Ben Dunlap vorbeşte despre o viaţă trăită cu pasiune

"Yo napot, pacak!" Ceea ce înseamnă, aşa cum unii dintre voi sigur ştiu, "Ce faceţi?" în maghiară, acea limbă ciudată non-indo-europeană vorbită de maghiari, a cărui viitor, ţinând cont de faptul că diversitatea cognitivă este cel puţin la fel de ameninţată ca biodiversitatea acestei planete, nu părea foarte promiţător în urmă cu un secol sau două. Dar iată "Yo napot, pacak!" Am spus că cineva de aici sigur trebuie să fi înţeles pentru că, deşi nu sunt mulţi maghiari şi, după câte ştiu, nu este nicio picătură de sânge maghiar în venele mele, în fiecare moment important al vieţii mele a fost un prieten sau un mentor maghiar alături de mine. Am avut şi vise ce se petreceau în peisajele pe care le recunoaşteam din filmele maghiare, mai ales filmele de început ale lui Miklos Jancso.

Deci cum explic această afinitate misterioasă? Poate datorită faptului că statul meu natal, Carolina de Sud, care nu este cu mult mai mic decât teritoriul actual al Ungariei, şi-a închipuit cândva un viitor ca ţară independentă. Şi ca urmare a acestei presupoziţii, oraşul meu natal a fost ars din temelii de o armată invadatoare, istorie similară cu a multor oraşe şi sate maghiare în istoria sa lungă şi tulburată. Sau poate pentru că în vremea adolescenţei, în anii '50, unchiul meu Henry, a denunţat Ku Klux Klan, bombardat pentru această decizie şi cu cruci arzând în curte, trăind sub ameninţarea morţii, s-a mutat cu copiii şi soţia în Massachusetts, în căutarea siguranţei, apoi a revenit în Carolina de Sud pentru a înfrunta Clanul de unul singur. O decizie specifică maghiarilor, aşa cum oricine îşi aminteşte de 1956 poate confirma. Şi bineînţeles, din când în când, maghiarii au inventat propriul echivalent al Clanului.

Se pare că prezenţa maghiară în viaţa mea este greu de explicat, dar în cele din urmă o atribui unei admiraţii faţă de oamenii cu conştiinţă morală puternică, o moştenire de vină şi înfrângere, egalată de sfidare şi bravadă. Nu este un mod de gândire specific americanilor. Dar neapărat, este tipică aproape oricărui maghiar. Deci, "Yo napot, pacak!"

Am revenit în Carolina de Sud după aproximativ 15 ani, în plantaţiile de porumb străine mie, la sfârşitul anilor 1960, cu condescendenţa nesăbuită a vremurilor, crezând că îmi pot salva poporul. Să nu luăm în considerare faptul că au acceptat greu că au nevoie să fie salvaţi. Am lucrat în acea podgorie timp de un sfert de secol, înainte de a-mi croi drumul către un mic regat din partea de nord a Carolinei de Sud, o instituţie de învăţământ superior afiliată metodiştilor, denumită Colegiul Wofford. Nu ştiam nimic despre Wofford, şi cu atât mai puţin despre metodism, dar m-a liniştit să întâlnesc, în prima zi de predare la Colegiul Wofford, printre participanţii la cursul meu, un maghiar de 90 de ani, înconjurat de un grup de femei europene de vârsta a doua care păreau să fie organizate asemeni unui grup de fecioare ale Rinului.

Numele lui era Sandor Teszler. Era un văduv ghiduş, soţia şi copiii fiind decedaţi, iar nepoţii trăind departe. Ca aspect, semăna cu Mahatma Gandhi, fără eşarfa de pânză, cu ghete ortopedice. S-a născut în 1903 într-una dintre provinciile vechiului Imperiu Austro-Ungar, care mai târziu va deveni Iugoslavia. A fost ostracizat în copilărie, nu pentru că era evreu, părinţii săi nu erau oricum prea religioşi, ci pentru că s-a născut cu ambele picioare deformate, situaţie care în acele vremuri necesita instituţionalizare şi o succesiune de operaţii dureroase realizate între vârsta de un an şi 11 ani. Tânăr fiind, a urmat cursurile liceului comercial din Budapesta. Şi a fost pe atât de inteligent pe cât era de modest şi s-a bucurat de succes considerabil, iar după absolvire, când a intrat în industria textilelor, succesul a continuat. A construit fabrică după fabrică. S-a căsătorit şi a avut doi fii. A avut prieteni sus-puşi care l-au asigurat de valoarea sa pentru economie.

