Barbara Block: Urmărirea tonului în adâncuri

Am fost fascinată o viață întreagă de frumusețea, forma și activitatea tonului uriaş cu înotătoare albastre. (tonul bluefin) Tonul bluefin are sângele cald ca şi noi. Este cea mai mare specie de ton, şi al doilea peşte marin ca mărime, între cei cu schelet. Sunt de fapt peşti adică endotermici - a căror propulsie prin ocean este asigurată de muşchi calzi, ca la mamifere. Acesta este tonul nostru de la Acvariul Monterey Bay. Observaţi forma şi designul adaptat făcut pentru a înota în ocean. Zboară prin ocean cu înotătoarele pectorale, se ridică, îşi coordonează mişcările cu coada în formă de semilună. Are doar piele pe mare parte a corpului, reducând astfel frecarea cu apa. Este una dintre cele mai rafinate maşinării ale naturii.

Tonul uriaş cu înotătoare albastre a fost venerat de-a lungul istoriei. 4000 de ani, am pescuit acest animal pentru hrană, şi este atestat istoric în arta pe care o vedem de acum mii de ani. Găsim ton bluefin în picturile rupestre din Franţa. Sunt pe monede care datează de acum 3000 de ani. Acest peşte a fost venerat de omenire. A fost pescuit echilibrat în toate timpurile cu exceptia generaţiei noastre. Tonul cu înotătoare albastră este urmărit oriunde s-ar duce. E o goană după aur pe Pământ, goana după tonul bluefin. Există capcane care pescuiesc echilibrat până nu demult. Totuşi modul în care se pescuieşte astăzi, cu ţarcuri şi pripoane enorme, şterg, ecologic vorbind, tonul bluefin de pe planetă. În general, bluefinul ajunge într-un singur loc: Japonia. Unii dintre voi ar putea fi vinovaţi de a fi contribuit la declinul tonului bluefin. Carnea lor delicioasă, bogată în grăsimi -- are un gust absolut delicios. Asta este problema lor: îi mâncăm până dispar. În Atlantic povestea este simplă. Tonul bluefin se împarte în două populaţii: una mare şi una mică. Din cea nord-americană se consumă aproape 2000 de tone. Din cea europeană şi nord-africană - bluefinul estic - se pescuiesc cantităţi uriaşe: 50.000 de tone în ultimul deceniu aproape în fiecare an.

Rezultatul este, fie că priveşti la populaţia din vest sau din est a tonului cu înotătoare albastră există un declin enorm în ambele părţi, aproape de 90% dacă te raportezi la nivelul de bază din 1950. Pentru acest lucru, tonului bluefin i s-a acordat un statut echivalent cu cel al tigrilor, leilor, al anumitor elefanţi africani şi urşilor panda. Acum două luni, s-a propus ca aceşti peşti să fie trecuţi pe lista speciilor pe cale de dispariţie. S-a votat şi au fost respinşi acum două saptămâni, în ciuda dovezilor ştiinţifice remarcabile care arată din partea a două comisii că îndeplinesc criteriile CITES I. Şi dacă nu vă pasă de tonul cu înotătoare albastră poate veţi fi interesaţi de faptul că linii internaţionale şi vase cu pungă pentru pescuit ton urmăresc tonul şi prind accidental ţestoasa cu carapace de piele, rechini peşti spadă sau albatroşi. Aceste animale şi declinul lor apare în timpul pescuitului de ton. Provocarea cu care ne confruntăm este aceea că ştim foarte puţine lucruri despre ton, şi toată lumea din sală ştie cum arată un leu african care îşi doboară prada. Mă îndoiesc că a vazut cineva un ton bluefin care se hraneşte. Acest ton simbolizează problema noastră a tuturor celor din sală.

Suntem în secolul 21, dar de abia acum am început să studiem cu adevarat oceanele, mai profund. Tehnologia a ajuns la stadiul în care ne permite să vedem Pamântul din spaţiu şi să pătrundem adânc în ape, de la distanţă. Trebuie să folosim imediat această tehnologie pentru a înţelege mai bine cum funcţionează mediul oceanic. Majoritatea dintre noi de pe vas, chiar şi eu, ne uităm la ocean şi vedem această mare omogenă. Nu ştim unde este structura. Nu ne putem da seama unde sunt găurile de alimentare aşa cum ne dăm seama pe o câmpie africană. Nu putem vedea coridoarele, şi nu ne putem da seama ce aduce împreună un ton, o ţestoasă cu carapace de piele şi un albatros. Abia începem să înţelegem cum oceanografia fizică şi oceanografia biologică se alătură pentru a crea o forţă periodică care cauzează creşterea penetrabilităţii apelor ce ar putea transforma un pericol în speranţă. Aceste provocări sunt grozave pentru că din punct de vedere tehnic este dificil să ajungi în mare. Este greu să studiezi un bluefin pe teritoriul său, întregul regat al Pacificului. Este foarte greu să ajungi aproape de un rechin mako şi să încerci să îl marchezi pentru urmărire. Imaginează-ţi că faci parte din echipa lui Bruce Mate din OSU, şi că te apropii foarte mult de o balenă albastră şi îi fixezi un marcaj care nu cade, este o provocare inginerească la care încă lucrăm.

