Ban Saunders schiază la Polul Nord

Acesta sunt eu. Numele meu este Ban Saunders. Sunt specializat în trasul lucrurilor grele în locuri reci.

Pe data de 11 mai, anul trecut, eram singur la Polul Nord geografic. Eram singura fiinţă umană într-o zonă de mărimea Americii plus jumătate; 14.000 de kilometri pătraţi. Peste 2.000 de oameni au escaladat Everestul. 12 oameni au fost pe Lună. Cu mine inclusiv, doar patru oameni au schiat singuri la Polul Nord. Cred că motivul pentru acest fapt (Aplauze) - mulţumesc - cred că motivul pentru acest fapt este că, precum a spus şi Chris, o nebunie. Este o călătorile la limita capacităţilor umane. Am schiat echivalentul a 31 de maratoane de la un cap la celălalt. 1300 de kilometri în 10 săptămâni. Am tras după mine toată hrana de care aveam nevoie, proviziile, echipamentul, sacul de dormit, un schimb de lenjerie de corp - tot ce aveam nevoie pentru aproape 3 luni de zile. (Râsete) În cele 16 minute ce mi-au mai rămas, voi încerca să răspund unor întrebări. Prima dintre ele, „de ce?” A doua este, cum îţi faci nevoile la minus 40 de grade. „Ben, am citit pe undeva că la minus 40 de grade, pielea expusă degeră în mai puţin de un minut, cum răspunzi prin urmare chemării naturii?” Nu vreau să dau un răspuns acum. Voi reveni pe final. Trei: cum depăşeşti asta? Ce mai urmează?

Totul a început în 2001. Prima mea expediţie a fost cu Pen Hadow - un flăcău foarte experimentat. Aceasta a fost ucenicia mea polară. Încercam să schiem de la acest grup de insule, Severnaya Zemlya, până la Polul Nord. Lucrul ce mă fascinează când vine vorba de Polul Nord, Polul Nord grografic, e localizarea acestuia în mijlocul oceanului. Hărţile nu sunt mai bune decât aceasta, şi pentru a-l ajunge, trebuie să schiezi la propriu peste crusta îngheţată, stratul de gheaţă de la suprafaţa Oceanului Arctic. Am vorbit cu toţi experţii. Am citit o groază de cărţi, am studiat hărţi şi grafice. Dar am realizat în dimineaţa primei zile că nu ştiam exact în ce mă implicasem.

Aveam 23 de ani. Nimeni de vârsta mea nu încercase ceva asemănător, şi destul de curând, aproape tot ceea ce putea merge prost, a mers. Am fost atacaţi de un urs polar în ziua a doua. Am avut degerături la degetul mare de la piciorul stâng. Mâncarea devenise o problemă. Eram amândoi înfometaţi, şi am pierdut mult în greutate. Vremea şi gheaţa au fost deosebit de dificile. Aveam aparatură de comunicaţii neperformantă. Nu ne-am putut permite telefon prin satelit, foloseam unde radio de frecvenţă înaltă. Se pot vedea două beţe de schi ieşind prin acoperişul cortului. De fiecare parte atârnă un fir. Aceea era antena noastră radio. Am avut sub două ore de comunicaţii cu lumea exterioară în două luni de zile. Până la urma, nu am mai avut timp. Schiasem 650 km. Mai aveam puţin peste 300 km rămaşi până la pol, şi nu mai aveam timp. Am ajuns vara târzie, gheaţa începuse a se topi, am vorbit cu piloţii elicopterului rus prin radio, şi ne-au spus, „Uite băieţi, nu mai este timp. Trebuie să vă luăm.” Am simţit că am eşuat, din tot sufletul. Eram un ratat.

Singurul ţel, singurul vis ce-l aveam de când mă ştiu - nici măcar nu am fost aproape de el. Schiind în acea primă călătorie, am avut două filme imaginare in minte, pe care le rulam iar şi iar atunci când călătoria era dificilă, doar pentru a-mi menţine motivaţia. Primul dintre ele era atingerea polului însuşi. Puteam vedea clar, presupun, că eram filmat dintr-un elicopter, pe fundal se auzea muzică rock, şi aveam un băţ de schi cu drapelul Marii Britanii fluturând în vânt. Mă vedeam împlântând steagul la pol - ah, moment glorios - muzica atingând un crescendo. Al doilea clip video ce mi l-am imaginat era întoarcerea pe aeroportul Heathrow, şi puteam vedea, din nou clar, blitzurile aparatelor declanşându-se, paparazzi, oameni cerând autografe, agenţii editurilor de cărţi venind la mine pentru semnarea unui contract. Desigur, niciunul din acest lucruri nu s-a întâmplat. Nu am atins polul, şi nu am avut niciun ban pentru reclamă, aşa că nimeni nu a auzit de această expediţie.