Odată, lăsând instrucţiuni pentru ce trebuie făcut, a fost chemat în miezul nopţii de către paznicul uneia dintre fabrici. Paznicul de noapte prinsese un angajat care fura şosete... era o fabrică de şosete şi el trăsese camionul la platforma de încărcare şi încărca munţi de şosete. Dl. Teszler a confruntat hoţul spunându-i "De ce furi de la mine? Dacă ai nevoie de bani trebuie doar să ceri." Paznicul de noapte, văzând cum merg lucrurile şi din ce în ce mai indignat, a spus "Deci chemăm poliţia, nu?" Dar Dl. Teszler a răspuns "Nu, nu este nevoie. Nu va mai fura niciodată de la noi."

Poate a fost prea încrezător, pentru că a rămas unde era mult după alipirea Austriei la Germania nazistă, şi chiar după începerea deportărilor şi arestărilor în Budapesta. Şi-a luat simpla precauţie de a avea capsule cu cianură în medalioane ce puteau fi purtate la gât de el şi familia sa. Şi, într-o zi, s-a întâmplat: el şi familia lui au fost arestaţi şi duşi într-un lagăr al morţii pe Dunăre. În acele zile de început ale Soluţiei finale, brutalitatea era manuală, oamenii erau bătuţi până la moarte şi corpurile le erau aruncate în râu. dar nimeni nu a ieşit vreodată în viaţă dintre cei intraţi în lagărul morţii. Şi printr-o ironie de care nici măcar un film de-ale lui Steven Spielberg nu ne-ar convinge tiranul care supraveghea brutala bătaie era chiar hoţul care a furat din fabrica de şosete a domnului Teszler. A fost o bătaie brutală. Şi cam pe la jumătatea ostilităţilor, unul dintre fiii domnului Teszler, Andrew, a privit în sus şi a întrebat "Este momentul să luăm capsula acum, tată?" Şi tiranul, care apoi dispare din poveste, s-a aplecat şi i-a şoptit domnului Teszler la ureche "Nu luaţi capsula. Ajutoarele sunt pe drum." Apoi a reluat bătaia.

Dar ajutoarele erau pe drum şi la scurt timp după a sosit o maşină de la Ambasada Elveţiei. Au fost duşi într-un loc sigur. Au fost înregistraţi ca cetăţeni iugoslavi şi au reuşit să fie mereu cu un pas înaintea urmăritorilor în timpul războiului, reuşind să supravieţuiască incendiilor şi bombardamentelor, iar la sfârşitul războiului, arestărilor realizate de sovietici. Probabil Dl. Teszler avea ceva bani în băncile din Elveţia pentru că a reuşit să îşi ducă familia în Marea Britanie, apoi în Long Island, apoi în centrul industriei textile din America de Sud. Care, să vedeţi coincidenţă, era Spartanburg, Carolina de Sud: locaţia Colegiului Wofford. Şi aici Dl. Teszler a luat-o de la capăt, din nou bucurându-se de succese deosebite, mai ales după ce a inventat un proces pentru producţia unui nou material textil denumit tricotaj cu faţă dublă.

