Bill Strickland aduce o noutate cu un slide show

Sunt onorat să mă aflu alături de voi. Vestea bună este că sunt conştient că am datoria de a vă scoate de aici pentru că sunt singurul lucru care se află între voi şi bar. (Râsete) Şi veste bună este că nu mi-am pregătit un discurs, dar am o serie de slideuri. Am câteva poze despre viaţa mea şi ceea ce fac pentru a-mi câştiga existenţa. Am învăţat din experienţă că oamenii îşi amintesc mai mult timp pozele, după ce au uitat discursul. Şi astfel sper că vă veţi aminti câteva din aceste poze pe care vi le voi arăta în câteva minute.

Întreaga poveste începe când eram licean la Pittsburg în Pennsylvania într-un cartier periculos unde toată lumea îşi pierdea speranţa Şi într-o miercuri seara mergeam pe coridorul liceului îngândurat, iar acolo era acest artist care preda și care făcuse un vas mare vechi de ceramică. Şi m-am uitat în clasa de artă. Şi daca aţi văzut vreodată cum se face lutul, e ceva magic și nu mai văzusem aşa ceva în viaţa mea. Am intrat în clasa de artă şi am intrebat "Ce este asta?" Profesorul mi-a spus "Este ceramică, dar cine eşti tu?" Şi i-am spus că mă numesc Bill Strickland şi că vreau să mă înveţe acel lucru. Şi mi-a raspuns: "Roagă-l pe diriginte să îţi semneze o hârtie că îţi permite să vii la acest curs si te voi învăţa." Şi astfel în ultimii doi ani de liceu am chiulit de la ore. (Râsete) Dar am avut prezenţe de spirit să le dau profesorilor de la care chiuleam ceramica pe care o făceam -- (Râsete) și îmi dădeau note de trecere. Şi astfel am absolvit liceul.

Şi domnul Ross mi-a spus: "Eşti prea tânăr ca să mori şi nu vreau să te am pe conştiinţă de aceea plec de la această şcoală şi te iau cu mine." Şi m-a dus la Universitatea din Pittsburgh unde am completat o fişă de înscriere şi am intrat de probă. Însă, acum sunt tutore la Universitate şi la petrecerea de ocupare a funcţiei am afirmat "Sunt băiatul care a venit din cartier care a fost acceptat de probă în acest loc. Nu renunţaţi la copiii săraci deoarece nu ştii niciodată ce se va întâmpla cu ei pe parcursul vieţii.”

Ce vă voi arăta timp de câteva minute este un centru pe care l-am construit în cel mai periculos cartier din Pittsburgh cu cea mai ridicată rată a criminalităţii. Se numeşte Centrul de Formare Bidwell, o şcoală profesională pentru foşti oţelari, părinţi divorţaţi şi mame bogate. Vă amintiţi că se fabrica oţel în Pittsburgh? Păi, în ziua de azi nu se mai fabrică iar oamenii care fabricau oţel o duc greu. Şi le-am construit o nouă viaţă.

Iar Organizaţia Meşteşugarilor din Manchester poartă numele cartierului meu. Şi am fost adoptat de către Episcopul de la Dioceza Episcopală în timpul manifestărilor. Şi mi-a donat un petic de casă, iar pe acel petic de casă am iniţiat Organizaţia Meşteşugarilor din Manchester, şi imediat am înţeles că acolo unde se află Episcopalii există şi bani. (Râsete) Episcopul m-a adoptat, am devenit copilul lui. Şi anul trecut am vorbit la înmormântarea sa şi i-am urat numai pe bine pe lumea cealaltă. Am angajat pe studentul arhitectului Frank Lloyd Wrigh şi l-am rugat să-mi construiască un centru de calitate internaţională în cel mai îngrozitor cartier din oraşul Pittsburgh. Iar clădirea mea era un model pentru aeroportul din Pittsburgh. Şi când veniţi în praşul Pittsburgh - sunteţi toţi invitaţi - veţi zbura către versiunea nereuşită a clădirii mele. Aceasta este clădirea mea. Construită într-un cartier periculos unde toată lumea şi-a pierdut speranţa.

