New York-ul de odinioara in benzile desenate ale lui Ben Katchor

Voi citi câteva benzi desenate Acesta sunt, în marea lor majoritate, dîntr-o pagină lunară pe care public într-o revistă de arhitectură şi design care se numeşte Metropolis.

Şi prima povestire se numeşte Întrerupătorul Defect.

O altă clădire noua, minunat proiectată distrusă de sunetul unui banal întrerupător de lumină. Este în regulă pe timpul zilei Când cele mai multe camere sunt inundate de lumină naturală. Dar la apus totul se schimba.

Arhitectul a petrecut sute de ore proiectând placuţele strălucitoare din alama pentru noul sau turn de birouri. Pe care l-a lăsat pe mâna contractorului pentru a instala aceste intrerupătoare de 79 centi.

Din instinct ştim unde să ne îndreptăm când intrăm într-o cameră întunecoasa. Din instinct ridicăm micuţa bucaţica din plastic. Dar sunetul cu care suntem întâmpinaţi, pe masură ce camera este inundată de stralucirea simulată a după-amiezei târzii ne reaminteşte de toaleta mizerabilă a barbaţilor din spatele unei cafenele greceşti. (Râsete)

Acest sunet ne colorează prima impresie din fiecare cameră. Nu există ajutor. Dar de unde provine acest sunet, în mod normal descris ca un clic? Este pur şi simplu produsul secundar al unei acţiuni mecanice pure? Sau este o imitaţie al unei jumataţi din setul de sunete pe care le scoatem pentru a ne exprima dezamăgirea? Consoane fricative dentale aparţinând niciunei limbi indo-Europene.

Sau este sunetul amplificat al unei sinapse stabilite în creierul unui gândac de bucatarie? Prin anii 1950 s-au straduit să amortizeze sunetul ăsta folosind întrerupătoare cu mercur, şi butoane silenţioase.

In zilele noastre însa, aceste imbunataţiri nu par autentice. Clic-ul este modernul sunet de trambiţa care ne insoţeşte de-a lungul vieţii anunţându-ne intrarea în fiecare cameră neluminată.

Plesnetul produs de un întrerupător la stingere, este de o cu totul altă natură. Este un sunet cu o melancolie profundă. Copiilor nu le place. Tocmai de aceea lasă luminile aprinse în toata casa. Adulţii il găsesc odihnitor.

Dar nu ar fi mai simplu să cuplezi un întrerupător astfel încât să pornească sirena unui vapor cu aburi? Sau cântecul înregistat al unui cocoş? Sau trăsnetul îndepartat al unui fulger?

Thomas Edison a încercat sute de substanţe diferite până să o găsească pe cea potrivită pentru filamentul becului său electric. De ce ne-am cantonat aşa de rapid la sunetul întrerupătorului? De ajuns. Aplauze

Urmatoarea povestire se numeşte Rugăciunea pentru Contribuitor.

Faptul că atât de mulţi dintre cei mai venerabili contribuabili din oraş au supravieţuit unui alt val de construcţii comerciale este un motiv de sărbătoare.

Aceste clădiri cu 1-2 etaje, proiectate pentru a oferi un venit îndeajuns pentru a acoperi taxele pe pământul pe care sunt construite, nu sunt permanente. Totuşi, pentru un motiv ori altul au zăpăcit eforturile dezvoltatorilor ca să fie combinate în loturi potrivite pentru marea creştere din construcţii.

Chiar daca nu atenteaza la frumuseţea arhitecturală, acestea sunt în perfecta lor vremelnicie, o alternativă încântătoare la marile structuri care le-ar putea lua locul într-o zi. Cele mai bune exemple ocupă loturile din colţuri. Acestea oferă un respiro placut faţa de densitatea din jurul lor. O breşa de lumină şi aer, o ofertă arhitectonică de timp..

Atât de îngropate în indicatoare sunt aceste structuri, încât adesea e nevoie de ceva timp pentru a distinge contribuabilul modern special construit de vecinul sau. Micuţa clădire comercială de la inceput de secol cu etajele închise, şi al carei parter funcţionează ca plătitor de taxe. Cele câteva suprafeţe neacoperite de indicatoare, sunt adesea învaluite de un întuneric distinct gri-verde, platforme de încarcare-descarcare din aluminiu. Magazine pentru sandwich-uri, cetre de prelucrare foto, sex-shop-uri şi magazine de cravate.

