Ben Saunders: De ce să ne obosim să ieşim din casă?

Meseria mea este să trag sănii, deci nu e foarte greu să mă buimăceşti intelectual, dar voi citi această întrebare dintr-un interviu din acest an "Din punct de vedere filozofic, nu cumva avalanşa de informaţii ne fură capacitatea de a ne imagina sau ne înlocuieşte visele de auto-desăvârșire? Până la urmă, dacă ceva tot e făcut de cineva, undeva, și putem participa virtual, de ce să ne mai obosim să ieşim din casă?

Sunt de obicei prezentat ca exlorator polar. Nu sunt sigur că este cea mai progresivă sau actuală denumire de meserie, dar am petrecut mai mult de 2% din viaţa mea într-un cort în interiorul cercului polar, deci putem spune că ies destul de mult din casă. Prin natura mea sunt un om de acțiune mai mult decât un spectator sau contemplator, şi voi încerca să explorez pe scurt această prăpastie între idee și acţiune.

Cel mai concis răspuns la întrebarea "de ce?", care m-a obsedat în ultimii 12 ani, a fost creditat acestui tip, domnul subţirel, de pe rândul din spate, al doilea de la stânga, George Lee Mallory. Mulţi îi cunoaşteţi numele. În 1924 a fost văzut ultima oară dispărând în norii de lângă vârful Muntelui Everest. E posibil să fi fost primul om care a escaladat Everestul, cu peste 30 de ani înaintea lui Edmund Hillary. Nimeni nu ştie dacă a ajuns în vârf. E încă un mister. Dar el a fost creditat cu aceasta frază: "Pentru că este acolo." Nu sunt sigur că el a spus-o. Sunt puţine dovezi în acest sens, dar ce ştim că a spus e mult mai draguţ, şi din nou, am imprimat-o. O voi citi.

"Prima întrebare pe care o veţi pune şi la care trebuie sa răspund este: Ce rost are să escaladezi Everestul? Fără ezitare, trebuie să răspund: nicun rost. Nu există nici cea mai mică şansă de a câştiga ceva. A, da, am putea învăţa câte ceva despre comportamentul corpului omenesc la altitudini mari și e posibil ca medicii să transforme observaţiile noastre în ceva folositor pentru aviaţie, dar altceva nu va rezulta de aici. Nu vom aduce înapoi niciun gram de aur sau argint, nicio piatră preţioasă ori cărbune sau fier. Nu vom găsi nicio palmă de pamânt care să poată fi plantat pentru a produce mâncare. Deci nu are niciun rost. Dacă nu poţi înţelege că există ceva în om care răspunde la provocarea acestui munte și merge s-o înfrunte, că această luptă e însăși lupta pentru viaţă, în sus, mereu în sus, atunci nu vei înţelege de ce mergem noi acolo. Ce obţinem noi din această aventură e bucurie pură, iar bucuria, până la urmă, e scopul vieţii. Nu trăim să mâncăm sau să facem bani. Mâncăm şi facem bani pentru a ne bucura de viaţă. Acesta e sensul vieţii şi pentru asta merită viaţa trăită.

Argumentul lui Mallory că ieşitul din casă şi implicarea în aceste aventuri grandioase e veselă și amuzantă, nu se potriveşte cu propria mea experienţă. Cel mai departe de casă am fost în primăvara anului 2004. Nu ştiu exact ce mă apucase, dar planul meu era să fac o traversare pe cont propriu a Oceanului Arctic. Plănuiam să merg pe jos de pe coasta de nord a Rusiei la Polul Nord și apoi să continui spre coasta de nord a Canadei. Nimeni nu realizase asta. Aveam 26 de ani. O mulţime de experţi spuneau că e imposibil, iar mama cu siguranţă nu era foarte încântată de idee. (Râsete)