Şi părerea mea este că dacă vrei să te implici în viaţa oamenilor care au renunţat trebuie fiţi rezolvarea problemei şi nu problema în sine. După cum puteţi observa, există o fântână în curte pentru că mi-am dorit să am una. Aveam carnetul de cecuri, am cumpărat fântâna şi am pus-o acolo. (Râsete) Şi acum când ţin discursuri la conferinţele TED, am fost numit în comisia Muzeului Carnagie şi la o întrunire în curtea lor am remarcat că aveau o fântână deoarece cred că oamenii care se duc la muzeu merită să vadă o fântână. De aceea cred că mamele bogate, copiii cu risc şi foştii oţelari merită să aibă o fântână. Astfel, primăvara, primul lucru pe care îl vedeţi la mine la centru este apa care te salută - apa este viaţă şi posibilitate umană. Îţi oferă o atitudine şi o perspectivă despre ceea ce simţi faţă de oameni, înainte să începi discursul. Astfel, datorită acestei fântâni, am construit clădirea.

După cum puteţi vedea, are artă de primă calitate şi este pe gustul meu pentru că am investit toţi banii. (Râsete) I-am spus băiatului meu "Când vei contribui cu bani vom pune gustul tău pe perete." Dar avem maşini de matlasat, argilă şi caligrafie şi oriunde priveşti, există ceva frumos care te priveşte. Este ceva deliberat. Este ceva intenţionat. După părerea mea, este o lume ce mântuieşte sufletele oamenilor săraci.

Am creat şi o sală de conferinţe şi am angajat un tâmplar japonez din Kyoto, Japonia, şi l-am însărcinat să îmi lucreze 60 de piese de mobilă pentru clădirea noastră. Şi de când l-am lansat în această afacere Face o groază de bani construind mobilă pentru oamenii bogaţi. Si aveam în şcoală 60 de piese de mobilă deoarece am simţit că mamele bogate, foştii oţelari şi păriţii divorţaţi meritau să vină la o şcoală care are mobilă făcută manual care să îi întâmpine în fiecare zi pentru că îţi oferă un ton şi o atitudine despre ceea ce simţi faţă de oameni cu mult înainte să ţii un discurs.

Avem chiar şi flori pe coridor şi nu sunt din plastic -- sunt adevărate şi sunt în fiecare zi în clădirea mea. Şi după ce am ţinut multe discursuri un grup de directori de liceu au venit să mă viziteze şi mi-au spus " Domnule Strickland, ce poveste şi ce şcoală extraordinară aveţi. Şi am fost foarte impresionţi de flori şi eram curioşi cum au ajuns florile aici." Le-am răspuns "M-am urcat în maşină, m-am dus la seră le-am cumpărat şi le-am aşezat acolo." Nu e nevoie de mare efort sau de un studiu pentru a cumpăra flori copiilor vostri. Ce trebuie să ştiţi este că adulţii şi copiii merită să aibe multe flori în viaţa lor. Preţul este mic, dar gestul este uriaş. Şi astfel în clădirea mea, plină de lumină şi de flori, credem în speranţă şi posibilitate umană. Asta se întâmpla de Crăciun.

