Beau Lotto: Iluziile optice evidențiază modul în care vedem

Vreau să încep cu un joc. Pentru a câștiga acest joc, trebuie doar să vedeți ce aveți în fața ochilor. Bine ? Avem două panouri aici cu buline colorate. Una dintre buline se regăsește pe ambele panouri. Și voi trebuie să-mi spuneți care este.

Să ne rezumăm la bulinele gri, verzi și portocalii. Să începem cu cea mai ușoară. Ridicând mâna, cine crede că e bulina gri ? Da ? Bine. Cine crede că e bulina verde? Și cine crede că e cea portocalie ? Aproape la egalitate.

Să vedem cum e de fapt. Aceasta este bulina portocalie. (Râsete) Cea verde... Și cea gri... (Râsete) Cei care au văzut-o sunt niște realiști. (Râsete)

E uimitor, nu-i așa ? Aproape toate organismele vii au capacitatea de a detecta lumina într-un fel sau în altul. Identificarea culorilor e un proces simplu al creierului. Dar chiar și la acest nivel de bază, contextul este totul. Nu vreau să vă vorbesc despre faptul că contextul este totul, ci motivele pentru care este așa. Acesta e răspunsul la întrebarea de ce vedem într-un anumit fel, dar și cine suntem ca indivizi și ca societate.

Prima dată, trebuie să ne punem întrebarea: La ce folosește culoarea ? În loc să vă răspund, mai bine vă arăt. Aici vedeți o scenă din junglă. Suprafețele sunt vizibile în funcție de cantitatea de lumină reflectată de acele suprafețe. Îl vedeți pe animalul de pradă gata de atac? Dacă nu l-ați văzut deja, sunteți morți. (Râsete) Îl vede cineva ? Nu ? Acum să vedem suprafețele în funcție de calitatea luminii reflectate. Și acum îl vedeți.

Culoarea ne permite să vedem asemănările și diferențele dintre suprafețe, în funcție de spectrul de lumină reflectat. Dar asta este imposibil din punct de vedere matematic. De ce ? Potrivit spuselor lui Berkeley, accesul la lumea fizică este intermediat de simțuri. Lumina care cade asupra ochilor noștri este determinată de mai mulți factori: nu numai de culoarea obiectelor, dar și de culoarea iluminării lor, de culoarea spațiului dintre noi și acele obiecte. Dacă unul din parametri variază, se schimbă culoarea luminii care cade asupra ochiului.

Asta e o problemă foarte mare pentru că aceeași imagine poate avea un număr infinit de surse posibile în lumea reală. Imaginați-vă că acesta e spatele ochiului vostru. Iar acestea sunt două proiecții din realitate. Ele sunt complet identice. Identice ca formă, mărime, conținut al spectrului. În ceea ce privește ochiul, sunt identice. Și totuși, ele provin din surse complet diferite. Cea din dreapta aparține unei suprafețe galbene, în umbră, orientată spre stânga, văzută printr-un filtru roz. Cea din stânga aparține unei suprafețe portocalii, sub lumină directă, orientată spre dreapta, văzută printr-un filtru albăstrui. Semnificații complet diferite, care dau naștere aceleiași informații pe retină. Și totuși, noi primim doar informația de pe retină.

Cum reușim să vedem ? Din următoarele 18 minute, trebuie să rețineți acest aspect: lumina care cade asupra ochiului, informația senzorială, e lipsită de semnificații. Pentru că ar putea să însemne orice. Ceea ce e valabil pentru informația senzorială e valabil pentru informații în general. Informația nu conține nicio semnificație inerentă. Contează doar ceea ce facem cu această informație.

Și cum vedem ? Vedem învățând să vedem. Creierul a dezvoltat mecanismele de a identifica tipare, de a găsi relații în interiorul informației și de a asocia acele relații cu o semnificație comportamentală, interacționând cu lumea exterioară. Suntem mult mai conștienți de asta sub forma unor atribute cognitive, cum e limbajul. Vă voi da niște șiruri de litere și vreau să mi le citiți, dacă puteți.

Can you read this? You are not reading this. What are you reading?

Jumătate din litere lipsesc, corect ? Nu există niciun motiv a priori pentru care H trebuie să vină între W și A. Dar ați pus unul acolo. De ce ? Pentru că, potrivit experienței voastre trecute, ar fi fost util să faceți așa. Așa că repetați gestul. Și totuși, nu puneți o literă după primul T. De ce ? Pentru că nu ați mai făcut așa. Așa că nu repetați gestul.