Călătoria de la o mică staţie meteo de pe coasta de nord a Siberiei spre punctul meu de pornire, marginea banchizei, coasta Oceanului Arctic, a durat cam cinci ore și dacă cineva l-a privit pe neînfricatul Felix Baumgartner urcând și nu doar coborând, îmi va înţelege îngrijorarea pe care o aveam, stând în elicopterul ce se îndrepta spre nord, și puternicul sentiment al iminentului dezastru. Stăteam acolo întrebându-mă în ce naiba m-am băgat. Exista un pic de amuzament, un pic de bucurie. Aveam 26 de ani. Îmi amintesc că stăteam, uitându-mă în jos la sania mea. Mi-am pregătit skiurile, aveam un telefon prin satelit, o puşcă de vânătoare în caz că aş fi fost atacat de un urs polar. Îmi amintesc că priveam pe geam şi vedeam un al doilea elicopter. Amândouă avansau zgomotos prin incredibilul răsărit siberian și mă simţea ca o combinaţie între Jason Bourne şi Wilfred Thesiger. Într-un fel eram mândru de mine, dar în principal eram pur şi simplu îngrozit.

Iar călătoria a durat 10 săptămâni, 72 de zile. Nu am mai văzut pe nimeni. Am făcut această poză lângă elicopter. După asta nu am mai văzut pe nimeni timp de 10 săptămâni. Polul Nord e aruncat fix în mijlocul apelor, deci am călătorit pe suprafaţa îngheţată a Oceanului Arctic. NASA a descris condiţiile din acel an ca fiind cele mai rele de când existaseră măsurători. Trăgeam 180 kg de alimente, combustibil şi provizii Temperatura medie pentru cele 10 săptămâni a fost de -35°C. -50°C a fost cel mai rece. Deci n-a existat prea multă bucurie sau distracţie.

Unul din lucrurile magice în această călătorie totuşi, a fost că, mergând pe deasupra mării, peste acea crustă de gheaţă, în derivă, schimbătoare, care pluteşte deasupra Oceanului Arctic, aceasta e într-o stare de continuă transformare. Gheaţa se mişcă mereu, se sparge, pluteşte, reîngheaţă. Deci peisajul pe care l-am văzut timp de 3 luni a fost unic. Nimeni nu va putea vreodată vedea panoramele, priveliştile pe care le-am văzut eu timp de 10 săptămâni. Acesta e probabil cel mai bun argument pentru a ieşi din casă. Pot încerca să vă spun cum a fost, dar nu veţi ști cum a fost şi cu cât încerc mai mult să explic că m-am simţit singur, eram singurul om în cei 14 milioane de km pătraţi, că era frig, -75°C cu vânt arctic, într-o zi proastă, cu atât mai mult nu-mi găsesc cuvintele şi nu pot descrie corect această experientă. De aceea, mi se pare că trecerea la fapte, încercarea de a experimenta, de a te implica, de a te aventura, faţă de a privi şi a te minuna, e adevărata esenţă a vieţii, vitalitatea pe care o putem extrage din orele şi zilele noastre. Dar aş atenţiona totuşi asupra unui lucru. Din experienţa mea, e ceva ce dă dependenţă, să guşti viaţa chiar la limita a ce e omenește posibil. Nu mă refer doar la stilul de viaţă aventurier, nebunesc, exuberant și nesăbuit, dar și la domeniul cancerului de pancreas, există ceva ce dă dependenţă, iar în cazul meu, cred că expediţiile polare nu sunt atât de diferite de a avea o dependenţă de cocaină. Nu pot explica cât de bine te simţi, trebuie să încerci, dar are capacitatea de a toca toţi banii pe care pun mâna, să distrugă fiecare relaţie pe care am avut-o vreodată, deci ai grijă ce-ţi doreşti.