Ce urmează să vedeţi este o bucătărie ce valorează un milion de dolari construită de compania Heinz - aţi auzit de ea? Au reuşit în afacerea cu ketchup. Cunoşteam foarte bine acea companie deoarece John Heinz, fost senator al Americii -- ucis într-un tragic accident de avion -- auzise de dorinţa mea de cosntrui o clădire nouă deoarece aveam o cutie de carton şi am pus-o într-o pungă de gunoi şi am mers prin oraşul Pittsburgh încercând să adun bani pentru acest loc. Şi m-a chemat la biroul său -- era ca şi cum mă întâlneam cu Vrăjitorul din Oz -- (Râsete) şi John Heinz avea 600 de milioane de dolari şi în acea perioadă eu aveam doar 60 de cenţi. Şi mi-a spus,"Am auzit de tine. Am auzit de munca ta cu copiii şi foştii oţelari şi vrem să te ajutăm să îşi indeplineşti dorinţa de a construi o nouă clădire. Şi ne-ai putea oferi un mare serviciu dacă ai adăuga un program culinar" -- pentru că atunci construiam un program de meşteşugărie. Mi-a spus, "Astfel ne-am putea îndeplini ţelurile pentru compania Heinz". I-am spus," Domnule senator, sunt şovăielnic să intru într-un domeniu de care nu ştiu mai nimic, dar vă promit că dacă veţi ajuta şcoala mea, o voi construi şi în câţiva ani voi reveni şi voi iniţia acel program pe care îl doriţi" Şi senatorul Heinz se opri şi spuse, "Care ar fi reacţia ta dacă ţi-aş spune că îţi voi da un milion de dolari?" I-am spus, "Domnule senator, se pare că păşim în afacerea de instruire culinară". (Râsete) Şi senatorul Heinz mi-a dat un milion de dolari. Şi cel mai important, mi-a oferit postul de şef de cercetări pentru compania Heinz. Şi am împrumutat programa de la Institutul Culinar din America care este în mintea lor un fel de Harvard al şcolii culinare. Şi am creat un program gastronomic pentru mamele bogate în această bucătărie de un milion de dolari în centrul oraşului Şi nu ne-am uitat niciodată înapoi.

Aş vrea acum să vă arăt câteva exemple de mâncare pe care aceste mame bogate le pregătesc în această bucătărie de un milion de dolari. Aceasta era sala de mese. Este ziua foietajului. De ce? Deoarece studenţii făceau produse de patiserie şi asta se mânca la şcoală în fiecare zi. Dar conceptul era că vroiam să înlătur prejudecăţile mâncării. Că mâncarea bună nu este pentru oamenii bogaţi -- mâncarea bună este pentru oricine de pe planetă şi nu există scuză de ce nu ar putea mânca toţi. Astfel, la şcoala noastră am finanţat un program culinar pentru mamele bogate din centrul oraşului deoarece am descoperit că este bine pentru stomacul lor, dar e şi mai bine pentru capul lor. Deoarece am vrut ca ei să ştie în fiecare zi că sunt valoroşi în centrul meu.

Avem studenţi albi şi negri la un loc şi am descoperit cum putem rezolva problema discriminării rasiale creând un mediu internaţional astfel oamenii vor avea tendinţa să arate un comportament de înaltă calitate dacă îi tratezi astfel. Acesta este un exemplu de mâncare pe care îl pregătesc mamele bogate după 6 luni de program de instruire. Nesofisticat, fără clasă, fără demnitate, fără istorie. Ce am descoperit, reprezintă un lucru rău la oamenii săraci este faptul că nu au bani, o condiţie ce se poate vindeca. Secretul constă în ce gândeşti despre oamenii care de obicei le determină comportamentul. Aceasta a fost făacută după şapte luni de program de un student, un tânăr extraordinar care a fost învăţat de şeful nostru patiser. Chiar am mâncat şapte astfel de coşuleţi şi sunt foarte buni. (Râsete) Nu au calorii. Aceasta este sala unde mâncăm. Seamănă cu sala medie de mese din liceu dintr-un oraş mediu din America. Dar asta cred despre cum ar trebui să fie trataţi studenţii. mai ales, după ce au fost daţi la o parte.

Instruim tehnicieni în farmacie pentru industria farmaceutică. Instruim tehnicieni în medicină pentru industria medicală. Instruim chimişti pentru industria chimică, precum Bayer, Calgon Carbon, Fisher Scientific şi Exxon. Vă garantez că dacă veniţi la centrul meu din oraşul Pittsburgh -- şi sunteţi toţi invitaţi -- veţi vedea mame bogate făcând chimie analitică şi calculatoare logaritmice după 10 luni de la înscrierea în program. Nu există niciun motiv pentru care oamenii săraci nu pot învăţa tehnologia de înaltă clasă. Am descoperit că trebuie să le dăm flori, lumină, mâncare, speranţă şi muzica lui Herbie şi poţi vindeca un cancer spiritual în orice moment.

