Benjamin Wallace despre pretul fericirii

Vă voi arăta un scurt videoclip.

Video: 50.000 de lire sterline. Pe 5 decembrie 1985, o sticlă de Lafitte din anul 1787 a fost vândută pentru 105.000 lire -- de nouă ori mai mult decât recordul mondial precedent. Dl. Forbes. Cumpărătorul era Kip Forbes, fiul unuia dintre cei mai excentrici milionari ai secolului 20. Proprietarul iniţial al sticlei s-a dovedit a fi unul dintre cei mai entuziaşti cunoscători de vin ai secolului 18. Château Lafitte este unul dintre cele renumite vinuri din lume, bijuteria oricărei crame.

Benjamin Wallace: Cam asta e tot ce rămâne din înregistrarea video a unui eveniment care a lansat unul dintre cele mai îndelungate mistere ale lumii moderne a vinului. Şi acest mister a existat din cauza unui domn pe nume Hardy Rodenstock. În 1985, şi-a anunţat prietenii din lumea vinului că a făcut această descoperire incredibilă. Nişte muncitori în Paris spărseseră un zid de cărămidă, şi dăduseră peste un depozit ascuns de vinuri -- aparent proprietatea lui Thomas Jefferson. 1787, 1784. N-a vrut să dezvăluie numărul exact de sticle, n-a vrut să dezvăluie locul exact unde se afla clădirea şi nici cine anume era proprietarul clădirii. Misterul a continuat pentru aproape 20 de ani.

A început până la urmă să se clarifice în 2005 datorită acestui om. Bill Koch este un miliardar din Florida care posedă patru din sticlele Jefferson şi care a devenit suspicios. A ajuns să cheltuiască peste un milion de dolari şi să angajeze foşti agenţi FBI şi Scotland Yard pentru a încerca să dea de capăt acestui mister. Acum există suficiente dovezi că Hardy Rodenstock este un escroc şi că sticlele de vin ale lui Jefferson erau contrafăcute.

Dar timp de 20 de ani, un număr incredibil de indivizi remarcabili şi cultivaţi din lumea vinurilor au fost oarecum atraşi de aceste sticle. Cred că vroiau să creadă că cea mai scumpă sticlă de vin din lume trebuie să fie şi cea mai bună sticlă de vin din lume, trebuie să fie cea mai rară sticlă de vin din lume. Am devenit din ce în ce mai interesat de întrebarea de ce oamenii cheltuie aceste enorme sume de bani, nu doar pe vin, dar pe multe alte lucruri, şi dacă au o viaţă mai bună decât a mea?

Aşadar, m-am hotărât să mă îmbarc într-o aventură. Cu sprijinul generos al unei reviste pentru care scriu uneori, m-am decis să încerc cel mai bun, sau cel mai scump, sau cel mai râvnit produs din aproximativ o duzină de categorii, ceea ce, după cum vă puteţi închipui, a fost o încercare foarte extenunată.

(Râsete)

Aceasta a fost prima. O mare parte din carnea de vită Kobe pe care o vezi în SUA nu e cea adevărată. Chiar dacă provine de la bovine Wagyu (lit. "vacă japoneză"), dar nu este din prefectura muntoasă Hyogo din Japonia. Sunt foarte puţine locuri în SUA unde poţi gusta carne de Kobe autentică, şi unul din ele e restaurantul lui Wolfgang Puck, numit CUT, din Los Angeles. M-am dus acolo, şi am comandat un sfert de kg de cotlet de vită pentru 160 dolari. A ajuns, şi porţia era minusculă. Şi am fost absolut revoltat. 160 de dolari pentru asta? Apoi am luat o înghiţitură, şi mi-am dorit să fie şi mai mică, deoarece carnea Kobe este aşa de densă. Este ca foie gras -- nici măcar ca friptura. Aproape că nu am putut s-o termin. Am fost foarte fericit când am terminat.