Echipa noastră pasionată se ocupă de peşti şi chip-uri. Practic luăm aceleaşi componente care comunică cu sateliţii, din telefoanele mobile, sau aceleaşi părţi din calculatorul vostru, cipurile. Le ansamblăm în moduri neobişnuite, şi asta ne duce în tărâmurile din ocean ca niciodată până acum. Pentru prima dată, putem să urmărim călătoria unui ton prin ocean folosind lumină și fotoni pentru a măsura răsăritul și apusul. Lucrez cu tonii de peste 15 ani. Am privilegiul de a fi partenerul Acvariului Monterey Bay Împreună, am luat, o felie din ocean, l-am pus în spatele sticlei, şi tot împreună, am pus pe ecran tonul bluefin şi tonul albacora. Când perdeaua de bule se riidică în fiecare dimineaţă, putem vedea de fapt o comunitate din oceanul pelagic, unul dintre singurele locuri de pe Pământ unde poţi vedea întotând tonul uriaş cu înotătoare albastră. Putem vedea în frumuseţea formei și funcției lor, activitatea lor neîncetată. Ei zboară prin spaţiul lor, spaţiul oceanic. Și putem să aducem două milioane de oameni pe an, în contact cu acest pește pentru a le arăta frumusețea lui.

În culise se află un laborator al Universității Stanford partener al Acvariului Monterey Bay. Aici, de peste 14 sau 15 ani, am adus în captivitate atât ton albastru cât şi ton galben (cu înotătoare galbene) Am studiat acești pești dar în primul rând a trebuit să învăţăm cum să îi alăturăm. Ce le place să mănânce? Ce îi face fericiți? Mergem în acvarii cu peştii ton - îi atingem pe piele - este uimitor. Este un sentiment minunat. Apoi, chiar mai bine de atât, avem o versiune proprie de şoptitori cu tonii, pe proprii noştri Chuck Farwell, Alex Norton, care pot lua un ton mare şi într-o mişcare, să îl pună într-un plic cu apă, ca să putem să lucrăm efectiv cu tonul şi să învăţăm tehnicile necesare ca să nu-i rănim pe aceşti peşti care nu au văzut niciodată o barieră în marea largă. Jeff şi Jason sunt oameni de ştiinţă care vor lua un ton şi îl vor pune pe un fel de bandă de alergare, un canal de probe. Acel ton crede că merge în Japonia, dar stă pe loc. Măsurăm de fapt consumul său de oxigen, consumul de energie. Colectăm aceste date și creăm modele mai bune. Când văd acel ton - este priveliştea mea preferată - încep să mă întreb: Cum au rezolvat acești pești problema longitudinii înaintea noastră? Aşa că uitaţi-vă la acest animal. Probabil mai aproape de atât nu veţi ajunge. Acum, activităţile din laborator ne-au învăţat cum să ieşim în largul oceanului.

Într-un progam numit Urmăreşte-un-Gigant chiar am mers din Irlanda până în Canada, din Corsica până în Spania. Am pescuit cu multe naţiuni în jurul lumii în efortul de a pune computere electronice înăuntrul tonilor giganţi. Am marcat 1.100 de toni. Și vă voi arăta trei clipuri pentru ca am etichetat 1.100 de peşti. Este un proces foarte greu, dar este un balet. Scoatem tonul la suprafață, îl măsurăm. O echipă de pescari, căpitani, oameni de știință și tehnicieni lucrează împreună pentru a ține acest animal afară din ocean aproximativ 4 - 5 minute. Îi stropim branhiile cu apă, îi dăm oxigen. Apoi cu mare efort, după marcare, introducem datele în computer, asigurându-ne că dispozitivul de urmărire e înafară şi înregistrează mediul, şi dăm drumul peștelui înapoi în mare. Când pleacă, suntem întodeauna fericiți. să vedem o fluturare a cozii. Din datele pe care le colectăm, când acel marcaj ne vine înapoi, pentru că vreun pescar îl returnează pentru o recompensă de 1000 de dolari, îi identificăm traseele în mare pe o perioadă de aproape 5 ani, la ora actuală, pentru un animal cu schelet osos.