Instruim agenţi de turism pentru industria turismului. Chiar învăţăm lumea să citească. Băiatul cu dunga roşie a fost în program acum 2 ani -- acum este instructor. Am copii cu diplome de liceu care nu ştiu să citească. Şi astfel trebuie să vă întrebaţi -- cum este posibil ca în secolul 21 copiii să termine şcoala fără să ştie să îşi citească diplomele pe care le ţin în mână. Motivul este că sistemul este îndemnizat pentru copiii pe care scuipă la celălalt capăt, nu pentru cei care citesc. Îi pot lua pe aceşti copii şi în 20 de săptămâni, cu aptitudinile dovedite, le pot oferi un echivalent de liceu. Nu e mare lucru. Aceasta este biblioteca noastră cu mai multă mobilă făcută manual. Şi acesta este programul de artă îniţiat în anul 1968.

Aduceţi-vă aminte că sunt băiatul negru din anii 60 care şi-a salvat viaţa datoriă ceramicii. Câand m-am decis să ofer din experienţa mea altor copii din cartier teoria că dacă oferi copiilor flori, mâncare fericire şi entuziasm, îi poţi readuce la viaţă. Am 400 de copii din sistemul public şcolar din Pittsburgh care vin în fiecare zi la mine pentru a învăţa despre artă. Şi aceştia sunt copiii care sunt daţi afară din şcoala publica. Iar anul trecut 88% din aceşti copii s-au dus la facultate şi am avut o medie de 80% timp de 15 ani. Am descoperit ceva fascinant -- nu este nimic în neregulă cu copiii care nu se vindecă cu afecţiune, fericire, mâncare, entuziasm şi muzica lui Herbie. Pentru aceasta am câştigat o insignă - Omul anului în Educaţie. I-am întrecut pe toţi doctoranzii pentru că am descoperit că dacă îi tratezi pe copii ca pe nişte fiinţa umane se vor comporta mai bine. De ce nu am putea institui această politică în orice şcoală şi în orice sat sau oraş, rămâne pentru mine un mister.

Haideţi să vă arăt ce fac aceste persoane. Avem ceramică, fotografie şi imagini digitale şi aceştia sunt copii fără abilitate artistică, fără talent, fără imaginaţie, dar producem cei mai mari artişti din lume -- Gordon Parks şi Chester Higgins au fost aici -- şi ce am învăţat este că aceşti copii vor deveni ca persoanele care îi învaţă. De fapt, am adus aici un artist al mozaicului din Vatican, o femeie afro-americană care a studiat tehnicile vechi ale mozaicului din Vatican şi vă voi arăta ce au construit. Aceştia erau copiii pe care viaţa i-a respins, au fost daţi afară din şcoală şi uitaţi de ce sunt în stare dacă au afecţiune, fericire, mâncare, muzică bună şi încredere.

Îi învăţăm fotografia. Şi acestea sunt exemple de opere ale copiilor. Acel băiat a primit o bursă de 4 ani pe baza acelei fotografii. Aceasta este galeria noastră. Avem o galerie de înaltă calitate deoarece noi credem că acei copii săraci au nevoie de o galerie de nivel internaţional. Şi am creat-o. Avem somon afumat la expoziţii. Avem o invitaţie printată. Şi chiar m-am gândit la o modalitate de a-i chema şi pe părinţi. Nu puteam să conving un părinte acum 15 ani. Astfel am angajat un băiat fanatic al lui Iisus. Scotea băieţii din baruri şi le salva vieţile în numele Domnului. Şi i-am spus, "Bill, vreau să te angajez. Dar trebuie să renunţi un pic la fanatism, dar să îţi păstrezi entuziasmul. (Răsete) Nu ştiu cum să îi fac pe părinţi să vină la şcoală". Acesta a spus, "Îi voi convinge eu să vină la şcoală". S-a urcat în dubă, s-a dus la domnişoara Jones acasă şi a spus, "Domnişoară Jones, ştiam că doriţi să veniţi la deschiderea expoziţiei de artă a fiului dumneavoastră dar probabil nu aveaţi cine să vă ducă. Aşa că am venit să vă duc." Şi a luat 10 părinţi, apoi 20 de părinţi. La ultimul nostru spectacol, au venit 200 de părinţi iar noi nu luat pe nimeni de acasă. Deoarece acum a devenit de neacceptat să nu vii să îţi susţii copilul la Organizaţia Meşteşugarilor din Manchester deoarece oamenii ar crede că eşti un părinte rău. Şi nu există o diferenţă statistică între părinţii albi şi cei negri. Mamele vor merge acolo unde sunt premiaţi copiii lor oricând, în orice sat, în orice oraş. Vroiam să vă arăt această galerie deoarce e atât de frumoasă pe cât se poate. Şi de când au terminat aceşti copii liceul au adăugat 4 spectacole în CV-ul lor înainte de a aplica la facultate pentu că totul s-a întâmplat aici.