(Râsete)

Apropo, fotograful cu care am lucrat la acest proiect pentru un anumit motiv şi-a inclus câinele în multe din poze, de aceea veţi revedea acest personaj. Ceea ce, bănuiesc că vă comunică că nu prea am crezut că aceasta şi-a meritat preţul.

Trufe albe. Unul din cele mai scumpe produse de lux, după greutate, din lume. Pentru a le încerca, am mers la un restaurant deţinut de Mario Batali în Manhattan -- Del Posto. Chelnerul a ieşit cu o bucată de trufă albă, cu răzătoarea, şi mi-a condimentat pastele, şi mi-a zis "Domnului i-ar plăcea trufele?" Iar şarmul trufelor albe constă în aroma lor. Nu este în gustul lor. Nu este în textura lor. Este mirosul. Aceşti fulgi albi perlaţi au atins tăiţeii, iar această savoare obsedantă, minunantă, cu iz de nuci şi ciuperci s-a înălţat. După 10 secunde dispăruse. Apoi am rămas cu aceşti fulgi minusculi şi urâti pe paste, care şi-au servit scopul, şi îmi pare rău să zic că şi asta a fost o dezamăgire pentru mine. Au fost câteva -- câteva din aceste produse au fost dezamăgiri.

(Râsete)

Da. Revista nu a vrut să plătească pentru ca să mă duc acolo.

(Râsete)

Cu toate că am făcut un tur. Şi această cameră de hotel are 400 de metri pătraţi. Cu o privelişte de 360 de grade. Are patru balcoane. A fost proiectată de arhitectul I.M.Pei. Vine cu propriul Rolls Royce şi şofer. Cu propria vinotecă, din care poti să iei oricât. Când am facut turul, din fericire includea şi nişte Opus One. 30.000 de dolari pentru o noapte într-un hotel.

Acesta e un săpun făcut din nanoparticule de argint, care au proprietăţi antibacteriale. M-am spălat pe faţă dimineaţa asta cu acest săpun, ca pregătire pentru conferinţă. Şi pot să vă spun că a gâdilat un pic şi a mirosit frumos, dar niciuna din persoanele prezente nu m-a complimentat pentru aspectul feţei mele.

(Râsete)

De fapt, nimeni nu m-a complimentat pentru blugii pe care îi port. Pentru aceştia a plătit GQ -- sunt ai mei -- dar trebuie să vă spun, nu numai că nu am primit niciun compliment de la dumneavoastră, dar nu am primit niciun compliment de la nimeni în lunile de când am început să-i port. Nu cred că dacă primeşti sau nu un compliment ar trebui să măsoare valoarea unui obiect, dar cred că în cazul unui obiect de modă, un articol de îmbrăcăminte, este o măsura rezonabilă. Multă muncă este depusă în aceştia. Sunt făcuţi din bumbac din Zimbabue, cules manual care a fost tras la suveică la războiul de ţesut, şi apoi înmuiat manual în indigo natural de 24 de ori. Dar niciun compliment.

(Râsete)

Mulţumesc.

Armando Manni este un fost regizor care face acest ulei de măsline dintr-o măslină care creşte pe un singur versant în Toscana. Şi ia măsuri extreme pentru a proteja uleiul de măsline de oxigen şi lumină. Foloseste sticle minuscule, sticla este închisă la culoare, şi sigilieaza uleiul cu un gaz inert. Şi chiar -- o dată ce a pus pe piaţă un lot, desfaşoară, în mod periodic, o analiză moleculară şi publică rezultatele online, iar tu poti să mergi online să te uiţi la numărul lotului şi să vezi cum se dezvoltă fenolicii, şi să măsori gradul de prospeţime. Am făcut un test orb pe 20 de oameni cu cinci uleiuri de măsline diferite. A avut un gust bun. A avut un gust interesant. A fost foarte crud, a fost foarte piperat. Dar la testul orb, a ieşit pe ultimul loc. Uleiul de măsline care a ieşit pe primul loc a fost o sticlă de ulei de măsline 365 de la Whole Foods, care s-a oxidat lângă aragazul meu timp de 6 luni.