Apoi, spre sfârşitul anilor 1950, după procesul Brown contra Comisiei pentru Educaţie. când Clanul a reînviat în întregul Sud, Dl. Teszler a spus "Am mai auzit povestea asta." Şi-a chemat mâna sa dreaptă şi l-a întrebat "Unde crezi că rasismul este cel mai puternic în această regiune?" "Ei bine, nu prea ştiu, domnule Teszler. Cred că este vorba de regiunea Munţilor Kings." "Bun. Cumpără-ne nişte terenuri în Munţii Kings şi anunţă apoi că vom construi acolo o mare fabrică." Omul a făcut aşa cum i s-a spus şi la scurt timp după Dl. Teszler a primit o vizită de la primarul alb al regiunii Munţii Kings. Ce trebuie să ştiţi despre acea perioadă este că industria textilă din Sud era extrem de segregată. Primarul alb l-a vizitat pe Dl. Teszler şi i-a spus "Dl. Teszler, am încredere că veţi angaja mulţi muncitori albi." Dl. Teszler i-a spus "Adu-mi cei mai buni muncitori pe care îi poţi găsi şi dacă sunt suficient de buni îi voi angaja." A primit o vizită şi de la conducătorul comunităţii de negri, un preot, care i-a spus "Dl. Teszler, sper că vei angaja nişte muncitori negri pentru această nouă fabrică a ta." A primit acelaşi răspuns: "Adu-mi cei mai buni muncitori pe care îi poţi găsi şi dacă sunt suficient de buni îi voi angaja." Întâmplarea face că preotul negru şi-a făcut treaba mai bine decât primarul alb, dar asta nu a atârnat nici într-o direcţie, nici în cealaltă. Dl. Teszler a angajat 16 oameni, opt albi, opt negri.

Ei urmau să fie grupul de diseminare, viitori maiştri. A instalat echipamentul industrial pentru noul proces într-un depozit abandonat din vecinătatea Munţilor Kings şi timp de două luni cei 16 oameni urmau să trăiască şi să muncească împreună pentru a învăţa noul proces. I-a adunat pentru un tur iniţial al fabricii şi i-a întrebat dacă au întrebări. S-a ezitat, s-a şovăit, s-a auzit zgomot de paşi apoi unul dintre muncitorii albi a făcut un pas înainte şi a spus "Ei bine, ne-am uitat la acest loc... este un singur spaţiu unde se poate dormi, un singur spaţiu în care se poate mânca, o singură baie, o singură fântână. În fabrică vom fi toţi la comun, sau cum?" Dl. Teszler a spus "Sunteţi plătiţi de două ori mai bine decât orice angajat din industria textilă din această regiune, şi aceasta este modalitatea în care facem afaceri. Mai sunt şi alte întrebări?" "Nu, nu cred că mai sunt." Două luni mai târziu, când s-a deschis fabrica, şi sute de muncitori, albi şi negri, au venit să vadă fabrica pentru prima dată, au fost întâmpinaţi de 16 maiştri, albi şi negri, stând umăr lângă umăr. Au făcut turul fabricii şi au fost întrebaţi dacă au nelămuriri. Inevitabil, a apărut aceeaşi întrebare: "În fabrica asta vom lucra la comun, sau cum?" Unul dintre maiştri albi a făcut un pas înainte şi a zis "Sunteţi plătiţi de două ori mai bine decât orice alt muncitor din industrie din regiune şi aşa facem noi afaceri. Mai aveţi alte întrebări?"

Şi nu au mai avut alte întrebări. Dintr-o singură lovitură, Dl. Teszler a integrat industria textilă din acea parte a Sudului. A fost un succes de talia lui Mahatma Gandhi, realizat cu abilitatea unui avocat şi idealismul unui sfânt. După împlinirea a 80 de ani, Dl. Teszler, retras din industria textilă, a adoptat Colegiul Wofford, participând la cursuri în fiecare semestru. Şi, pentru că avea tendinţa de a săruta tot ce mişcă, a devenit cunoscut în mod afectiv sub apelativul de Opi, bunic în maghiară, de toţi fără excepţie. La momentul când am ajuns acolo, biblioteca din Colegiu a fost denumită după Dl. Teszler, iar după ce am ajuns eu în 1993, facultatea şi-a acordat onoarea de a-l numi pe Dl. Teszler Profesor al Colegiului. În parte pentru că până la acel moment parcursese toate cursurile din programă, dar în principal pentru că era în mod izbitor mai înţelept decât oricare dintre noi. Pentru mine, a fost incredibil de reconfortant că spiritul acestui mic colegiu metodist din nordului statului Carolina de Sud a fost un supravieţuitor al Holocaustului din Europa Centrală. Era cu adevărat înţelept, dar avea şi un extraordinar simţ al umorului. Şi la un moment dat, într-un curs interdisciplinar, prezentam secvenţele de început ale filmului lui Ingmar Bergman, A şaptea pecete. În timp ce cavalerul medieval Antonius Blok se întorcea din căutările lui fără sorţi de izbândă din Cruciade şi ajungea pe malurile stâncoase ale Suediei unde îl aştepta umbra morţii, Dl. Teszler stătea în întuneric alături de colegii săi. Şi chiar când moartea şi-a deschis braţele pentru a întâmpina cavalerul într-o îmbrăţişare îngrozitoare, am auzit vocea tremurătoare a domnului Teszler: "Vai, vai", a spus el, "situaţia nu arată prea bine."