Am ajuns înapoi pe Heathrow. Mama şi fratele meu erau acolo, bunicul meu era acolo - aveam si un mic steag - (Râsete) şi asta a fost tot. M-am mutat înapoi la mama mea. Eram extenuat fizic, dar şi mental, mă consideram un eşec. Aveam multe datorii personale din această expediţie, stăteam pe canapeaua mamei, cât era ziua de lungă, uitându-mă la televizor. Fratele meu mi-a trimis un mesaj pe telefon, un citat din Simpsons. Era „Ai dat tot din tine şi ai eşuat lamentabil. Lecţia este: Nici măcar să nu încerci.” (Râsete)

Peste încâ trei ani. M-am dat până la urmă jos de pe canapea, şi am început să planific încă o expediţie. De data aceasta, vroiam să merg direct, singur de data aceasta, din Rusia, în partea de sus a hărţii, la Polul Nord, se vede un fel de îndoitură în mijloc, şi de acolo în Canada. Nimeni nu a mai parcurs integral Oceanul Arctic pe cont propriu. Doi norvegieni au reuşit împreună în 2000. Nimeni nu a reuşit singur. Cunoscutul montaniard italian Reinhold Messner, a încercar în 1995, şi a fost salvat după o săptămână. A descris această expediţie ca fiind de 10 ori mai periculoasă decât Everestul. Dintr-un anumit motiv, aceasta e ceea ce vroiam să fac, dar ştiam că pentru mă putea întoarce acasă întreg, ca să nu mai vorbim de trecerea în Canada, trebuia să aplic o strategie radicală. Aceasta însemnând totul de la tăierea periuţei de dinţi, sub două grame, până la a lucra cu unul dintre cei mai buni nutriţionişti din lume pentru dezvoltarea unei strategii nutriţionale noi, revoluţionare, de la zero. 6.000 de calorii pe zi.

Expediţia a început în februarie anul trecut. Echipă numeroasă de suport. Echipă de filmare, câţiva oameni ce se ocupau cu logistica, prietena mea, un fotograf. La început a fost destul de raţional. Am zburat cu British Airways până la Moscova. Apoi în Siberia la Krasnoyarsk, cu o cursă rusească internă, KrasAir, pe litere K-R-A-S. Apoi, ne-am îmbarcat într-un avion rusesc destul de bătrân pentru a zbura până într-un oraş numit Khatanga, care era într-un fel ultima urmă de civilizaţie. Cameramanul nostru, care s-a dovedit a fi cam nervos în timpul zborurilor, l-a întrebat pe pilot, înainte de a se urca în avion, cât timp va dura acest zbor, iar pilotul rus, fără nicio expresie a feţei a răspuns, şase ore - dacă supravieţuim. (Râsete) Am ajuns la Khatanga. Se glumeşte pe faptul că Khatanga nu este capătul lumii, dar îl poţi vedea de aici. (Râsete) Trebuia să fie o şedere de o noapte. Am rămas blocaţi acolo timp de 10 zile. A existat o dispută alimentată de vodcă între piloţii elicopterului şi proprietarii acestuia, privind plata, aşa că eram blocaţi. Nu ne puteam mişca. Pâna la urmă, în dimineaţa zilei a 11-a am primit aprobare de zbor, am încărcat elicopterele - două elicoptere zburând în tandem - şi m-au lăsat la marginea calotei glaciare. Timp de 45 de minute, cât elicopterul mai era acolo, am filmat şi am făcut poze, în mod frenetic, am făcut un interviu telefonic prin satelit, şi apoi toată lumea s-a urcat înapoi în elicopter, uşa s-a închis, şi am rămas singur.

Nu ştiu dacă vor putea vreodată cuvintele să exprime acele clipe. Singurul lucru la care mă gândeam era să fug înapoi, să bat la uşă, spunând, „Uite, n-am luat o decizie prea bună.” (Râsete) Pentru a complica lucrurile, puteţi vedea punctul alb în capătul din dreapta sus al ecranului; aceea e Luna plină.