Trebuie să schimbăm modul în care oamenii se văd pe sine înainte de a le schimba comportamentul. A mers de minune până azi. Chiar am mai adăugat o cameră în clădire pe care aş dori să v-o arăt. Este nouă. Am făcut acest slide la timp pentru conferinţa TED. Şi am opferit acest slide show într-un loc numit Valea Silicon şi a mers totul bine. O femeie a ieşit din public si a spus "A fost o poveste grozavă şi sunt foarte impresionată de prezentare. Singura mea critică este despre calculatoarele voastre care s-au învechit". Şi am spus "Ce munciţi?" Aceasta a spus"Muncesc la compania Hewlett Packard". Şi i-am spus "Sunteţi în afacerea cu calculatoare, nu-i aşa?" Aceasta spuse "Da, domnule". Şi i-am spus "Păi, există o rezolvare rapidă la problema aceasta". Sunt foarte încântat să vă spun că firma HP şi o companie de mobila numită Steelcase ne-au adoptat pentru a fi modelul de demonstraţie pentru tehnologiile lor şi toate mobilele din Statele Unite ale Americii. Şi aceasta este camera. Asta înseamnă iniţializarea relaţiei. Am terminat la timp pentru a vă o arăta. Este ca un debut global al centrului nostru de fotografie digitală. (Aplauze) (Muzică)

Mai am doar câteva slideuri, şi aici povestea devine mai interesantă. Şi vreau să fiţi atenţi pentru câteva minute în plus şi veţi înţelege de ce este el acolo şi eu aici. În anul 1986 am avut dorinţa de a înfiinţa un salon de muzică în capătul nord al clădirii în timp ce o cosntruiam. Şi un băiat, Dizzy Gillespie, îşi făcu apariţia pentru a cânta deoarece cunoştea pe acel om, Marty Ashby. Şi cum stăteam pe scenă cu Dizzy Gillespie verificând sunetul într-o miercuri seara am spus, "Dizzy de ce ai veni la un centru condus de un negru în centrul parcului industrial cu o rată ridicată a criminalităţii care nu are nici măcar o reputaţie în muzică?" Şi mi-a răspuns" Pentru că am auzit că tu ai construit centrul nu am crezut şi am vrut să văd cu ochii mei. Şi acum când m-am convins, vreau să îţi dăruiesc un cadou". I-am spus că el era caodul în sine. Mi-a spus "Nu domnule. Tu eşti cadoul. Îţi ofer posibilitatea să înregistrezi concertul, şi îţi voi da muzica. Şi dacă vreodată vei vrea să o vinzi trebuie să semnăm o înţelegere care se va asigura că banii vor fi folosiţi pentru a ajuta şcoala" Şi l-am înregistrat pe Dizzy şi un an mai târziu a murit, dar nu înainte de spune unui prieten de al său McCoy Tyner despre înţelegerea noastră. Acesta a venit şi a spus, "Dizyy vorbeşte despre tine în toată ţara, şi vreau să te ajut" Apoi a venit un băiat, Wynton Marsalis. Apoi un basist, Ray Brown şi un prieten de-al său, Stanley Turrentine, şi un pianist, Herbie Hancock şi o formaţie, Count Basie Orchestra, şi un prieten, Titot Puente, şi un băiat pe nume Gary Burton şi Shirley Horn şi Betty Carter, şi Dakota Staton şi Nancy Wilson toţi au venit la acest centru din centrul parcului industrial, cu bilete epuizate în centrul oraşului. Şi sunt încântat să vă spun, cu permisiunea lor, până acum am strâns 600 de înregistrări a celor mai mari artişti din lume incluzând pe Joe Williams, care a murit nu înainte de a-şi face ultima înregistrare la mine la şcoală. Şi Joe Williams a venit la mine şi mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus "Dumnezeu te-a ales pentru a face munca asta şi vreau ca muzica mea să fie cu tine" Şi totul a mers perfect.