Dar muzica a fost adevărata lui pasiune, mai ales opera, iar la prima vizită la el acasă mi-a acordat onoarea de a mă lăsa să decid ce anume vom asculta. Şi l-a încântat faptul că am refuzat "Cavaleria rusticană" în favoarea operei "Castelul lui Barbă Albastră", de Bela Bartok. Îmi place muzica lui Bartok, asemeni domnului Teszler, care avea fiecare înregistrare a lui Bartok realizată vreodată. Acasă la acesta am ascultat pentru prima dată Cel de-al treilea concert pentru pian al lui Bartok şi am aflat de la Dl. Teszler că a fost compus în apropiere de Asheville, Carolina de Nord, în ultimul an din viaţa compozitorului. Suferea de leucemie, era pe moarte şi ştia asta, aşa că a dedicat acest concert soţiei lui, Dita, care era pianistă. Şi în cea de-a doua parte, mai calmă, denumită "adagio religioso", a inclus ciripitul păsărilor pe care îl auzea la fereastra sa, în ceea ce ştia că va fi ultima lui primăvară. Îşi imagina pentru ea un viitor în care el nu va avea niciun rol. Şi în mod clar această lucrare este ultima lui declaraţie pentru ea... a fost interpretată prima oară după moartea sa... şi prin ea, pentru lume. Şi transmite în mod atât de clar "Este în regulă. Totul este minunat. Oricând vei asculta asta, eu voi fi acolo."

De-abia după moartea domnului Teszler am aflat că inscripţia de pe piatra funerară a lui Bela Bartok din Hartsdale, New York a fost plătită de Sandor Teszler. "Yo napot, Bela!" Cu puţin înaintea de moartea domnului Teszler la vârsta de 97 de ani, m-a auzit vorbind public despre nedreptatea umană. Susţineam un discurs în care descriam istoria ca pe un val de suferinţă şi brutalitate umană după care dl. Teszler a venit la mine şi mi-a reproşat cu blândeţe "Ştii, doctore, oamenii sunt buni în esenţă." Şi mi-am promis, atunci şi acolo, că dacă un astfel de om, care avea atâtea motive să creadă altfel, a ajuns la această concluzie, nu voi considera altfel până ce el nu mă va elibera de această promisiune. El a murit şi eu am rămas cu această promisiune. "Yo napot, Sandor!"

Credeam că istoricul meu cu mentori maghiari a luat sfârşit, dar aproape imediat l-am cunoscut pe Francis Robicsek, un doctor maghiar, în prezent chirurg cardiac în Charlotte, Carolina de Nord, atunci în jurul vârstei de 70 de ani, pionier al chirurgiei pe cord deschis, care, meşterind în garajul din spatele casei, a inventat multe dintre dispozitivele care au devenit parte standard a acestor proceduri. Este de asemenea un prestigios colecţionar de artă, pasiune care a început de când era stagiar la Budapesta cu artă olandeză din secolele 16 şi 17 şi picturi maghiare, iar când s-a mutat aici, a trecut la artă colonială spaniolă, icoane ruseşti şi, în sfârşit, ceramică maya. Este autorul a şapte cărţi, şase dintre ele despre ceramică maya. El este cel care a descifrat codul maya, care a permis învăţaţilor să facă legătura dintre pictogramele de pe ceramică maya cu hieroglifele scrierii maya.

