Bill Stone explorează cele mai adânci caverne ale lumii

Primul loc care pe aș vrea să vi-l arăt e ceea ce mulți cred a fi cel mai adânc abis natural. Și spun cred, deoarece acest proces e încă în derulare. Chiar acum sunt planificate expediții importante pentru anul viitor și despre ele vă voi vorbi un pic.

Unul dintre lucrurile care s-a schimbat în ultimii 150 ani de când Jules Verne și-a imaginat concepte științifico-fantastice extraordinare despre lumea adâncurilor este că tehnologia ne-a permis să mergem în aceste locuri care anterior erau total necunoscute și despre care doar se specula. Acum putem descinde mii de metri cu uşurinţă în interiorul Pământului. Pe parcurs am descoperit abisuri fantastice și peșteri atât de mari încât poţi vedea sute de metri fără nici un obstacol. Când mergem în astfel de locuri, putem fi pe teren între două şi patru luni, cu o echipă mică de 20-30 oameni sau mare de 150.

Și mulți oameni mă întreabă, știți, ce fel de persoane luați în asemenea expediții? Și deşi procesul de selecţie nu este la fel de riguros ca la NASA, el este totuși minuțios. ne interesează competența, disciplina, rezistența și puterea. În caz că vă întrebați, ăsta-i testul nostru de putere. (Râsete) Dar de asemenea considerăm valoros spiritul de echipă și abilitățile de a soluționa diplomatic conflicte inter-personale în condiții de stres enorm în locații îndepărtate.

Noi deja am depăşit cu mult limitele rezistenței umane. De la intrare, aceasta nu seamănă deloc cu o peșteră comercială. Vedeți Tabăra Doi într-o peșteră numit J2, nu K2, ci J2. Aici suntem la aproximativ 2 zile de intrare. Și e un fel de alpinism la mare înălţime în revers, cu excepţia faptului că acum întindem sforile în jos. Ideea este să încercăm să oferim un oarecare comfort fizic în timp ce suntem acolo jos, în condiții umede, reci și absolut întunecate. Trebuie să menționez, apropos, că tot ceea vedeți aici este iluminat artificial cu eforturi uriașe. Altfel este absolut întuneric în aceste locuri.

Cu cât te scufunzi mai mult, cu atât mai des intri în conflict cu apa. Este ca un arbore ce colectează apa ce se scurge în jos. Și eventual ajungi în locuri unde este formidabil și periculos și pe care din păcate slide-urile nu le pot reda. Așa că am un foarte scurt clip filmat la finele anilor 1980. Să descindem în Platoul Huautla în Mexic. (Video) Și acum trebuie să vă spun că tehnicile prezentate aici sunt învechite și periculoase. Nu am proceda azi aşa, decât dacă am fi filmați. (Râsete)

Și în același spirit trebuie să vă spun că în ciuda tuturor filmelor de la Hollywood, niciodată n-am întâlnit monștri în subterană -- cel puțin nu genul care te mănâncă. Şi dacă e un monstru în subterană acesta e distanța psihologică absolut covârşitoare care apăsă asupra fiecărui membru a echipei o dată ce se află la 3 zile distanță de cea mai apropiată intrare.

Anul viitor voi conduce o echipă internațională la J2. Urmează să filmăm de la minus 2600 metri -- ceea ce un pic peste 8600 picioare în adâncime -- la 30 kilometri de la intrare. Echipele de conducere vor fi în subteran mai mult de 30 zile. Nu cred că a mai fost așa o expediție de mult timp.

Eventual, dacă continui să cobori în aceste caverne, probabil că urmează să ajungi în locuri ca acestea. E un loc unde avem o îndoitură în stratul geologic care colectează apă și se umple până la tavan. Și când găseai asemenea chestii, puneau o etichetă pe o hartă pe care scria sifon teminal. Și eu țin minte acest termen foarte bine din 2 motive. În primul rând așa se numește formația mea de rock și apoi deoarece confruntarea cu asemenea chestii m-a forțat să devin un inventator. Şi de atunci dezoltăm multe generații de aparate pentru explorarea locurilor ca acesta.