Când formaţia Basie a venit, erau aşa de încântaţi de şcoală incât au votat pentru a-mi oferi drepturi asupra muzicii Şi am înregistrat şi am câştigat ceva numit Grammy. Şi ca un prost, nu m-am dus la ceremonie deoarece nu credeam că o să câştigăm. Dar, de fapt am câştigat. Numele nostru era în lumina reflectoarele după Madison Square Garden Apoi U.N Jazz Orchestra a trecut pe la noi şi am înregistrat cu ei şi am fost nominalizaţi la al doilea Grammy. Am devenit unul dintre cele mai tari, noi studiouri de înregistrat muzică jazz din Statele Unite ale Americii -- (Râsete) din centrul oraşului cu o rată ridicată a criminalităţii.

Acela este locul plin de Republicani. (Râsete) (Aplauze) Dacă aţi fi pus o bombă în acea cameră aţi fi aruncat toţi banii din Pennsylvania pentru că erau acolo; chiar şi mama mea şi tatăl meu care au trăit îndeajuns încât să îşi vadă copilul construind acea clădire. Şi apoi este Dizzy, exact cum vă spuneam, era acolo. Era acolo şi Tito Puente, Pat Metheny şi Jim Hall şi au înregistrat cu noi. Şi acesta a fost primul studio de înregistrări, fost depozit de mături. Şi am pus toate mopurile în hol şi am rearanjat totul şi acolo am înregistrat primul nostru Grammy

şi aceasta e noua amenajare unde se află toată tehnologia video. Este o cameră construită pentru o femeie numită Nancy Wilson, care a înregistrat acel album la şcoala noastră, anul trecut de Crăciun. Şi cei dintre voi care aţi urmarit-o pe Oprah Winfrey de Crăciun, a fost acolo, la fel ca şi Nancy cântând fragmente din acest album, ale căror drepturi le-a donat şcolii noastre. Şi vă pot spune acum cu o siguranţă absolută, că după orice apariţie la Oprah Winfrey se vor vinde 10.000 de CDuri. (Râsete) Sunt pe locul 4 în Billboard Charts, chiar după Tony Bennett. Şi cred că va fi totul bine.

Acest loc a fost incendiat în timpul revoltelor - lângă clădirea mea. Aşa că am luat o altă cutie de carton şi am ieşit din nou pe străzi. Aceasta este clădirea şi modelul, şi în dreapta este sera de mare tehnologie şi în mijloc este clădirea pentru tehnologia medicală. Şi sunt foarte încântat să vă spun că este gata clădirea. Este plin de spaţii de închiriat la 20 de dolari metrul -- triplu faţă de centrul oraşului. Şi uite fântâna. (Râsete) Fiecare clădire are fântâna ei. Universitatea Centrului Medical din Pittsburgh sunt spaţii de închiriat care au luat jumătate din clădire. Şi acum ne instruim tehnicienii medicali prin sistemul lor. Mellon Bank este chiriaş şi îi iubesc pentru că îşi plătesc chiria la timp. (Râsete) Şi drept rezultat al asociaţiei sunt director la Mellon Financial Corporation pe care a cumpărat-o Dreyfus.

Şi este în construcţie chiar acum când vorbim. Măriţi acea poză de 4 ori şi veţi vedea sera care se va deschide anul acesta în octombrie pentru că vrem să creştem acele flori în centrul oraşului. Şi vom avea liceeni care vor creşte phalaenopsis orchids în centrul oraşului. Şi am încheiat o afacere cu unul dintre cei mai mari vânzători cu amănuntul pentru a ne vinde orhideele în 24 de magazine din 6 state. Şi partenerul nostru este firma spaniolă Zuma Canyon Orchids of Malibu din California Astfel, spaniolii şi negrii au format un parteneriat pentru a creşte orhideele de mare tehnologie în centrul oraşului. Şi am spus senatorului Statelor Unite că era o mare probabilitate că dacă ar găsi nişte sponsorizări vom ajunge o rubrică din ziarul Wall Street. Şi imediat a acceptat. Am primit sponsorizarea şi am deschis în toamnă Şi ar trebui să veniţi să o vedeţi -- va fi o poveste pe cinste.