Pentru că am fost reţinuţi în Rusia, desigur, Luna plină aduce fluxul şi refluxul maxim şi minim; când stai pe suprafaţa îngheţată a mării, flux şi reflux maxim şi minim înseamnă că vor avea loc lucruri interesante - gheaţa va începe să se mişte puţin. După cum puteţi vedea aici, trăgeam două sănii. În total, 95 de zile de mâncare şi provizii, 180 de kilograme. Când gheaţa era netedă sau aproape netedă, puteam să le trag pe amândouă. Când nu era netedă, nu aveam nicio şansă. Trebuia să trag una, apoi trebuia să ma duc înapoi după cealaltă. Escalandând la propriu gheaţa de presiune - gheaţa ce s-a format sub presiunea curenţilor oceanici, a vântului şi a mareelor. NASA a descris condiţiile de anul trecut ca fiind cele mai rele de la începutul colectării datelor. Tot timpul se mişcă. Calota de gheaţă se mişcă continuu. Am schiat cu vântul în faţă în nouă din cele zece săptămâni cât am fost singur, şi eram tras înapoi majoritatea timpului. Recordul personal a fost de minus 4 km. M-am trezit de dimineaţă, am desfăcut cortul, am schiat spre nord timp de 7 ore şi jumătate, am ridicat cortul, şi eram cu 4 km mai înapoi decât locul de unde am pornit. Practic, nu puteam ţine pasul cu mişcările gheţii.

(Video): Este ziua 22. Stau în cort, pregătindu-mă să plec. Vremea este îngozitoare - am fost tras înapoi aproximativ 8 km în noaptea trecută. Mai târziu, problema nu avea să fie gheaţa, cât lipsa acesteia - întinderi de ape. Ştiam că asta se întâmplă. Ştiam că Arcticul se încălzeşte. Ştiam că mă aşteaptă şi mai multă apă. Aveam o armă secretă însă. Aceasta era imitaţia mea biologică. Urşii polari avansează în linie dreaptă în Oceanul Arctic. Dacă dau de apă, intră şi înoată pe partea cealaltă. Am realizat un costum etanş special - am lucrat cu o echipă din Norvegia - de tipul unui costum de supravieţuire - presupun că piloţii de elicopter l-ar purta - în care să intru. Vine peste încălţăminte, peste mănuşi, până in zona feţei unde se strânge etanş. Asta însemna că pot schia pe gheaţă foarte subţire, şi dacă se rupea, nu era sfârşitul lumii. Însemna deasemenea, în cel mai rău caz, că puteam să intru în apă şi să înot trăgând sania după mine. O tehnologie destul de radicală, o abordare radicală, dar a funcţionat perfect.

Încă un lucru interesant ce l-am făcut anul trecut a fost în legătură cu telecomunicaţiile. În 1912, din expediţia Shackleton Endurance făcea parte şi Thomas Orde-Lees El a spus, „Exploratorii din 2012, dacă va mai rămâne ceva de explorat, fără îndoială că vor purta telefoane de buzunar fără fir dotate cu telescoape fără fir.” Ei, Orde-Lees s-a înşelat cu 8 ani. Acesta este telefonul meu de buzunar fără fir, Telefon prin satelit Iridium. Telescopul fără fir a fost de fapt o cameră foto digitală ce o aveam cu mine. Şi în fiecare din cele 72 de zile cât am fost singur pe gheaţă, Scriam în jurnalul meu online din cort, trimiţând jurnalului mici amănunte, trimiţând informaţii despre distanţa parcursă, starea gheţii, temperatură, şi o poză zilnică. Tineţi minte, în 2001, am avut sub două ore de contact radio cu lumea exterioară. Anul trecut, scriam în direct în jurnalul online dintr-o expediţie ce a fost descrisă ca fiind de 10 ori mai periculoasă decât Everstul. Nu a fost totul tehnologie de ultimă generaţie. Acesta este mersul în ceea ce se numeşte „albul total”. Când există multă ceaţă, nori joşi, iar vântul împrăştie zăpada în sus. Nu poţi descifra mare lucru. Abia poţi vedea; legat de unul din beţele mele de schi este o panglică galbenă. Navigam cu ajutorul direcţiei vântului. O combinaţie cam ciudată între echipament modern şi clasic.

