Becci Manson: (Re)înfrumuseţăm vieţi prin intermediul fotografiilor

Înainte de martie 2011, eram restaurator de fotografii în New York. Suntem creaturi palide şi cenuşii. Ne ascundem în încăperi întunecate, fără ferestre, şi în general evităm lumina soarelui. Facem modelele slabe încă şi mai slabe, pielea perfectă „mai perfectă” şi imposibilul posibil. Suntem criticaţi în presă tot timpul, dar unii dintre noi chiar sunt artişti talentaţi cu ani de experienţă, cu o apreciere reală pentru imagini şi fotografie.

Pe 11 martie 2011, priveam de acasă, la fel ca restul lumii, evenimentele tragice în desfăşurare în Japonia. Curând după asta, o organizaţie unde sunt voluntar, All Hands Volunteers, s-a dus acolo să lucreze ca parte a efoturilor de ajutorare. Eu, la fel ca sute de alţi voluntari, ştiam că nu putem sta acasă, aşa că am decis să mă alătur lor timp de trei săptămâni.

Pe 13 mai, am ajuns în oraşul Ōfunato. Este un mic oraş de pescari în prefectura Iwate, cu aproximativ 50.000 de oameni. A fost printre primele afectate de tsunami. Apele au atins aici un nivel record, peste 24 de metri înălţime, şi au ajuns la peste două mile în interiorul uscatului. După cum vă puteţi imagina, oraşul fusese devastat.

Am scos moloz din canale şi şanţuri. Am curăţat şcoli. Am scos noroiul din case şi le-am pregătit pentru renovare şi reabilitare. Am curăţat tone de carcase de peşte urât mirositor, aflat în putrefacţie, de la fabrica de preparare a peştelui din oraş. Ne-am murdărit şi ne-a plăcut.

Săptămâni întregi, toţi voluntarii şi localnicii au găsit lucruri asemănătoare. Au găsit fotografii şi albume foto, camere foto şi cartele SD. Toţi făceau acelaşi lucru. Le adunau şi le predau în diferite locuri în oraşe pentru a fi păstrate în siguranţă.

În acel moment am realizat că aceste poze reprezentau o mare parte din pierderile suferite de acei oameni. Alergând din faţa valului uriaş pentru a-şi salva vieţile, au fost nevoiţi să lase în urmă absolut tot ce aveau.

La finalul primei mele săptămâni acolo, am dat o mână de ajutor într-un centru de evacuare din oraş. Ajutam la curăţarea onsen-ului comunal, nişte băi publice imense. Întâmplarea face ca acesta să fie locul din oraş unde centrul de evacuare colecta fotografiile. Aici le predau oamenii, iar eu m-am simţit onorată în acea zi pentru că au avut încredere în mine să îi ajut să înceapă să le cureţe manual.

A fost emoţionant şi motivant. Am tot auzit despre gândirea neconvențională, neîngrădită, dar abia când am ieşit din graniţele propriilor limite ceva s-a întâmplat. Pe măsură ce mă uitam la fotografii, am dat peste unele vechi de o sută de ani, unele încă în plicul de la laboratorul foto. Nu mă puteam abţine să gândesc ca un restaurator, că aş putea repara acea ruptură sau acea zgârietură. Ştiam sute de oameni care ar fi putut face acelaşi lucru. Aşa că în acea seară, am intrat pe Facebook şi am vorbit cu câţiva dintre ei. Până dimineaţa răspunsul la apelul meu a fost atât de covârşitor şi pozitiv, încât am ştiut că trebuie să încercăm. Aşa am început să retuşăm fotografii.

Asta a fost prima. Nu era foarte deteriorată, însă acolo unde apa cauzase decolorarea de pe faţa fetei a trebuit reparată cu mare acurateţe şi delicateţe. Altfel, acea fetiţă n-ar fi arătat ca ea însăşi şi asta e la fel de tragic ca deteriorarea pozei. (Aplauze)

Cu timpul, tot mai multe poze ajungeau la noi, din fericire, şi era nevoie de mai mulţi restauratori. Aşa că am apelat din nou la Facebook şi LinkedIn şi în cinci zile 80 de oameni din 12 ţări diferite doreau să ne ajute. După două săptămâni, aveam 150 de oameni care doreau să ni se alăture. În Japonia, până în iulie, ne-am extins în oraşul învecinat, Rikuzentakata, şi spre nord, într-un oraş numit Yamada. O dată pe săptămână, ne montam echipamentul de scanare în bibliotecile foto temporare care fuseseră înfiinţate şi de unde oamenii puteau să-şi revendice fotografiile. Unele doamne mai în vârstă nu mai văzuseră un scaner până atunci, dar la 10 minute după ce găseau fotografia pierdută, ne-o dădeau, era scanată, încărcată pe un server de stocare, de unde era descărcată de un „gaijin”, un străin, undeva pe partea cealaltă a globului şi începea să fie reparată.