Câteodată tonul este foarte mare, cum este acesta din apele Nantucket-ului. Dar acesta este aproape jumătate faţă de cel mai mare ton pe care l-am marcat. Necesita efort din partea oamenilor, efort de echipă, pentru a prinde peştele. În acest caz, vom pune un marcaj care arhivează datele prin satelit şi care apare la suprafaţă. Aceast marcaj călătoreşte pe ton, simte mediul din jurul tonului și se va desprinde de pe pește, se va detaşa şi va pluti spre suprafaţă și va trimite sateliților de pe orbita Pământului date despre poziția estimată prin calcule pe dispozitivul de urmărire, date despre presiune și temperatură. Ceea ce reuşim cu marcajul plutitor legat la satelit, este că nu mai necesită interacţiunea oamenilor pentru recuperarea dispozitivului. Ambele dispozitive electronice despre care vorbesc sunt scumpe. Pentru aceste marcaje au colaborat de o varietate de echipe din America de Nord. Sunt printre cele mai valoroase instrumente ale noii noastre tehnologii din oceane, în prezent. O comunitate în general ne-a oferit mai mult ajutor decât oricare altă comunitate: comunitatea pescarilor din Carolina de Nord. Sunt două sate, Harris şi Morehead City, în fiecare iarnă de peste un deceniu, organizează o petrecere numită Marchează-un-Gigant. și împreună, pescarii au lucrat cu noi, pentru a marca între 800 şi 900 de pești. În acest caz, vom măsura peștele. Vom face ceva ce am început să facem de câțiva ani: vom lua o probă de mucus. Priviți ce strălucitoare e pielea; puteți să-mi vedeți imaginea reflectată acolo. Din acel mucus putem să obținem profile genetice, informație despre sex, verificăm marcajul plutitor încă o dată, și apoi îi dăm drumul în ocean. Acesta este preferatul meu.

Cu ajutorul fostului meu doctorand, Gareth Lawson, aceasta este o imagine splendidă a unui singur ton. Acest ton se mișcă realmente într-un ocean numeric Partea caldă este Gulf Stream, partea rece de sus este golful Maine. Acolo vrea să meargă tonul - vrea să se hrănească cu bancurile de heringi - dar nu poate ajunge acolo. Este prea frig. Dar apoi se încălzește, tonul pătrunde, mănâncă ceva pește, poate se întoarce acasă, se duce înapoi, și apoi se întoarce să ierneze acolo jos în Carolina de Nord. și apoi pleacă spre insulele Bahama. Secvenţa mea preferată: trei toni intrând în Golful Mexic. Trei toni marcaţi. Calculăm astronomic poziţiile. Se adună. Ar putea fi sex între toni - şi priviţi: Aici îşi depun tonii icrele. Așadar din date ca acestea, putem să alcătuim o hartă, pe care vedeți mii de poziții generate în această decadă şi jumătate de marcări. Și acum arătăm că tonul din partea de vest merge în partea de est. Astfel două populații de toni - adică, avem populaţia din Golf, pe care o putem marca - aceia merg către Golful Mexic, v-am arătat -- şi o a doua populaţie. Trăind printre tonii noştri - tonii noştri nord-americani - este şi tonul european care se întoace în Mediterană. Pe punctele fierbinţi - punctele speranţei - sunt populaţii mixte.

Ceea ce am făcut cu descoperirile ştiinţifice arătăm Comisiei Internaţionale, construind noi modele, arătându-le că un model din două tipuri care nu se amestecă - folosit până acum pentru a respinge tratatul CITES - acel model nu este modelul corect. Acest model, un model de suprapunere, este calea de a avansa. Aşa că putem prezice unde ar trebui să fie locurile de gestionare. Locuri cum ar fi Golful Mexic şi Mediterana sunt locuri în care speciile singulare, populaţiile singulare, pot fi capturate. De aici se deduc locurile pe care trebuie să le protejăm. Centrul Atlanicului unde ei se amestecă, Mi-aş putea imagina o reglementare care să permită Americii şi Canadei să pescuiască, pentru că ei îşi gestionează bine pescăriile, fac o treabă bună. Dar, în ape internaţionale, unde pescuitul şi pescuitul în excess au depăşit orice limită, acestea sunt locurile în care trebuie să facem puncte de speranţă. Această mărime trebuie să o aibă ca să protejeze tonul cu înotătoare albastre.