(Râsete)

O temă care reapare este că multe din aceste lucruri sunt din Japonia -- veţi începe să observaţi.

Nu joc golf, deci nu am putut să le testez, dar i-am luat un interviu unui tip care le deţine. Chiar şi oamenii care vând aceste crose de golf -- vor spune acestea au patru axe care minimizează pierderea vitezei crosei. iar de aceea vor trimite mingea mai departe -- dar vor spune, uite, ştiţi, nu primiţi 57.000 de dolari de performanţă de la aceste crose. Plătiţi pentru "strălucire", pentru că sunt încrustate cu platină şi aur. Tipul pe care l-am interveviat a spus că a i-a făcut mare plăcere să le folosească, aşa că...

Ah da, o ştiţi pe asta? Aceasta e o cafea făcută printr-un proces neobişnuit. Luwak-ul este o specie de zibetă asiatică. E asemanatoare cu pisica, trăieste in copaci, şi noaptea coboară şi se hrăneşte din plantaţiile de cafea. Şi se pare că este foare mofturoasă, pentru că nu mănâncă decât cele mai coapte boabe de cafea. Iar apoi o enzimă din tractul digestiv se transferă în boabe, şi aceşti oameni cu slujba de neinvidiat de a colecta rămăşiţele acestor pisici merg prin pădure adunând, ştiţi voi, rezultatele şi apoi le procesează în cafea -- cu toate că le poţi cumpăra în forma neprocesată. E adevărat.

Fără legătură --

(Râsete)

Japonia face chestii trăznite cu toaletele.

(Râsete)

Acum există o toaletă cu MP3 player. Una cu parfum. Există o toaletă care chiar analizează conţinutul bolului şi transmite rezultatele prin e-mail medicului tău. Este aproape ca un centru medical la domiciliu -- şi aceasta este direcţia în care tehonologia toaletelor din Japonia merge. Aceasta nu are toate acele accesorii, dar din punctul de vedere al funcţionalităţii este cea mai bună -- Neorest 600. Şi pentru a o încerca -- nu am putut să o împrumut, dar am mers la showroom-ul producătorului, Toto, din Manhattan şi au o baie pe care poţi să o foloseşti, iar eu am folosit-o. Este complet automatizată -- mergi spre toaletă, iar capacul se ridică. Scaunul este încălzit. Este un jet de apă care te curăţă. Este un jet de aer care te usucă. Te ridici, şi apa se trage singură. Capacul se închide, şi se auto-curăţă. Nu este doar un pas înainte din punct de vedere tehnologic, dar şi un pas înainte din punct de vedere cultural. Vreau să spun, o toaletă fără mâini şi fără hârtie igienică. Vreau una din astea.

(Râsete)

Asta a fost încă unul din acele lucruri pe care nu le-am putut împrumuta. Se presupune că Tom Cruise este proprietarul unui asemenea pat. Există o plăcuţă pe o parte, ştiti, pe care numele fiecărui cumpărător este gravat.

(Râsete)

Pentru a-l încerca, fabricantul ne-a dat voie mie şi soţiei mele să petrecem noaptea în showroomul din Manhattan. Luminile din stradă orbindu-ne, şi a trebuit să angajăm un paznic şi tot felul. În fine, am dormit minunat. Şi îţi petreci o treime din viaţă în pat. Nu cred că e o afacere aşa de rea.

(Râsete)

Asta a fost una amuzantă. Aceasta e cea mai rapidă maşină din lume pe care o poţi conduce legal pe stradă şi cea mai scumpă maşină de producţie. Am avut ocazia să o conduc cu un însoţitor de la firmă, un şofer de curse profesionist, şi am condus prin canioanele din jurul Los Angeles-ului şi spre Autostrada Pacific Coast. Şi, ştiţi, când ne-am oprit la semafor oamenii din maşinile adiacente ne-au trimis nişte priviri respectoase. Şi a fost uimitor. A fost un drum aşa de lin. Majoritatea maşinilor pe care le conduc, scârţâie dacă depăşesc 130 km/h. Am schimbat benzile pe autostrada şi şoferul, acest supraveghetor, a spus: "Ştii, mergeai cu 180 de kilometri pe oră." Şi nici nu ştiam că sunt unul dintre oamenii aceia enervanţi pe care-i vezi ocazional depăşind periculos, în trafic, pentru că era aşa de lin. Şi dacă aş fi miliardar, mi-aş cumpăra una.

