Beau Lotto + Amy O'Toole: Ştiinţa e pentru oricine, inclusiv pentru copii

Beau Lotto: Acest joc e foarte simplu. Trebuie doar să citiţi ce vedeţi, da? Voi număra astfel încât să o faceţi împreună.

Bine, unu, doi, trei. Publicul: Puteți citi asta?

BL: Incredibil. Ce ziceţi de asta? Unu, doi, trei. Publicul: Nu citiţi asta.

BL: Bine. Unu, doi, trei. (Râsete) Dacă eraţi portughezi, știați. Dar asta? Unu, doi, trei.

Publicul: Ce citiți?

BL: Ce citiţi? Nu sunt cuvinte acolo. Am spus să citiţi ce vedeţi. De fapt spune, "Wat ar ou rea in?" (Râsete) Asta ar fi trebuit să spuneţi. De ce oare?

Pentru că percepţia e înrădăcinată în experienţa noastră. Creierul ia informaţia fără sens şi îi conferă înţeles, însemnând că nu vedem ce este acolo, nu vedem niciodată informaţia, vedem doar ce a fost folositor de văzut în trecut. înseamnă că, vorbind de percepţie, suntem toţi ca această broască. (Râsete) Informaţii trecute au generat comportament folositor. (Râsete) (Râsete)

(Video) Bărbat: Au! Au! (Râsete) (Aplauze)

BL: Câteodată, când lucrurile nu merg cum vrem noi, ne enervăm puţin, nu-i aşa? Vorbim de percepţie aici, nu-i aşa? Percepţia stă la baza oricărui lucru pe care-l gândim, pe care-l ştim; credințele, visele, speranțele, hainele pe care le purtăm, dragostea -- totul începe cu percepţia. Dacă percepţia e înrădăcinată în trecutul nostru, înseamnă că răspundem pe baza a ceea ce am făcut înainte. Dar asta crează o problemă majoră, pentru că atunci cum putem vedea diferit?

Vreau să vă spun o poveste despre cum e să vezi diferit, şi cum toate percepţiile noi încep în acelaşi fel. Încep cu o întrebare. Problema cu întrebarile: creează incertitudine. Incertitudinea nu-i un lucru bun. Evolutiv, e un lucru rău. Dacă nu eşti sigur că acela-i un animal de pradă, e prea târziu. Da? (Râsete) Chiar răul de mare e o consecinţă a incertitudinii. Dacă mergeţi cu barca, urechea internă vă spune că vă mişcaţi. Ochii, relativ la barcă, vă spun că staţi pe loc. Creierul nu poate rezolva incertitudinea şi se simte rău. Întrebarea „de ce?" e unul din cele mai periculoase lucruri pe care le poţi face, pentru că vă aruncă în incertitudine. Ironia e că singurul mod prin care putem face ceva nou e să păşim în acel loc. Deci cum putem face ceva nou? Din fericire, evoluţia ne-a dat răspunsul corect. Ne permite să abordăm chiar cele mai dificile întrebări. Cele mai bune întrebări sunt cele care creează cea mai multă incertitudine, care ne fac să ne îndoim de lucrurile pe care le considerăm adevărate. E uşor să întrebi cum a început viaţa, ce-i dincolo de univers, dar să pui la îndoială ce crezi că-i adevărat egalează cu a face un pas în abis.

Aşadar, care-i răspunsul evoluţiei la problema incertitudinii? Joaca. Joaca nu e doar un proces. Experţii vă vor spune că joaca e un mod de-a fi. Joaca e una din singurele activităţi umane în care incertitudinea e considerată benefică. Incertitudinea face joaca amuzantă. E adaptabilă la schimbare. Deschide noi posibilităţi. E cooperativă. E modul în care stabilim relaţii socialle, şi e motivată intrinsec, adică ne jucăm de dragul de a ne juca. Joaca are propria sa recompensă.