Acesta este echipament de menținere a vieții cu ciclu închis -- și poate fi utilizat pentru deplasarea pe orizontală pentru mulți kilometri sub apă și la adâncimi de până la 200 metri. Când faceți asemenea lucruri e ca și când lucrați la AEV, ca şi cum ai face activități extra-vehiculare în spațiu, dar la distanțe mult mai mari și cu riscuri mai mari de pericol fizic. Așa că te face să te gândești cum să-ţi proiectezi echipamentul pentru distanțe mari departe de un loc sigur.

Iată un clip dintr-un film National Geographic care a ieșit în 1999.

(Video) Naratorul: Explorarea este un proces fizic de atingere a unor locuri nemaipășite de om anterior. Acesta-i ultimul petic de teritoriu absolut necunoscut rămas pe această planetă. Să fii parte a acestei experiențe e un privilegiu.

Bill Stone: Asta s-a filmat în Wakulla Springs, Florida. Câteva lucruri de remarcat despre acel film: fiecare unitate de echipament pe care l-ați văzut nu exista înainte de 1999. A fost elaborat timp de doi ani și utilizat în proiecte de explorare. Acest aparat de aici a fost numit cartograful de pereți -- și a produs prima hartă tridimensională făcută vreodată unei peșteri și întâmplător este în Wakulla Springs. Acest aparat din fericire a deschis o poartă spre altă lume neexplorată.

Asta e Europa. Carolyn Porco menționa o altă lume numită Enceladus acum câteva zile. Acesta e unul din locurile despre care savanții cred c-ar fi cel mai probabil să detectăm viața extra-pământeană în oceanul de sub ghiață. Pentru cei care nu știu această istorie, Jim Cameron a produs un film IMAX absolut fabulos acum câțiva ani, numit "Străinii adâncurilor." A fost un clip scurt --

(Video) Narator: O expediție de explorare sub gheața Europei ar fi cea mai mare încercare robotică. Europa e atât de departe încât chiar și la viteza luminii ar dura mai mult de o oră ca o comandă să ajungă la vehicul. Trebuie să fie suficient de inteligent pentru a evita pericolele terenului și să găsească un loc bun pentru așezare pe gheață. Acum trebuie să trecem prin gheaţă. Avem nevoie de o sondă pentru dezghețare. Practic e vorba de o torpilă încălzită nuclear. Gheaţa poate fi oriunde de la 5 km la 26 km adâncime. Săptămână de săptămână proba se va scufunda sub propria greutate prin gheața antică, până când, în final ... Și ce ați face când ajungeți la suprafața oceanului? Aveți nevoie de un VSA - vehicul submarin autonom. Și trebuie să fie foarte inteligent, capabil să navigheze și să ia decizii de unul singur într-un ocean necunoscut.

BS: Ce nu știa Jim când a făcut acest film este că NASA a finanţat o echipă formată de mine cu șase luni înainte de asta, echipă ce trebuia să elaboreze un prototip al VSA pentru Europa. Adică, am răzbit prin trei ani de ședințe, proiectare și integrare de sisteme și-am produs DEPTHX (ETFA) -- Explorator Termal Freatic Adânc. Și aşa cum spune şi filmul, e un aparat inteligent. Are 96 senzori, 36 computere de bord, 100 000 linii de cod pentru comportament autonom, împachetează la bord mai bine de 10kg de TNT în echivalent electric.

Aceasta-i o destinație cel mai adânc izvor hidrotermal la Cenote Zacaton în nordul Mexicului. A fost explorat până la adâncimea de 292 metri și mai mult nimeni nu știe nimic. E parte a misiunii DEPTHX.

Avem două obiective primare aici. Primul e cum faci știință autonomă în subteran? Cum transformi un robot într-un microbiologist de teren? Sunt implicate mai multe etape despre care vă voi vorbi, dar în mare noi avansăm prin spațiu, îl setăm cu variabile de mediu -- sulfite, haloide, chestii de genul ăsta. Calculăm pantele de pe suprafață și îndreptăm robotul spre un perete unde probabilitatea de a descoperi viață este mare. Ne mișcăm de-a lungul peretelui, în ceea ce se numeşte operaţii de proximitate, și căutăm modificări de culoare. Dacă observăm ceva ce pare interesant, îl punem sub microscop. Dacă trece și testul microscopului, trecem la colectare. Fie extragem o mostră lichidă, fie chiar extragem o bucată solidă din perete. Și asta fără mâini pe volan. Aceasta este comportament autonom condus chiar de robot.

