram rezident într-un spital din Toronto, când dna. Drucker a ajuns Urgențe, în acel spital. Atunci eram repartizat la Cardiologie, pe bază de rotație. Când cei de la Urgențe cereau un consult cardiologic, trebuia să văd pacientul și raportez supervizorului. Când am văzut-o pe dna. Drucker, nu mai respira. Când am auscultat-o, am auzit un șuierat. I-am pus stetoscopul pe piept și am auzit pocnete pe ambele părți, deci avea insuficiență cardiacă congestivă. Inima nu funcționează corect și în loc să poată să pompeze sângele, o parte din el se acumulează în plămâni și nu poți respira.

Nu era greu să pun diagnosticul. L-am pus și apoi am început tratamentul. I-am dat aspirină, medicamente care să-i ajute inima. I-am dat diuretice pentru a elimina excesul de fluide prin urină. După vreo două ore se simțea mai bine. Și eram mulțumit. Dar am făcut prima greșeală - am trimis-o acasă.

De fapt, am mai făcut două greșeli. Am trimis-o acasă fără să mă consult cu superiorul. Nu l-am sunat și nu am făcut ce trebuia, adică să îi spun ce am făcut, ca să o poată consulta și el. Superiorul o cunoștea și ar fi putut să furnizeze informații suplimentare despre ea. Poate că am avut un motiv întemeiat. Poate că am vrut să fiu un rezident independent. Poate că am vrut să am succes și să îmi asum responsabilități ca să îl obțin, să îmi tratez pacienții fără să apelez la superior.

A doua greșeală a fost și mai mare. Am trimis-o acasă și am ignorat acea voce interioară care încerca să îmi spună: „Goldman, nu e o idee bună. N-o face.” Încrederea în sine îmi lipsea atât de mult încât am întrebat-o pe asistenta care o îngrijea pe dna Drucker dacă e în regulă să o trimitem acasă. Asistenta s-a gândit și a spus foarte detașată că e în regulă. Îmi amintesc clar acea zi.

Am semnat actele de externare, a venit ambulanța, paramedicii au dus-o acasă iar eu mi-am reluat garda. Toată ziua, toată după-amiaza am avut o senzație neplăcută în stomac. Dar am continuat garda. La sfârșitul zilei, când mă pregăteam să plec, mă îndreptam spre parcare să îmi iau mașina și am făcut ceva ce nu făceam de obicei. Am trecut pe la Urgențe.

O altă asistentă de acolo, nu aceeași care o îngrijea pe dna. Drucker, mi-a spus trei cuvinte de care știu că medicii de la Urgențe se tem. Și alți medici se tem de ele, dar medicina de urgență are ceva special pentru că vedem pacienții puțin timp. Cele trei cuvinte sunt: „Îți mai amintești?” „Îți mai amintești de pacientul pe care l-ai externat?”, m-a întrebat rece cealaltă asistentă. „A revenit”, și a vorbit exact pe acest ton.

Revenise. Era aproape moartă. La o oră după ce a ajuns acasă, după ce o externasem, s-a prăbușit și familia ei a sunat la 911, iar paramedicii au adus-o înapoi la Urgențe. Tensiunea arterială era 50, adică era într-un șoc sever. De-abia respira și era vânătă. Cei de la Urgențe au făcut tot posibilul. I-au dat medicamente să îi crească tensiunea. Au pus-o pe respirație artificială.

Eram șocat, zdruncinat complet. M-au trecut o mie de emoții fiindcă după ce au stabilizat-o, au dus-o la Terapie Intensivă și am sperat să își revină. După două-trei zile, era clar că nu își va mai reveni. Creierul suferise leziuni ireversibile. Familia s-a adunat în jurul ei. În următoarele opt sau nouă zile, s-au resemnat față de ce se întâmplase. După nouă zile, au fost de acord să fie deconectată - dna. Drucker, soție, mamă bunică.

Se spune că nu uiți niciodată numele celor care mor. Era prima dată când treceam prin asta. În următoarele săptămâni, m-am învinovățit și am simțit pentru prima dată rușinea „bolnavă” care există în cultura noastră medicală - mă simțeam singur, izolat, nu era acea rușine „sănătoasă” - fiindcă nu poți discuta despre asta cu colegii tăi. Știți cum e, când trădezi secretul celui mai bun prieten și apoi ești prins, iar cel mai bun prieten te confruntă și aveți discuții tensionate, dar la sfârșit, acel sentiment te împinge să spui că nu vei mai face niciodată acea greșeală. Și îți ții promisiunea și nu mai greșești. Acel tip de rușine e un dascăl.