Dacă vă uitaţi la aceste cinci moduri de a fi, sunt exact modurile de a fi de care ai nevoie pentru a deveni un bun om de ştiinţă. Ştiinţa nu-i definită de metodica unei lucrări. E un mod de a fi, iar asta-i adevărat pentru orice lucru creativ. Dacă adaugi reguli la joacă, vei avea un joc. Acesta-i un experiment.

Înarmat cu aceste două idei, că ştiinţa e un mod de a fi şi experimentele sunt joacă, ne-am întrebat, poate oricine să devină un om de ştiinţă? Şi pe cine să întrebăm decât pe 25 de copii de 8-10 ani? Ei sunt experţi în joacă. Mi-am luat arena mea de albine la o şcoală mică din Devon şi scopul a fost nu numai să fac copiii să vadă ştiinţa diferit, ci, prin procesul ştiinţei, să se vadă pe ei înşişi diferit.

Primul pas a fost să pun o întrebare.

Menţionez că n-am primit fonduri pentru acest studiu pentru că oamenii de ştiinţă au spus că micuții nu pot aduce o contribuţie la ştiinţă şi profesorii au afirmat la fel. Totuşi am făcut-o, desigur.

Iată câteva dintre întrebări. Le-am tipărit cu caractere mici ca să nu vă deranjaţi cu cititiul. Cinci dintre întrebările copiilor au constituit baza ştiinţei publicate în utimii 15 ani. Puneau întrebări care erau relevante pentru oamenii de ştiinţă.

Doresc să invit pe scenă o persoană deosebită, unul dintre copiii implicaţi în acest studiu şi acum unul dintre cei mai tineri oameni de ştiinţă din lume care au publicat. Imediat ce ajunge pe scenă va fi cea mai tânără persoană care a vorbit la TED. Ştiinţa şi formularea întrebărilor ţin de curaj. Ea e personificarea curajului deoarece va sta aici şi va vorbi cu voi. Amy, vii te rog? (Aplauze) (Aplauze) Amy mă va ajuta să spun povestea despre Proiectul Blackawton al Albinelor, dar mai întâi vă va spune ce întrebare au formulat ei. Poţi să începi, Amy.

Amy O'Toole: Mulţumesc, Beau. Am crezut că e uşor de văzut legătura dintre oameni şi maimuţe în modul în care gândim pentru că arătăm similar. Dar ne-am întrebat dacă există o legătură cu alte animale. Ar fi uimitor dacă oamenii şi albinele ar gândi similar, din moment ce par atât de diferite de noi. Ne-am întrebat dacă oamenii şi albinele ar putea rezolva probleme complexe în acelaşi mod. Doream să ştim dacă albinele se pot adapta la situaţii noi, folosindu-se de reguli învăţate înainte. Ce-ar fi dacă albinele ar gândi ca noi? Ar fi uimitor pentru că vorbim despre o insectă care are doar un milion de neuroni. Are sens pentru că albinele, ca şi noi, pot recunoaşte o floare bună indiferent de momentul zilei, lumină, vreme, unghiul din care se apropie. (Aplauze)

BL: Următorul pas era să dezvoltăm un experiment, şi anume un joc. Copiii au proiectat acest experiment, adică joc. Amy, poţi să ne spui care era jocul, şi ce puzzle ați conceput pentru albine?

AO: Am setat un puzzle de tipul „dacă-atunci”. Am cerut albinelor să înveţe nu numai să se ducă la anumită culoare, ci la o floare de anumită culoare doar când se află într-un anumit model. Erau recompensate când se duceau la o floare galbenă dacă florile galbene erau înconjurate de albastru, sau dacă florile albastre erau înconjurate de galben. Sunt câteva reguli pe care albinele le pot învăţa pentru a rezolva acest puzzle. Întrebarea interesantă este, care? Partea interesantă a acestui proiect a fost că noi şi cu Beau nu ştiam dacă va funcţiona. Era ceva complet nou şi nimeni nu mai făcuse asta, inclusiv adulţi. (Râsete)