Am atins Polul pe 11 mai. Mi-a luat 68 de zile din Rusia până acolo, şi locul e pustiu. (Râsete) Nu există nici măcar un stâlp la Pol. Nu e nimic acolo, în mare pentru că este gheaţă în derivă. Dacă laşi un steag acolo, foarte curând va porni spre Canada sau Groenlanda. Ştiam acest lucru, dar mă aşteptam să fie ceva. Sentimente ciudate: era foarte cald în această etapă, multă apă în jur, şi desigur, eram entuziasmat de realizarea prin efort propriu, dar începusem să înţeleg că şansele mele de a ajunge până în Canada, care era tot la o distanţă de 650 km, erau foarte reduse. Singura dovadă că am fost acolo este o fotografie neclară a GPS-ului. Abia se poate vedea - un nouă şi un şir de zerouri. Nouăzeci de grade nord - exact la Polul Nord. I-am făcut o poză. M-am aşezat pe sanie şi am făcut un fel de jurnal video. Am făcut câteva fotografii, mi-am scos telefonul prin satelit. Am încâlzit bateria sub braţ. Am format trei numere. Al mamei mele. A prietenei mele. Şi mi-am sunat sponsorul. Şi mi-au intrat trei căsuţe vocale. (Râsete) (Video): Nouăzeci. E un sentiment unic. Întreaga planetă se roteşte sub picioarele mele. Întreaga lume se află sub picioarele mele. Într-un final am reuşit să dau de mama mea. Era la coadă la supermarket. A început să plângă. M-a rugat să o resun. (Râsete)

Am schiat încă o săptămână dincolo de Pol. Vroiam să ajung cât mai aproape cu putinţă de Canada înainte ca vremea să devină prea periculoasă pentru a mai continua. Aceasta este ultima zi petrecută pe gheaţă. Când am vorbit cu echipa mea, mi-au spus, „Ben, condiţiile meteo sunt prea periculoase. Există deschideri mari de apă la sud de locul unde de afli. Am dori să te ridicăm. Ben, poţi căuta o pistă de aterizare?” Aceasta era panorama din cortul meu când am primit acest telefon fatal. Nu mai construisem o pistă de aterizare înainte. Tony, managerul expediţiei a spus, „Ben, trebuie să găseşti 500 de metri de gheaţă plată, groasă şi sigură.” Singura bucată de gheaţă pe care am putut să o găsesc - mi-a luat 36 de ore de schiat până am găsit-o - măsura exact 473 de metri. Am măsurat-o cu schiurile. Nu i-am spus lui Tony, şi nici piloţilor acest lucru. M-am gândit că trebuie să fie destul. (Video): Oh, oh, oh, oh, oh, oh.

A fost la limită. O aterizare destul de dramatică - avionul a trecut de patru ori pe deasupra pistei, şi îmi făceam griji că s-ar putea să nu mai aterizeze deloc. Pe pilot îl chema Troy. Mă aşteptam ca cineva numit Troy ce avea o astfel de slujbă, să fie un bărbat vânjos. Îmi căscam ochii când a aterizat avionul. A fost un moment emoţionant. Trebuie să mă calmez pentru Troy, mă gândeam. Eu trebuia să fiu tipul acela de explorator dur şi sigur pe el. Avionul a „parcat” în locul unde stăteam. Uşa s-a deschis. Troy a ieşit. Este cam atât de înalt. A spus, „Salut, numele meu este Troy.” (Râsete) Copilotul era o doamnă pe nume Monica. Purta un fel de haină croşetată. Nu erau deloc nişte oameni macho, dar mi-au făcut ziua fericită. Troy - Troy fuma o ţigară pe gheaţă, am făcut câteva poze. El - s-a suit pe scară, şi a spus „Urcaţi-vă în spate”. Şi-a stins ţigara, s-a urcat în faţă iar eu m-am urcat în spate. (Râsete). După ce am făcut câteva ture de pistă, doar pentru a o netezi, apoi a spus, „Bine, voi încerca să decolez”. Iar apoi - Acum am aflat că este procedura standard, dar atunci mă speriase puţin. Şi-a pus mâna pe manetă. Controlul motoarelor se află de fapt pe plafonul carlingii. Este acea bară mică de acolo. A pus mâna pe manetă. Monica şi-a aşezat şi ea foarte uşor mâna deasupra. Mă gândeam, „Dumnezeule, plecăm - e totul sau nimic”. I-a dat bătaie. Am săltat puţin pe pistă, apoi am decolat. Unul dintre schiuri a lovit o bucată de gheaţă de la capătul pistei. Puteam vedea în carlingă cum Troy se lupta cu comenzile, apoi şi-a întins o mână în spate, a apăsat un buton de pe plafon, şi s-a aprins semnul „puneţi-vă centurile de siguranţă” ce-l puteţi vedea pe perete. (Râsete) Doar din aer am putut vedea întreaga întindere. Desigur, atunci când eşti pe gheaţă, vezi doar câte un obstacol, fie el val de gheaţă sub presiune sau apă deschisă. Din acest motiv probabil că nici nu mi-am făcut griji în legătură cu lungimea pistei de aterizare. Adevărul este că gheaţă începuse a crăpa.