Acum, aceste structuri provizorii, în unele cazuri, au rămas în picioare pentru partea mai bună a vietii umane. Clădirea temporară este un triumf al organizaţiei industriale moderne. O sublimare sănătoasă a staruinţei de a construi. O dovadă a faptului ca nu orice idee arhitectonica necesită a fi construita. Acesta-i finalul. (Râsete)

Iar urmatoarea povestire este numită În poala omului. Pentru egiptenii antici poala era o platformă pe care se pun posesiunile lumeşti ale mortului -- 30 de coţi de la laba piciorului până la genunchi.

Până în secolul 14 când un pictor italian a recunoscut poala ca fiind un templu grecesc, tapiţat cu piele şi stofă. Peste următorii 200 de ani îl vedem pe pruncul Iisus mutat din poziţia "şezut" în poziţia "în picioare", în poala Fecioarei. Şi înapoi. Fiecare copil recapitulează această ascensiune, stând picior peste picior, stând lateral, sau sprijinindu-se de corp.

De acolo până la păpuşa ventrilocului modern, e doar un scurt moment în istorie. Iar ai intârziat la şcoala azi dimineaţa. Păpuşarul trebuie ca mai întâi să ne facă să credem că un copil stă în poala lui. Iluzia graiului se formează natural. Ce ai de spus Jimmy?

Ca adulţi admirăm poala de la o distanţa nostalgică. Avem amintiri vagi al acelui templu temporar, apărut de fiecare data când un adult se aşeza. Intr-un autobuz aglomerat există mereu o poala pe care să te aşezi. Adolescentele şi copiii sunt cei mai conştienţi ca aceasta frumuseţe arhitecturală există. Ei inţeleg integritatea structurală a unei poli familiare, comparativ cu aranjamentul şubred al unei nepoate nevrotice, în pantofi cu toc.

Relaţia dintre poala şi stapanul ei este directă şi intimă. Eu imi imaginez un bloc cu 36 de etaje şi 450 de apartamente -- un motiv de a lua în calcul sănătatea mintală a oricarui arhitect înainte de a plăti un comision important. Băile şi bucătăriile, nu vor avea, bineinţeles, ferestre. Poala luxului este o construcţie arhitecturală a copilariei, pe care o căutam în van, ca adulţi, să o angajăm. Ăsta-i sfarşitul (Râsete)

Urmatoarea poveste se numeşte "Colecţia Haverpiece" Un depozit indescriptibil, vizibil pentru un moment de pe benzile nordice ale autostrazii Prykushko, serveşte ca loc de depozitare temporara pentru colecţia Haverpiece a fructelor uscate europene.

Circumvoluţiile profunde de pe suprafaţa unei cireşe uscate. Premoniţia strălucitoare a unei date extra-mari.

Iţi aminteşti cum hoinareai în copilărie prin întunecoasele galerii de lemn ale magazinelor? Unde totul era expus în coşuri categorisite prost, rezistente la gândaci.

Perele se uscau în forma organelor genitale. Jumataţi de piersici ca urechile unui heruvim.

In 1962, acţiunile nevândute au fost cumpărate de Maurice Haverpiece, un bogătaş ce se ocupa cu îmbutelierea sucului de prune, consolidat pentru a crea nucleul colecţiei. Ca formă de artă, e undeva între pictura de natură moartă şi instalaţii.

Când a murit, în 1967, jumătate din obiecte au fost vândute pentru compot, unui restaurant de înaltă clasă. (Râsete) Oaspeţi neştiutori au fost serviţi cu fiertura sfarşitului de secol, curmale turceşti, la micul dejun. (Râsete)

Restul colecţiei a ramas aici, depozitată în simple pungi maron de hârtie până când se vor găsi fonduri pentru construirea unui muzeu permanent şi a unui centru de studiu.

Un pantof făcut din piele de piersică pentru fata unui ţar.

Ăsta-i finalul. Mulţumesc. (Aplauze)