BL: Inclusiv profesorii şi asta a fost foarte dificil pentru profesori. E uşor pentru un cercetător să înceapă fără să ştie dacă va merge pentru că asta fac ei în laborator, dar pentru un profesor care nu ştie ce se va întâmpla? Mare parte din merit revine lui Dave Strudwick, colaboratorul nostru în acest proiect. Da? Nu voi trece prin detaliile studiului pentru că puteți citi despre el, dar următorul pas e observarea. Iată câţiva elevi care fac observaţii. Înregistrează informaţiile despre cum zboară albinele.

(Video) Dave Strudwick: Ce vom face -- Elev: 5C

Dave Strudwick: Încă se mai duce acolo? Elev: Da.

Dave Strudwick: Ţii cont de fiecare. Elev: Henry, poţi să mă ajuţi?

BL: "Poţi să mă ajuţi, Henry?" Ce om de ştiinţă spune asta?

Elev: Sunt două aici. Şi trei aici.

BL: Deci am obţinut informaţiile. Fac aritmetică simplă, medii, etc. Acum vrem să răspândim ideile. Acesta e următorul pas. Scriem lucrarea şi o trimitem către publicare. Trebuie s-o scriem, deci ne ducem, desigur, la bar. (Râsete) Cea din dreapta este a mea.

Le-am spus că lucrarea are patru secţiuni diferite: introducere, metodică, rezultate, discuţie. Introducerea spune: care-i întrebarea şi de ce? Metodica: ce aţi făcut? Rezultatele: care au fost observaţiile? Şi discuţia: cui îi pasă? Asta-i în principiu o lucrare ştiinţifică. (Râsete)

Copiii mi-au dat cuvintele, eu le-am pus în scris, ceea ce înseamnă că lucrarea a fost scrisă în cuvinte de copii. Nu e scrisă de mine. E scrisă de Amy şi ceilalţi elevi din clasă. În consecinţă, această lucrare ştiinţifică începe cu, "A fost odată ca niciodată... " (Râsete) Secţiunea Rezultate spune: "Faza de training, puzzle, duh, duh, duuuhhh... (Râsete) Şi Metodica spune: "Apoi am pus albinele în frigider (şi am făcut plăcintă de albine)," faţă zâmbitoare. (Râsete) Asta-i o lucrare ştiinţifică. Încercam s-o publicăm. Iată pagina de titlu. Avem câţiva autori aici. Toţi cei în bold au vârste între 8 şi 10 ani. Primul autor e Şcoala Primară Blackawton pentru că dacă va fi vreodată citată, va fi "Blackawton", şi nu un individ. Aşadar am trimis-o unui jurnal cu acces public iar ei au spus mai multe lucruri, dar au spus şi asta: "Din pacate lucrarea n-a trecut de verificările de calitate din mai multe motive." (Râsete) Cu alte cuvinte, începe cu "a fost odată ca niciodată", diagramele sunt în creion, etc. (Râsete)

Ne-am gândit să obţinem o recenzie. Am trimis-o la Dales Purves, care lucrează la Academia Naţională de Ştiinţă, unul dintre specialiştii mondiali în neuroştiinţă, şi zice: „Asta-i cea mai originală lucrare ştiinţifică pe care am citit-o vreodată - (Râsete) - şi în mod sigur merită să fie distribuită în toată lumea." Larry Maloney, expertul în oftalmologie, zice, „Lucrarea e incredibilă. S-ar publica dacă ar fi fost scrisă de adulţi."