De ce? Nu sunt un explorator în sensul tradiţional. Nu schiez şi desenez hărţi; toată lumea ştie unde se află Polul Nord. La Polul Sud există o bază ştiinţifică. Acolo există şi o pistă de aterizare. Există o cafenea şi un magazin pentru turişti. Eu vreau să explorez limitele umane, limitele fiziologice, psihologice şi tehnologice. Acestea sunt lucrurile ce mă pasionează. Şi este vorba la nivel personal şi despre potenţial. Pentru mine aceasta este o şansă de explorare a limitelor - să ating limitele propriului meu potenţial, să văd până unde duce. Privind din perspectivă, mă uimeşte faptul că oamenii trec prin viaţă doar pe la suprafaţa potenţialului lor, realizând doar trei sau patru la sută din potenţialul lor real. Prin urmare, sper că această călătorie i-a inspirat şi pe alţi oameni să se gândească la ceea ce vor să realizeze cu potenţialul lor, şi la ceea ce vor să facă cu puţinul timp pe care fiecare dintre noi îl avem pe această planetă. Aceasta este cel mai bun rezumat ce-l pot face.

Următoarea întrebare este, cum răspunzi chemării naturii la minus 40? Răspunsul, desigur, este un secret al nostru - şi ultima întrebare, ce urmează? Foarte pe scurt, iar dacă voi mai avea un minut la final, voi intra în detalii. Ce urmează: Antarctica. Este cel mai rece, înalt, furtunos şi uscat continent de pe Pământ. La sfârşitul anului 1911, începutul anului 1912, s-a dat o cursă pentru primul om la Polul Sud: inima continentului Antarctica. Dacă includem şi gheaţa de la marginea continentului, vedem că Ross Ice Shelf - cea de jos - este de mărimea Franţei. Antarctica, dacă includem şi gheaţa costală, este de două ori cât Australia - un loc imens. A existat o cursă la Polul Sud între Amundsen, un norvegian echipat cu sănii şi câini, şi Scot, un englez, căpitanul Scott. Scott avea ponei, un fel de tractoare şi câţiva câini. Nimic din toate aceastea nu a funcţionat însă, iar Scott şi echipa lui de 4 oameni au luat-o pe jos. Au ajuns la Pol la sfârşitul lui ianuarie în 1912 doar pentru a găsi steagul Norvegiei deja împlântat. Era şi un cort, o scrisoare către regele Norvegiei. Aşa că s-au întors spre coastă, şi toţi cinci au murit pe drumul de întoarcere. De atunci, nimeni nu a mai schiat - aceasta se întâmpla cu 93 de ani în urmă - nimeni nu a mai schiat de pe coasta Antarcticii până la Pol şi înapoi. În fiecare dintre expediţiile la Polul Sud despre care aţi auzit, plecarea de la Pol se face fie prin zbor, cu vehicule sau câini sau zmei pentru reuşi traversarea - nimeni nu a reuşit o întoarcere pe jos. Acesta este planul. Vom fi doi. Cam asta este tot.

Încă un lucru. Vroiam să scanez asta şi am uitat, dar, încă mai am un raport din partea şcolii. Aveam 13 ani, şi încă îl am deasupra biroului meu acasă. În el scrie, „Ben nu are motivaţia necesară pentru a realiza ceva valoros în viaţă”. (Râsete) (Aplauze) Dacă am învăţat un lucru, este aceasta: nimeni altcineva nu este autoritatea potenţialului tău. Tu eşti singura persoană care decide cât de departe vei merge şi de ce anume eşti capabil. Doamnelor şi domnilor, aceasta este povestea mea. Vă mulţumesc tare mult. Mulţumesc.