(Râsete)

Acesta este un videoclip pe care am să vi-l arăt despre unul din cele mai mari pericole ale tehnologiei avansate. Acesta este Tom Cruise, sosind la premiera filmului "Misiune Imposibila 3". Când încearcă să deschidă uşa, l-ai putea numi "Misiune Imposibila 4."

A exista un obiect pe care n-am reuşit să pun mâna, acesta era Cheval Blanc 1947. Vinul Cheval Blanc din '47 este probabil cel mai mitologizat vin al secolului 20. Şi Cheval Blanc e un vin destul de neobişnuit pentru Bordeaux conţinând un procent destul de mare de struguri Cabernet Franc. Anul 1947 e de viţă nobilă, mai ales în banca potrivită din Bordeaux. Şi uite aşa, acea viţă nobilă şi acel castel au luat aceasta aură care eventual i-au dat un sentiment aproape religios. Dar are 60 de ani. Nu a mai rămas mult din el. Ce a mai rămas nu ştii dacă e real -- e considerat ca fiind cel mai plagiat vin din lume. Puţini oameni sunt de acord să deschidă ultima sticlă pentru un jurnalist.

Aşa că am lăsat baltă încercarea de a procura aşa ceva. Am încercat prin vânzători, prin licitatori, dar n-am găsit nimic. Apoi am primit un e-mail de la un tip pe nume Bipin Desai. Bipin Desai este fizician al Universităţii Riverside din California şi întâmplator este şi un organizator al unor reuniuni de degustare a vinurilor rare. Mi-a spus: "Vom avea o degustare şi vom servi Cheval Blanc '47." Era o dublă surpriză -- au fost 30 de sticle de Chavel Blanc, şi 30 de Yquem. Era genul de invitaţie pe care n-o refuzi. M-am dus.

Au fost trei zile, patru mese. Şi la prânz, sâmbătă, am deschis vinul de '47. Şi ştiţi, avea o fineţe încântătoare, şi mirosea un pic a ulei de seminţe de in. L-am gustat şi avea o bogăţie aproape mieroasă, grea, care e caracteristica principală a acestui vin -- seamănă în multe feluri cu vinul de Porto. Erau oameni la masa mea care credeau că e, ştiţi voi, fantastic. Erau oameni mai puţin impresionaţi. Iar eu nu am fost prea impresionat. Şi nu îmi numesc cerul gurii filistin, aşa că nu înseamnă neapărat că nu am fost impresionat, dar nu eram singurul de acolo care a avut reacţia asta. Şi nu a fost doar vinul acela. Fiecare vin servit la această degustare, dacă ar fi fost servit la o petrecere, ar fi fost o experienţă cu adevărat memorabilă. Dar degustând 60 de vinuri grozave în decursul a trei zile, s-au amestecat gusturile şi a devenit o experienţă aproape îngrozitoare.

Voiam să termin menţionand un studiu foarte interesant care a apărut la începutul anului, făcut de nişte cercetători de la Stanford şi Caltech. Au servit subiecţilor acelaşi vin dar cu etichete de preţ diferite. Mulţi oameni au spus că le-au plăcut vinurile mai scumpe. Era acelaşi vin, dar ei credeau că sunt diferite. Singura diferenţă era preţul. Interesant este faptul că cercetătorii au analizat imaginile IRM ale subiecţilor în timp ce degustau vinul. Nu numai că subiecţii au spus că le-a plăcut mai mult vinul mai scump dar creierul lor a înregistrat experienţa că fiind mai plăcută pentru cei care au degustat vinul cu preţul mai scump.

Vă mulţumesc.