Însă timpul de livrare e o altă poveste şi depindea, evident, de gradul de deteriorare. Putea dura o oră sau săptămâni întregi. Putea dura luni de zile. Kimonoul din această poză a trebuit să fie desenat de mână, făcut din bucăţi, alegând părţile de culoare rămase neatinse şi detaliile pe care apa nu le-a deteriorat. A necesitat un consum mare de timp.

Toate aceste poze fuseseră deteriorate de apă, scufundate în apă sărată, acoperite de bacterii, de mizerie, uneori chiar ulei, toate acestea continuând să le deterioreze în timp, încât curăţatul manual a fost o parte importantă din proiect. Nu puteam să retuşăm poza decât dacă era curăţită, uscată şi revendicată.

Am fost norocoşi în ce priveşte curăţirea manuală. O localnică minunată ne-a îndrumat. E foarte uşor să strici şi mai mult acele poze deteriorate. Cum spunea şefa mea de echipă, Wynne, e ca şi cum ai face un tatuaj cuiva. Nu ţi se oferă şansa de a rata.

Doamna care ne-a adus aceste poze a avut noroc în ceea ce priveşte fotografiile. Începuse să le cureţe manual ea însăşi şi s-a oprit când a realizat că mai mult le strica. De asemenea, avea copii ale pozelor. Zone ca acelea în care se află soţul ei şi faţa ei, care, altfel, ar fi fost imposibil de reparat, au putut fi combinate într-o fotografie bună şi am refăcut întreaga poză.

Când a luat pozele de la noi, ne-a împărtăşit povestea ei. Fotografiile fuseseră găsite în moloz de colegii soţului ei la un departament de pompieri la mare distanţă de locul unde se aflase casa lor şi ei l-au recunoscut. În ziua tsunami-ului, el era responsabil cu închiderea porţilor de apărare contra tsunami-ului. A trebuit să se îndrepte spre apă în timp ce răsunau sirenele. Cei doi băieţi ai ei, deja măricei, erau amândoi la şcoală, în şcoli separate. Unul dintre ei a fost luate de ape. I-a luat o săptămână să-i găsească pe toţi şi să afle că supravieţuiseră.

Ziua în care i-am dat pozele a coincis cu a 14-a aniversare a fiului ei cel mic. Pentru ea, în ciuda a toate, acele fotografii au fost cadoul perfect pentru el, ceva la care se putea uita din nou, ceva de care îşi amintea de dinainte de tsunami, ceva care nu fusese marcat de ziua aceea din martie când absolut totul din viaţa lor se schimbase sau fusese distrus.

După şase luni în Japonia, 1.100 de voluntari trecuseră pe la All Hands, sute din ei ne-au ajutat să curăţăm manual peste 135.000 de fotografii. Marea majoritate - (Aplauze) - marea majoritate şi-au regăsit drumul spre casă, ceea ce e important. Peste cinci sute de voluntari de pe glob ne-au ajutat să înapoiem sute de fotografii pe deplin refăcute şi retuşate, aparţinând unui număr de 90 de familii. În acest timp, nu am cheltuit mai mult de o mie de dolari pe echipamente şi materiale, majoritatea fiind cerneluri de imprimantă.

Facem fotografii tot timpul. O fotografie este un memento a ceva sau a cuiva, un loc, o relaţie, o fiinţă iubită. Ele ne păstrează amintirile şi poveştile noastre, ultimul lucru pe care l-am lua cu noi şi primul lucru pe care l-aţi căuta la întoarcere. Despre asta e proiectul acesta, despre restaurarea acelor mici fragmente de umanitate, despre a da înapoi oamenilor acea legătură.

Când o fotografie ca asta poate fi returnată unei astfel de persoane, poate însemna mult în viaţa persoanei care o primeşte.

Proiectul a influenţat şi vieţile restauratorilor. Unora dintre ei le-a dăruit o legătură cu ceva mai important, i-a ajutat să ofere ceva oamenilor folosindu-şi talentele şi pe altceva decât fotomodele slabe şi piele perfectă.

Aş dori să închei cu un e-mail pe care l-am primit de la o voluntară, Cindy, în ziua în care m-am întors din Japonia, după şase luni.

„În timp ce lucram, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la oamenii şi la poveştile reprezentate de imagini. Una anume, o fotografie cu femei de toate vârstele, de la bunică la fetiţă, adunate în jurul unui bebeluş, m-a mişcat, deoarece o poză asemănătoare cu familia mea, bunica, mama, eu şi o fiică nou-născută, atârnă pe peretele nostru. Pe tot întinsul pământului, de-a lungul secolelor, nevoile noastre elementare au fost aceleaşi, nu-i aşa?” Vă mulţumesc. (Aplauze) (Aplauze)