Să vă arăt cât de rapid creierul nostru redefinește normalitatea, în cel mai simplu proces al creierului: recunoașterea culorilor. Puteți să stingeți luminile ? Cele două peisaje deșertice sunt identice din punct de vedere fizic. Un peisaj este reversul celuilalt. Vreau să vă uitați la acel punct dintre verde și roșu. Bine ? Vreau să vă uitați fix la acel punct. Nu vă uitați în altă parte. Ne uităm acolo aproximativ 30 de secunde, ceea ce e destul de mult într-o conferință de 18 minute. (Râsete)

Eu chiar vreau să învățați. Nu vă uitați în altă parte, iar eu vă voi spune ce se petrece în capul vostru. Creierul învață că partea dreaptă a câmpului său vizual este iluminată în roșu. Partea stângă a câmpului vizual e iluminată în verde. Asta învață. Bine ? Când vă spun eu, să vă uitați fix la punctul dintre cele două deșerturi. Faceți-o acum ! (Râsete) Puteți să aprindeți luminile ?

Din reacția voastră, înțeleg că nu mai arată la fel. (Aplauze) De ce ? Creierul vostru vede aceeași informație de parcă imaginea din dreapta e încă în lumină roșie, iar cea din stânga e încă în lumină verde. Aceasta e noua voastră normalitate.

Ce înseamnă asta pentru context ? Înseamnă că pot lua aceste două pătrate identice și că le pot pune pe fundale diferite. Cel de pe fundalul întunecat pare mai deschis la culoare decât celălalt. Nu contează numai culoarea fundalelor, ci și cum v-au influențat reacțiile în trecut.

Să vă arăt cum. Aici avem exact aceeași iluzie. Avem două plăci identice, în stânga, una pe un fundal întunecat și una pe un fundal luminos. Avem același lucru și în dreapta. Acum voi trece în revistă aceste două scene. Dar nu voi schimba nimic la acele plăci, cu excepția semnificației lor. Să vedeți cum vi se va schimba percepția.

Observați că în stânga, cele două plăci par opuse: una e albă și cealaltă e neagră. În dreapta, cele două plăci sunt aproape identice. Și totuși, una e pe un fundal întunecat și cealaltă pe un fundal luminat. De ce ? Dacă placa din umbră ar fi cu adevărat în umbră și ar reflecta aceeași cantitate de lumină spre ochi, la fel ca cea din afara umbrei, atunci ar trebui să reflecte mai mult. Așa spun legile fizicii. Așa că o vedeți într-un anumit fel.

În dreapta, informația primită înseamnă că cele două plăci se află sub aceeași lumină. Dacă ele reflectă aceeași cantitate de lumină către ochii noștri, înseamnă că reflectă la fel de mult. Și le vedeți în consecință. Putem pune cap la cap aceste informații pentru a crea niște iluzii puternice.

Pe aceasta am creat-o acum câțiva ani. Observați că avem un pătrat maro deasupra și un pătrat portocaliu pe lateral. Aceasta e realitatea pe care o percepeți. Realitatea fizică e că acele două pătrate sunt la fel.

Vedeți patru pătrate gri în stânga și șapte pătrate gri în dreapta. Nu le voi modifica în niciun fel. Dar vă voi dezvălui și restul scenei. Să vedem ce se întâmplă cu percepția voastră. Cele patru pătrate albastre din stânga sunt gri. Cele șapte pătrate galbene din dreapta sunt tot gri. Ele sunt la fel. Nu mă credeți ? Să revedem.

Ce e valabil pentru culoare e valabil și pentru percepția mișcării. Aici avem, să-l întoarcem cu spatele, un diamant. Îl voi ține aici și îl voi roti. Probabil îl vedeți că se rotește în această direcție. Continuați să vă uitați la el, mișcați-vă ochii, clipiți, închideți un ochi și veți vedea că se rotește în cealaltă direcție. Da? Ridicați mâna dacă ați văzut asta. Da? Continuați să clipiți. De fiecare dată când clipiți, își va schimba direcția. În ce direcție se rotește acum? De unde știți? Creierul vostru nu știe. Amândouă direcțiile sunt posibile. În funcție de cum vă uitați, oscilează între cele două posibilități.

Suntem singurii care vedem iluzii optice ? Răspunsul e nu. Chiar și frumosul bondar, cu cele un milion de celule nervoase, de 250 de ori mai puține decât avem într-o retină, vede iluziile și efectuează operații mai complicate decât cele mai sofisticate computere. În laboratorul meu, lucrăm și cu bondari, pentru că le putem controla experiența în totalitate și putem vedea cum influențează asta arhitectura creierului lor. Asta o facem în așa-numita Matrice Apicolă.