Deci ce am făcut? Am trimis-o iar la editor. Au spus nu. Am cerut lui Larry şi Natalie Hempel să scrie un comentariu descriind descoperirile pentru oamenii de ştiinţă, punând referinţele, ca noi s-o trimitem la Biology Letters. Acolo a fost verificată de cinci arbitri independenţi şi a fost publicată. (Aplauze) (Aplauze)

A fost nevoie de patru luni să facem ştiinţa şi doi ani ca să fie publicată. (Râsete) Ştiinţă tipică, de fapt. Așa că Amy şi prietenii ei sunt cei mai tineri oameni de ştiinţă din lume care au publicat. Ce feedback am primit? A fost publicată cu două zile înainte de Crăciun, a fost descărcată de 30.000 de ori în prima zi. A fost Alegerea Editorului în Science, o revistă științifică de top. Va fi mereu accesibilă gratis pe Biology Letters. E singura lucrare care va fi mereu accesibilă gratuit pentru acest jurnal. Anul trecut, a fost a doua cea mai descărcată lucrare din Biology Letters şi am primit feedback nu numai de la oameni de ştiinţă şi profesori, ci şi de la public. Voi citi numai unul.

„Am citit recent Blackawton Bees. N-am cuvinte să explic cum mă simt acum. Ce aţi făcut voi e incredibil. Curiozitate, interes, inocenţă şi zel sunt cele mai de bază, și mai importante lucruri pentru ştiinţă. Cine altcineva poate avea aceste calităţi mai mult decât copiii? Vă rog să felicitaţi copiii din partea mea."

Aş dori să concluzionez cu o metaforă fizică. Pot să o fac cu voi? (Râsete) Oh, da, haide... Ştiinţa înseamnă asumarea riscului, acesta e un risc incredibil. (Râsete) Pentru mine, nu pentru el. Pentru că am mai făcut asta o singură dată. (Râsete) Îţi place tehnologia, nu-i aşa?

Shimon Schocken: Da, dar îmi place şi de mine.

BL: Ăsta-i simbolul tehnologiei. Acum... (Râsete) Bine. (Râsete)

Vom face o mică demonstraţie. Trebuie să închizi ochii şi să arăţi cu degetul unde mă auzi bătând din palme. Da?

(Bătut din palme)

(Bătut din palme)

Ce ar fi ca cei de acolo să strigaţi. Unu, doi trei...

Publicul: (Strigă) (Râsete)

(Strigăte) (Râsete)

Grozav. Acum, deschideţi ochii. O vom face încă o dată. Cei de acolo strigaţi. (Strigăte) De unde vine sunetul? (Râsete) (Aplauze)

Vă mulţumesc. (Aplauze)

Care-i ideea? Ideea e ce ştiinţa face pentru noi. Trecem prin viaţă râspunzând, dar dacă vrem să facem ceva diferit, trebuie să păşim în incertitudine. Când şi-a deschis ochii, a fost în stare să vadă lumea într-un mod nou. Asta ne oferă ştiinţa. Ne oferă posibilitatea să trecem prin incertitudine în procesul de joacă.

Adevărata educaţie în ştiinţă ar trebui să dea oamenilor posibilitatea de a se exprima. Aşa că i-am cerut lui Amy să fie ultima voce din această poveste scurtă. Aşadar, Amy?

AO: Proiectul a fost foarte interesant pentru mine, pentru că a adus la viaţă procesul de descoperire şi mi-a arătat că oricine poate descoperi ceva nou, şi că o întrebare mică poate duce la o descoperire mare. Poate fi greu sau uşor să schimbi ce gândeşte cineva. Depinde de modul în care persoana simte cu privire la schimbare. Pentru mine, schimbarea felului în care priveam ştiinţa a fost rapidă. Imediat ce am jucat aceste jocuri şi am început să ne gândim la puzzle, am înţeles că ştiinţa nu-i un subiect plictisitor, şi că oricine poate descoperi ceva nou. Ai nevoie de oportunitate. Oportunitatea mea a venit prin Beau şi Proiectul Albinelor Blackawton.

Mulţumesc. BL: Mulţumesc mult. (Aplauze)

(Aplauze)