Şi asta este ceea ce vreau să fac când voi fi mare. (Râsete) V-aţi tot uitat la clădirea maro şi vă voi spune că am făcut o greşeală imensă. Am avut şansa să construiesc tot acest parc industrial -- la distanţă mai puţin de 300 de metri de la marginea râului -- cu 4 milioane de dolari şi nu am făcut-o. Am construit prima clădire, şi ştiţi ce s-a întâmplat? Am valorificat piaţa imobiliară sub orice aşteptare iar proprietarii parcului mi-au refuzat anul trecut oferta pentru 8 milioane de dolari. Şi au spus "Domnule Strickland, o să iei Premiul Anului de Conducător Civic ai apreciat valorile imobilelor sub cele mai nebune aşteptări. Vă mulţumesc foarte mult". Morala povestirii este să fii pregătit să acţionezi asupra viselor tale în caz că se adeveresc.

Şi, în sfârşit, această poză. Este un loc numit San Francisco. Motivul pentru care se află poza asta aici este pentru că am făcut un slide show acum câţiva ani la un summit pe economie şi în public era un cineva care a venit la mine şi mi-a spus "Omule, este o poveste extraordinară. Vreau una din astea". I-am spus "Sunt flatat. Ce munceşti?" Mi-a răspuns "Conduc oraşul San Francisco. Numele meu este Willie Brown." Şi am acceptat măgulirea şi lauda şi am ţinut minte. În acel weekend când mă întorceam acasă Herbie Hancockcânta la centrul nostru în acea seară -- era pentru prima oară când îl întâlnisem. A intrat şi a spus "Ce este asta?" I-am spus "Herbie, acesta este ideea mea de centru de instruire pentru oamenii săraci". Şi el mi-a spus "Dumnezeu mi-e martor, de 25 de ani am în minte un astfel de centru şi tu l-ai construit. Şi acum chiar vreau să construiesc unul. L-am întrebat unde ar vrea să îşi construiască centrul. "La San Francisco", mi-a răspuns. "Este vreo şansă să îl cunoşti pe Willie Brown? (Râsete) De fapt, chiar îl ştia pe Willie Brown, iar noi 3 am luat cina acum 4 ani, şi am început să proiectăm centrul pe faţa de masă. Iar Willie Brown a spus "Pe numele meu de primar al oraşului San Francisco voi construi acest centru drept moştenire oamenilor săraci ai acestui oraş". Şi mi-a dat 5 acri de pământ în Golful San Francisco am găsit un arhitect, un contractant iar Herbie era la conducere, şi prietenii noştri de la HP şi de la Steelcase, prietenii noştri de la Cisco, de la Wells Fargo şi de la Genetech.

Şi pe drum am întâlnit un băiat scund la o prezentare în Silicon Valley. Ulterior a venit la mine şi mi-a spus "Omule, este o poveste extraordinara. Vreau să te ajut". Şi i-am spus "Mulţumesc foarte mult. Unde munceşti?" Mi-a spus, "Am construit o companie numită eBay". I-am răspuns "Foarte frumos. Mulţumesc foarte mult, daţi-mi cartea de vizită şi poate vom discuta o dată." Nu ştiam diferenţa dintre eBay şi acea cană de apă de pe pian Dar aveam prezenţă de spirit să mă întorc acasă şi să vorbesc cu un copil ITist de la centrul meu. Şi l-am întrebat "Hey, ce este eBay?" A spus "Este reţeaua de comerţ electronic". I-am spus "L-am întâlnit pe tipul care a construit reţeaua şi mi-a lăsat cartea de vizită". Aşa că l-am sunat şi i-am spus " Domnule Skoll, acum am înţeles mai bine cine sunteţi (Râsete) şi aş dori să devin prietenul dumneavoastră." (Râsete) Eu şi Jeff am devenit prieteni, şi a organizat o echipă de oameni şi am construit acest centru.