Rușinea „bolnavă” despre care vorbesc te face să te simți rău pe dinăuntru. Nu îți spune că ai greșit, ci că ești rău. Și asta simțeam eu. Și nu era din cauza superiorului meu, el era înțelegător. A vorbit cu familia și sunt sigur că a aplanat situația și de aceea nu m-au dat în judecată. Am continuat să îmi tot pun aceste întrebări. De ce nu am întrebat supervizorul? De ce am externat-o? Și în cele mai negre momente: de ce am făcut o asemenea tâmpenie? De ce am ales medicina?

Încet, dar sigur, am depășit momentul. Am început să mă simt mai bine. Și într-o zi, norii au dispărut și a ieșit soarele și m-am mirat - poate mă voi simți iar bine. Și mi-am promis un lucru - dacă voi încerca de două ori mai mult să fiu perfect, să nu mai greșesc, vocile vor dispărea. Și așa a fost. Mi-am reluat munca. Și iar s-a-ntâmplat.

Doi ani mai târziu, eram la Urgențe într-un spital la nord de Toronto și am văzut un tânăr de 25 de ani cu dureri în gât. Eram ocupat, grăbit. El tot arăta aici. M-am uitat în gâtul lui, era un pic roz. I-am dat o rețetă cu penicilină și l-am trimis acasă. Când a ieșit pe ușă, tot avea mâna la gât.

După două zile, eram de gardă la Urgențe și șefa m-a rugat să discutăm în biroul ei. Mi-a spus cele trei cuvinte: „Îți mai amintești?” „Îți amintești de pacientul cu dureri în gât?” Nu avea faringită streptococică. Avea o afecțiune potențial mortală - epiglotită. Puteți căuta pe Google, nu e o infecție a gâtului, ci a căilor aeriene superioare, și poate provoca stopul respirator. Din fericire, nu a murit. A primit antibiotice intravenos și și-a revenit după câteva zile. Am trecut prin aceeași perioadă de rușine și învinovățire, m-am liniștit și am reluat munca, până când am greșit din nou și din nou și din nou.

Am diagnosticat greșit de două ori apendicita. E grav, mai ales când lucrezi într-un spital care avea 14 pacienți pe noapte. Nu l-am trimis pe niciunul acasă, nu cred că nu au primit îngrijiri corespunzătoare. Am crezut că unul avea pietre la rinichi. I-am făcut radiografie. A ieșit normală, iar colegul meu care re-examina pacientul a observat că partea din dreapta jos era mai tare și a chemat chirurgul. Celălalt avea diaree acută. I-am dat fluide pentru rehidratare și am rugat un coleg să-l re-evalueze. A făcut-o și când a observat că partea din dreapta jos era tare, a chemat chirurgul. Ambii pacienți au fost operați și s-au însănătoșit. Dar de fiecare dată mă priveau urât, gata să sară la mine.

Mi-ar plăcea să pot să vă spun că cele mai grave greșeli le-am făcut în primii 5 ani, așa cum spun mulți din colegii mei - dar e o tâmpenie. (Râsete) Unele greșeli le-am făcut în ultimii 5 ani. Am fost singur, rușinat și nesprijinit. Iată problema: dacă nu pot să mărturisesc și vă vorbesc despre greșelile mele, dacă nu aud acea voce care îmi spune ce s-a întâmplat, cum pot să discut despre asta cu colegii? Cum pot să îi învăț să nu facă aceleași greșeli? Dacă aș păși într-o cameră - ca acum, nu știu ce gândiți despre mine.

Când ați auzit pe cineva vorbind iar și iar despre eșec? Da, mergi la o petrecere și poate auzi de vreun doctor, dar nu vei auzi pe nimeni vorbind de propriile greșeli. Dacă aș intra într-o cameră plină de medici și i-aș ruga să mă spijine acum și le-aș spune ce v-am zis, probabil că nu aș termina de povestit două cazuri că s-ar neliniști puternic, cineva ar face o glumă, ar schimba subiectul și am merge mai departe. Dacă eu și colegii mei am ști că unul dintre ortopezi a tăiat piciorul bun, credeți-mă, aș putea cu greu să privesc acea persoană în ochi.