Mallory a postulat că există ceva în om care răspunde la provocarea muntelui. Mă întreb dacă într-adevăr există ceva în provocarea însăşi, în strădanie şi în particular în provocările serioase, nefinalizate ale umanităţii care ne cheamă; din experienţa mea, într-adevăr aşa este. Există o provocare nefinalizată care m-a atras pe toată perioada maturităţii mele.

Mulţi cunoaşteţi povestea. Asta-i o fotografie a căpitanului Scott şi a echipei sale. Scott a încercat cu peste de 100 de ani în urmă să devenină primul om care să ajungă la Polul Sud. Nimeni nu ştia ce-i acolo. Era o zonă necartografiată în acel moment. Ştiam mai mult despre suprafaţa lunii decât ştiam despre inima Antarticii. După cum mulţi ştiţi, Scott a fost depăşit de Roald Amundsen şi echipa sa norvegiană, care a folosit câini și sănii trase de câini. Echipa lui Scott era pe jos, toţi cinci având hamuri și trăgând sănii după ei. Au ajuns la pol și au găsit steagul norvegian deja înfipt acolo. Îmi imaginez că a fost amar şi demoralizator. Toţi cinci au făcut cale întoarsă şi au început drumul spre coastă şi toţi au murit pe drumul de întoarcere.

Există astăzi un fel de părere greşită că s-a realizat totul în domeniul explorării şi aventurii. Când vorbesc despre Antarctica, oamenii spun adesea, "Știi, este interesant, nu-i aşa că un prezentator TV tocmai a traversat-o pe bicicletă" sau, "E drăguţ. Vezi tu, bunica mea merge într-o croazieră spre Antarctica anul viitor. Există vreo şansă s-o vezi pe acolo?" (Râsete)

Dar călătoria lui Scott rămâne neterminată. Nimeni nu a mers pe jos chiar de pe coasta Antarcticii la Polul Sud şi înapoi. Posibil să fie cea mai îndrăzneaţă încercare din acea epocă de aur a explorărilor de început de sec. XX şi mi se pare a fi momentul potrivit, dat fiind tot ce am învăţat în secolul care a trecut de atunci de la scorbut la panouri solare, pare momentul potrivit ca cineva să încerce să termine treaba. Asta-i exact ce-mi propun să realizez.

Anul viitor, în octombrie, voi conduce o echipă de trei. Ne va lua patru luni să facem călătoria dus-întors. Asta-i dimensiunea. Linia roşie e evident jumătatea către pol. Trebuie să ne întoarcem, să revenim pe coastă. Sunt conștient de ironia de a vă spune că vom fi activi pe bloguri și Tweeter. Veţi putea experimenta indirect şi virtual această călătorie, cum nimeni n-a mai facut-o vreodată. Şi va fi o şansă de patru luni să vin eu, în sfârşit, cu un răspuns concis la întrebarea "De ce?"

Viaţa noastră e în prezent mai sigură şi mai confortabilă decât a fost vreodată. Cu siguranţă nu există multă chemare pentru exploratori azi. Îndrumătorul de carieră de la şcoală nu a menționat niciodată această opţiune. Dacă am dori să aflăm, de exemplu, câte stele sunt în Calea Lactee, cât de vechi sunt capetele uriaşe de pe Insula Paştelui, mai toți aţi putea afla imediat fără să fie nevoie să vă ridicaţi în picioare. Şi totuşi, dacă am înțeles ceva în cei 12 ani de tras la lucruri grele prin locuri geroase, este că adevărata inspiraţie şi dezvoltare vin numai din adversitate şi provocare, din îndepărtarea de confortabil şi familiar și prin aventurarea în necunoscut. În viaţă, toţi avem furtuni de înfruntat și poli spre care să ne îndreptăm şi, metaforic vorbind, putem avea cu toţii de câștigat ieşind din casă puţin mai des, dacă ne-am face curaj. Cu siguranţă vă rog să deschideţi puţintel uşa să aruncaţi o privire la ce-i afară. Vă mulţumesc foarte mult. (Aplauze)