M-am dus până în cartierul Bayview-Hunters Point şi am spus oamenilor "Primarul m-a trimis aici pentru a munci cu voi şi vreau să construiesc un centru cu voi, dar nu voi construi nimic, dacă voi nu vreţi. Şi tot ce am este o serie de slideuri." Şi astfel am stat în faţa a 200 de oameni foarte supăraţi şi dezamăgiţi, intr-o seară de vară, cu aerul condiţionat stricat, cu 38 grade afară, şi am încept să prezint aceste poze. Şi după vreo 10 poze s-au calmat, le-am spus povestea şi i-am întrebat "Ce părere aveţi?" Şi în spatele camerei o femeie s-a ridicat şi a spus "Timp de 35 de ani în acest loc uitat de Dumnezeu eşti singura persoană care a venit aici şi ne-a tratat cu demnitate. Sunt alături de tine, omule." Şi publicul şi-a schimbat complet părerea. Şi am promis acestor oameni că voi construi acest lucru, şi îl vom face bine. Şi cred că putem începe anul acesta cu prima copie a centrului din oraşul Pittsburgh.

Am întâlnit pe drum un băiat pe nume Quincy Jones şi i-am arătat seria de slideuri. Quincy a spus "Vreau să te ajut, omule. Hai să o facem în L.A. Astfel a adunat un gup de oameni. Şi m-am îndrăgostit de el, aşa cum m-am îndrăgostit de Herbie şi de muzică. Iar Quincy a spus, "De unde a pornit ideea pentru centru?" Şi i-am spus "Am fost inspirat de muzica ta, deoarece Domnul Ross obişnuia să aducă albumele tale în clasa de ceramică când aveam 16 ani, când era întuneric în lume şi muzica ta mi-a redat lumina soarelui." Şi i-am spus "Dacă pot să urmez acea muzică, voi merge spre razele soarelui şi voi fi bine. Şi dacă nu e adevărat, cum de am ajuns aici?"

Vreau să ştiţi toţi că eu cred că lumea este un loc unde merită să trăieşti. Cred în voi. Cred în speranţele şi visele voastre. Cred în inteligenţa voastră. Şi cred în enturiasmul vostru. Şi am obosit să trăiesc aşa, să mă duc din oraş în oraş unde lumea stă la colţuri cu găuri unde se aflau odată ochii, cu sufletele rănite. Nu vom reuşi ca ţară dacă nu putem să schimbăm asta. În Pennsylvania e nevoie de 60.000 dolari pentru a ţine oamenii în puşcărie, dintre care mulţi seamănă cu mine. E nevoie de 40.000 de dolari pentru a construi Şcoala de Medicină de la Universitatea din Pittsburgh E cu 20.000 de dolari mai ieftin să construieşti o şcoală medicală decât să ţii oamenii în puşcărie. Faceţi calculul, nu va merge niciodată. Contez pe voi şi pe băieţii ca Herbie, Quincy, Hackett şi Richard şi pe oamenii cumsecade care mai cred în ceva. Şi vreau să fac asta toată viaţa mea în orice oraş şi în orice sat. Şi nu cred că sunt nebun. Cred că putem pleca acasă cu gândul la acest lucru şi cred că putem construi aceste centre în toată ţara cu mai puţini bani decât cheltuim pe închisori. Şi cred că putem să transformăm această poveste într-o poveste despre sărbătoare şi speranţă. Este foarte greu de muncit în domeniul meu -- întotdeauna înoţi împotriva curentului ca un somon niciodată cu suficienţi bani, cu prea multe nevoi. Şi există o tendinţă să am o depresie ocupaţională care îmi însoţeşte munca. Şi de-a lungul timpului am găsit rezolvarea la această depresie -- să vă faceţi prieteni în fiecare oraş şi nu veţi mai fi niciodată singuri. Şi sper că mi-am făcut câţiva în seara asta. Şi vă mulţumesc că aţi asculat ce am avut de spus (Aplauze)