Acesta e sistemul prezent. Greșelile sunt total negate. E un sistem în care există două tabere - cei care greșesc și cei care nu greșesc cei care nu fac față lipsei somnului și care care pot, cei care au rezultate proaste și cei care au rezultate importante. Aproape că e o reacție ideologică, ca și cum anticorpii ar ataca acea persoană. Avem impresia că dacă îi eliminăm din medicină pe cei care greșesc, vom avea un sistem sigur.

Dar sunt două probleme aici. În circa 20 de ani de experiență media și jurnalism, am studiat malpraxisul și erorile medicale ca să învăț tot ce pot, încă din primele articole scrise pentru Toronto Star și în emisiunea mea „White Coat, Black Art.” Și am aflat că erorile sunt omniprezente. Lucrăm într-un sistem în care apar erori zilnic, una din 10 rețete e fie dată greșit în spital sau dozajul e greșit, infecțiile luate în spital se înmulțesc și provoacă haos și moarte. În această țară, 24.000 de canadieni mor din cauza erorilor medicale evitabile. În SUA, Institutul de Medicină susține că sunt 100.000 de cazuri. Însă cifrele sunt mai mari, fiindcă nu analizăm problema deschis.

Iată de ce. Într-un spital, unde cunoștințele medicale se dublează la doi sau trei ani, nu putem ține pasul. Lipsa somnului e generalizată. Nu putem scăpa de ea. Avem tendințele noastre cognitive, care mă împiedică să fac anamneza perfectă a unui pacient cu dureri în piept. Luați același pacient cu dureri în piept, dar transpirat și vorbăreț, cu respirația mirosind a alcool, și raportul meu va include și dispreț. Nu fac aceeași evaluare. Nu sunt un robot. Nu fac lucrurile la fel de fiecare dată. Iar pacienții mei nu sunt mașini, nu îmi descriu simptomele la fel de fiecare dată. Așadar, greșelile sunt inevitabile. Dacă urmezi îndemnul și elimini toți medicii care fac greșeli nu va mai rămâne nimeni.

Știți că e tendința ca oamenii să nu dorească să discute despre greșelile lor cele mai mari? În emisiunea mea, „White Coat, Black Art”, le prezint cea mai mare eroare a mea tuturor, de la paramedici la șeful secției de cardio-chirurgie. „Uite cea mai mare greșeală a mea” - bla, bla. Dar a ta care e? Și îndrept microfonul către ei. Pupilele li se dilată, se dau înapoi, se uită în pământ, înghit în sec și încep să povestească. Vor să își spună poveștile. Vor să poată spună: „Nu faceți aceeași greșeală ca mine.” Au nevoie de un mediu unde să spună asta, de o cultură medicală redefinită. Fiecare medic contribuie la schimbare.

Medicul redefinit e un om, e conștient de asta, acceptă asta și nu e mândru de greșeli, dar se străduiește să învețe ceva din trecut, și să predea acel ceva altora. Își împărțășește experiența cu ceilalți. Îi încurajează pe cei care vorbesc de greșelile lor. Și nu condamnă greșelile altor oameni, ci îi încurajează, îi susține pentru a-i ajuta. Și lucrează într-o cultură a medicinii care admite că oamenii controlează sistemul și mai fac greșeli din când în când. Sistemul evoluează pentru a crea soluții care să detecteze mai ușor greșelile pe care oamenii le fac inevitabil și astfel se creează o atmosferă caldă, încurajatoare, unde cei care vin în contact cu sistemul medical pot indica lucrurile ce constitue potențiale greșeli și sunt răsplătiți pentru asta și mai ales cei ca mine, când greșim, suntem răsplătiți când recunoaștem.

Numele meu e Brian Goldman. Sunt un medic redefinit. Sunt om. Greșesc. Îmi pare rău, dar încerc să învăț ceva, ca să pot preda și celorlalți. Nu știu ce părere aveți despre mine, dar pot să mă împac cu ideea.

Dați-mi voie să închei prin trei cuvinte: da, îmi amintesc!

(Aplauze)