Aici avem stupul. Vedeți matca aici, albina mai mare din mijloc. Acelea sunt fiicele ei, ouăle. Ele parcurg drumul între stup și arenă, prin acest tub. Una dintre albine iese. Vedeți că are un număr pe ea? Iese încă una. Și ea are un număr pe ea. Ele nu s-au născut așa. Le luăm, le punem în frigider, ele adorm. Atunci putem să lipim niște numere micuțe pe ele. (Râsete)

În acest experiment, ele sunt recompensate dacă merg la florile albastre. Ele aterizează pe floare. Își pun limba acolo, numită proboscis, și beau apă cu zahăr. Acum ea bea dintr-un pahar care e cam atât de mare pentru noi și va face asta de trei ori, după care își va lua zborul. Uneori, ele învață să nu se ducă spre albastru și să le urmeze pe celelalte albine. Ele se imită una pe cealaltă. Pot număra până la cinci. Pot recunoaște fețe. Aici, ea coboară scara, intră în stup, găsește un spațiu liber, vomită și așa se face mierea. (Râsete)

Țineți minte că ea trebuie să se ducă la florile albastre. Dar ce fac aceste albine în colțul din dreapta sus ? Se pare că se duc la florile verzi. S-au înșelat? Răspunsul e nu. Acelea sunt de fapt flori albastre. Dar sunt flori albastre în lumină verde. Ele folosesc relațiile dintre culori pentru a rezolva puzzle-ul. Asta facem și noi.

Iluziile sunt adesea folosite mai ales în artă, și, potrivit unui artist contemporan, ”pentru a demonstra fragilitatea simțurilor noastre”. Asta e o prostie. Simțurile nu sunt fragile. Dacă ar fi așa, noi nu am fi aici. Culorile ne spun ceva cu totul diferit: creierul nu s-a dezvoltat astfel încât să vadă lumea așa cum este. În schimb, creierul a ajuns să vadă lumea așa cum obișnuia să o facă în trecut. Felul în care vedem redefinește încontinuu normalitatea.

Cum am putea să folosim această incredibilă plasticitate a creierului pentru a-i face pe oameni să vadă lumea în mod diferit? Ceea ce facem în laboratorul meu este transformarea luminii în sunet, ceea ce le permite oamenilor să audă lumea lor vizuală. Ei pot experimenta folosindu-se de urechile lor.

În dreapta, îl avem pe David. El ține o cameră video. În stânga, avem ceea ce vede camera. Veți vedea că e o linie subțire care străbate imaginea. Acea linie este împărțită în 32 de pătrate. În fiecare pătrat, calculăm culoarea aproximativă. Apoi, transformăm asta în sunet. Acum, el se va întoarce, își va închide ochii și va găsi o farfurie pe podea, cu ochii închiși.

A reușit s-o găsească. Uimitor, nu ? Nu numai că putem crea o proteză pentru cei cu dificultăți de vedere, dar putem investiga și felul în care oamenii recepționează lumea. Dar putem să mai facem ceva. Putem să facem muzică folosind culori. Copiii cu care am lucrat au creat imagini, încercând să-și imagineze cum ar suna imaginile pe care le vedeți. Apoi, am transformat aceste imagini. Aceasta e una din acele imagini. Acesta e un copil de 6 ani care compune o piesă muzicală pentru o orchestră cu 32 de instrumente. Ar suna în felul următor... E un copil de 6 ani, bine ?

Ce înseamnă toate astea ? Asta înseamnă că nimeni nu este un observator din exterior al naturii. Noi nu suntem definiți de proprietățile noastre centrale, de componentele care ne alcătuiesc. Suntem definiți de mediul nostru și de interacțiunea noastră cu el, de ecologia noastră. Iar acea ecologie este în mod necesar relativă, istorică și empirică. Aș vrea să termin cu ceea ce am aici. Eu am vrut să celebrez nesiguranța, deoarece eu cred că numai prin nesiguranță există potențialul de a înțelege.

Dacă unii dintre voi sunt încă mult prea siguri, aș vrea să încerc acest experiment. Dacă puteți stinge luminile... Ceea ce avem aici... Vede toată lumea cele 25 de suprafețe violete din stânga și cele 25 de suprafețe galbene din dreapta ? Iată ce vreau să faceți: Voi pune cele 9 suprafețe din mijloc aici, în lumina galbenă, punând un filtru în spatele lor. Acum puteți vedea că asta schimbă lumina care trece pe aici. Acum lumina trece printr-un filtru galben, și apoi prin unul violet. Voi face opusul acestui lucru în stânga. Le voi pune pe cele 9 mijlocii în lumină violet.

Unii dintre voi au observat că lumina care trece prin cele 9 din dreapta, sau din stânga voastră, e la fel ca cea care trece prin cele 9 din dreapta. De acord? Deci ele sunt identice fizic. Să le descoperim. Țineți minte, cele 9 din mijloc sunt exact la fel. Arată la fel? Nu. Întrebarea e dacă asta e o iluzie optică. Vă voi lăsa cu această întrebare. Vă mulțumesc foarte mult. (Aplauze)