Cu ocazia primei vizite, am făcut turul casei şi am văzut sute de exponate demne de un muzeu, apoi ne-a oprit în faţa unei uşi închise şi dl. Robicsek a spus cu mândire vizibilă "Şi acum piesa de rezistenţă". Apoi a deschis uşa şi am intrat într-o încăpere fără ferestre, de 6 metri pe 6, cu rafturi de sus până jos şi, înghesuite pe fiecare raft, piese din colecţia de ceramică maya. Nu ştiu absolut nimic despre ceramica maya dar am vrut să fiu cât se poate de plăcut. Aşa că am spus "Dr. Robicsek, este absolut uimitor." "Da, a răspuns. Asta au spus şi cei de la Luvru. Nu au renunţat până nu le-am cedat o piesă, dar nu a fost cea mai bună."

Mi-a trecut prin minte să îl invit pe Dr. Robicsek să ţină un discurs la Colegiul Wofford, despre ce altceva decât despre Leonardo da Vinci. Şi să îl invit să îl cunoască pe cel mai vechi dintre prietenii mei, care avea un masterat de istorie a Franţei la Yale cu aproape 70 de ani în urmă şi care, la 89 de ani, conducea cu mână de fier cel mai mare imperiu privat din industria textilă. Numele lui este Roger Milliken. Şi dl. Milliken a fost de acord, şi Dr. Robicsek a fost de acord. Iar Dr. Robicsek ne-a vizitat, a ţinut discursul şi a fost un succes extraordinar. Apoi ne-am dus cu Dr. Robicsek la casa preşedintelui unde ne-am întâlnit cu Dl. Milliken. Şi de-abia în acel moment, servind cina, am înţeles măsura riscului pe care mi l-am asumat. A-i aduce pe aceşti doi titani, aceşti doi maeştri ai universului la aceeaşi masă era ca şi cum i-ai aduce împreună pe Mothra şi Godzilla deasupra oraşului Tokio. Dacă nu s-ar fi plăcut, situaţia ar fi putut fi dezastruoasă.

Dar nu a fost aşa. Cei doi s-au plăcut. S-au înţeles extraordinar, până la sfârşitul cinei, când au început o dezbatere furioasă. Şi subiectul despre care discutau era acesta: dacă cel de-al doilea film Harry Potter era la fel de bun ca şi primul. Dl. Milliken spunea că nu. Dr. Robicsek nu era de acord. Încă încercam să înţeleg cum cei doi titani, aceşti maeştrii ai universului, urmăresc în timpul liber filmele cu Harry Potter, când Dl. Milliken a considerat că va câştiga dezbaterea spunând "Crezi că este aşa de bun pentru că nu ai citit cartea." Şi Dl. Robicsek s-a aşezat mai bine în scaun, dar şi-a revenit repede, s-a aplecat peste masă şi a zis: "E adevărat, dar pun pariu că ai fost la film cu un nepot." Dl. Miliken a confirmat "Da, aşa a fost." "Aha!" a spus Dr. Robicsek. "Eu am fost la film singur."

Şi am realizat, în acel moment de revelaţie, că cei doi îmi arătau care era secretul succesului lor extraordinar, fiecare cum ştia mai bine. Şi secretul era această curiozitate de nepotolit, această dorinţă nestăpânită de a şti, indiferent care era subiectul, indiferent de costuri, chiar şi într-un moment în care păstrătorii sfârşitului lumii ar paria orice că rasa umană nu va rezista suficient pentru a imagina orice în anul 2100, la depărtare de numai 93 de ani. "Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima", spunea Mahatma Gandhi. "Învaţă ca şi cum ai trăi veşnic." Aceasta este pasiunea mea. Exact aceasta. Această poftă de neoprit, de nestăpânit pentru învăţare şi experimentare, oricât de caraghioasă, de ezoterică, oricât de răzvrătită ar putea părea. Aceasta defineşte viitorul imaginat al prietenilor maghiari, Robicsek, Teszler, Bartok şi viitorul meu. Aşa cum îl defineşte, bănuiesc, pe al tuturor celor de aici.

Şi nu trebuie decât să adaug "Ez a mi munkank; es nem is keves." Aceasta este sarcina noastră. Ştim că va fi grea. "Ez a mi munkank; es nem is keves." Yo napot, pacak!