Totuși, adevăratul secret al acestui vehicul este un nou sistem de navigație pe care noi l-am elaborat, numit 3D SLAM, pentru localizare și cartografiere simultană. DEPTHX este un glob ocular atotvăzător. Senzorii săi privesc simultan atât în faţă cât și în spate, permiţându-i astfel să exploreze noi locuri chiar și în timp ce realizează senzorii geometrici ai locurilor prin care a trecut deja.

Ce vă voi arăta acum este prima explorare robotică total autonomă din subteran făcută vreodată. În mai urmează să mergem de la minus 1000 metri în Zacaton și dacă vom fi norocoși, DEPTHX va aduce primele diviziuni de bacterii descoperite de roboţi. Următorul pas va fi să-l testăm în Antarctica și apoi dacă vom continua să primim finanțare și dacă NASA va hotărî am putea să lansăm până în 2016 și până în 2019 am putea avea primele dovezi de viață în afara acestei planete.

Și cum rămâne cu explorarea umană a spațiului? Guvernul a anunțat planuri de întoarcere pe Lună până în 2024. Finalizarea cu succes a acestei misiuni va avea ca rezultat vizite ocazionale ale Lunii de către un număr mic de piloți și savanți ai guvernului. În expansiunea generală a umanităţii în spaţiu ne va duce mult mai departe decât eram acum 50 de ani. O schimbare fundamentală este necesară dacă vrem ca accesul în spaţiu să devină un lucru obişnuit în vieţile noastre.

Ce vă voi prezenta în continuare sunt câteva idei controversate. Și sper că mă veți înţelege și că veţi avea încredere că este și ceva credibil în ceea ce vă voi spune. Sunt trei stâlpi de bază pentru activitatea privată în spațiu. Unul din ei este necesitatea transportului economic avantajos de pe pământ în spațiu. Bert Rutan și Richard Branson ai acestei lumi au luat asta în considerare şi îi apreciez. Hai, hai, hai!

Alt lucru de care avem nevoie sunt locurile în care am sta pe orbită. Să începem cu hoteluri orbitale, dar mai târziu și ateliere pentru noi ceilalţi. Și ultima piesă ce ne lipsește, idea care schimbă paradigma e: o stație de combustibil în spațiu. Nu va arăta așa. Dacă ar exista, ar influența design-ul navelor spațiale și planificarea misiunilor.

Și pentru a vă oferi șansa să înțelegeți de ce acest lucru este important, trebuie să vă soun câte ceva despre Space 101. Primul lucru este că în spațiu totul se plătește la kilogram. Cineva a băut o sticlă de aşa ceva săptămâna asta? Ați plăti 10 000 dolari pentru ea pe orbită. E mai mult decât ați plăti pentru TED, dacă Google și-ar retrage sponsorizarea. (Râsete) Al doilea lucru este că mai mult de 90% din greutatea unui vehicul este combustibilul. Aşa că, ori de câte ori doriți să faceți ceva în spațiu, cheltuiţi cu adevărat sume enorme de bani ori de câte ori accelerați. Nici chiar băieții de la Tesla nu se pot opune fizicii.

Așa, ce-ar fi să puteți obține combustibilul la 1/10 din preț? Există un loc unde puteți face asta. De fapt, se poate chiar mai bine -- îl puteţi obține la un preț de 14 ori mai mic dacă ați găsi combustibil pe Lună. O misiune puțin cunoscută a fost lansată de Pentagon acum 13 ani, numită Clementine. Și cel mai uluitor rezultat al acestei misiuni a fost o urmă puternică de hidrogen în craterul Shackleton la polul sud a Lunii. Acel semnal era atât de puternic încât putea fi produs doar de 10 trilioane tone de apă îngropate în sediment și adunată timp de milioane și miliarde de ani prin impactul cu asteroizi și comete.

Dacă am avea asta și am face posibilă acea stație de combustibil trebuie să găsim moduri de a muta volume mari de încărcătură prin spațiu. Momentan nu putem face acest lucru. De obicei un sistem e construit dintr-un morman de țevi care urmează să fie lansat de la suprafață și care trebuie să reziste la tot felul de forțe aerodinamice. Trebuie să găsim un mod mai bun. Putem face asta deoarece în spațiu nu există aerodinamicitate. Putem utiliza sisteme gonflabile pentru aproape orice. Asta-i o idee care, iar, a apărut în Livermore în 1989 în grupul dr. Lowell Wood. Și-o putem extinde acum la aproape orice. Bob Bigelow la moment are un articol în testare pe orbită. Putem merge mult mai departe. Putem construi remorci spațiale - platforme pentru păstrarea criogenicelor și a apei. Mai e ceva. Când vă întoarceți de pe Lună trebuie să rezolvați probleme de mecanică orbitală. Vă deplasați cu 330 de metri pe secundă mai rapid decât ar trebui pentru a vă putea apropia de stația de combustibil.

Aveți două opțiuni. Puteți arde combustibil pentru a ajunge acolo sau ați putea să faceți ceva incredibil. Ați putea să vă scufundați în stratosferă și să disipați acea viteză și apoi să reveniți la stația spațială. N-a fost încercat niciodată. E riscant și ar fi o cursă incitantă -- mai ceva ca la Disney. Abordarea tradițională a explorării spațiului a fost să cari tot combustibilul de care ai nevoie pentru a-i aduce pe toți înapoi în caz de urgență. Dacă încerci să faci asta pentru Lună numai combustibilul va costa un miliard de dolari pentru a trimite o echipă acolo. Dar dacă trimiteți o echipă de mineri fără combustibilul de întoarcere -- (Râsete) Cineva din voi a auzit povestea lui Cortez? Asta nu-i așa. Eu sunt mai degrabă ca Scotty. Îmi place echipamentul, știți, și-l apreciez cu adevărat așa că nu vom arde echipamentul. Dar dacă ați fi cu adevărat curajoși ați putea să-l trimiteţi acolo, să-l fabricați, și asta ar fi cea mai dramatică demonstraţie că se poate face ceva valoros și în afara acestei planete, ceva ce nu s-a mai făcut. E un mit cum ca nu poți face nimic în spațiu pentru mai puțin de un trilion de dolari și 20 ani. Nu e adevărat. În șapte ani am putea închega o misiune industrială spre Shackleton și să demonstrăm că se poate fi reală pe orbita joasă a Pământului.

Trăim unul din cele mai incitante momente din istorie. Suntem la o confluență magică în care bogăția privată și imaginația forțează cererea pentru acces în spațiu. Stațiile de alimentare orbitale pe care le-am descris pot crea industrii complet noi și pot oferi cheia deschiderii spațiului pentru explorare. Pentru a dezmembra paradigma curentă, o abordare radical diferită este necesară. Putem face asta prin inițierea unei expediții industriale ca a lui Lewis și Clark spre craterul Shackleton pentru a extrage resurse de pe Lună și pentru a demonstra că asta poate reprezenta baza unui business profitabil pe orbită.

Discuțiile despre spațiu tot timpul par a fi legate de ambiguități de țel și oportunitate. Ași vrea să închei aici făcând o miză în nisip aici la TED. Intenționez să conduc această expediție. (Aplauze) O putem face în șapte ani dacă avem suportul necesar. Cei care mi se alătură vor deveni parte a istoriei și se vor reuni cu alte persoane curajoase din trecut care, de s-ar afla printre noi, ne-ar aproba din toată inima.

Au fost odată timpuri când oamenii făceau lucruri curajoase pentru a depăşi anumite graniţe. Am uitat cu toţii aceste lecții. Acum suntem într-un timp când curajul este necesar pentru a avansa. La 100 ani după ce Sir Ernest Shackleton a scris aceste cuvinte eu intenționez să pun un steag industrial pe Lună și să finalizez ultima părticică necesară deschiderii frontierei spațiului în timpurile noastre, pentru noi toți. Mulțumesc. (Aplauze)