Acum într-un al doilea proiect numit "marcarea peştilor din Pacificul pelagic", privim planeta ca pe o echipă, aceia dintre noi din Census of Marine Life. Finaţată în principal prin Fundaţia Sloan şi alţii, am reuşit să participăm activ în proiectul nostru - într-unul dintre cele 17 programe de teren şi am început să marcăm un număr mare de răpitori, nu doar peşti ton. Am reuşit să marcăm rechinii-somon din Alaska, am întâlnit rechinii-somon pe teritoriu lor, i-am urmărit prinzând somon şi apoi ne-am gândit şi ne-am dat seama că, dacă luăm un somon şi îl punem pe o linie, putem lua de fapt un rechin-somon - Acesta este vărul rechinului alb - şi foarte atent -- reţineţi, am spus "foarte atent," - îi putem ţine calmi, le putem pune un furtun în gură, ca să nu-i aducem pe punte apoi îi marcăm cu un marcaj-satelit. Acel marcaj va face rechinul să telefoneze acasă şi să vă lase un mesaj. Şi acel rechin sărind acolo, dacă priviţi atent, are o antenă. Este un rechin care înoată liber, cu un marcaj-satelit sărind după un somon, trimiţându-şi acasă datele. Rechinii-somon nu sunt singuri rechini pe care îi marcăm. Observaţi aici rechinii-somon cu ajutorul rezoluţii de adâncime pe un ocean cu temperatură evidenţiată - culorile calde însemnă mai cald. Rechinii-somon se duc către tropice să scoată pui şi intră în golful Monterey.

Chiar lângă Monterey spre Farallones este o echipă pentru rechini albi condusă de Scott Andreson şi Sal Jorgensen. Pot arunca o ţintă este un covor în formă de focă - şi apărea un rechin alb, o creatura curioasă care va veni direct spre barca noastră de 5 metri. Este un animal care cântăreşte mii de kg. Vom lansa ţinta. Şi vom amplasa un marcaj sonor care spune, "OMSHARK 10165" sau ceva asemănător, un semnal acustic printr-un ping. Apoi vom pune un marcaj-satelit care ne arată călătoriile pe distanţe lungi cu ajutorului algoritmului de geo-locaţie cu ajutorul luminii rezolvat de computerul de pe peşte. Aici, Sal se uită la cele două marcaje, şi iată: rechinii albi de California plecând către cafeneaua rechinilor albi şi întorcându-se. Marcăm şi rechinii mako împreună cu colegii de la NOAA, rechinii albaştri. Acum, împreună, putem vedea pe acest ocean de culori, care arată temperatura, mormoloci mako de 10 zile şi rechini-somon. Avem rechini albi şi albaştrii. Pentru prima dată, un eco-peisaj la scara oceanului, arată pe unde merg rechinii.

Ehipa tonilor din TOPP a făcut ceva de necrezut: trei echipe au etichetat 1.700 de toni, albaştri, galbeni şi albacore toţi în acelaşi timp - au exersat cu atenţie modurile de marcare în care ieşim, luăm tonii tineri, punem marcaje cu senzori, îi ţinem în afara bărcii şi apoi îi eliberăm. Recuperăm marcajele şi atunci, pe oceanul numeric NASA puteţi vedea tonul albastru cu albastru străbătându-şi coridorul, întorcându-se în Pacificul de Vest.

Echipa noastră de la UCSC a marcat focile elefant cu marcaje lipite de cap, care cad atunci când năpârlesc. Aceste foci elefant circulă pe jumătate de ocean, ne aduc date de la 5500 de metri - date uimitoare. Este Scott Schaffer şi păsările marine purtând marcaje de ton, marcaje pe bază de lumină, care ne duc din Noua Zeelandă la Montery şi înapoi, o călătorie de 35.000 de mile marine nemaiîntâlnită. Dar acum cu marcajele de geolocaţie cu lumină, care sunt foarte mici, chiar putem observa aceste călătorii. Acelaşi lucru şi cu albatroşii Laysan care străbat un ocean întreg într-o singură călătorie uneori, până în acceiaşi zonă pe care o folosesc peştii ton. Înţelegeţi de ce ar putea fi prinşi. Este George Schilinger şi echipa ţestoaselor cu carapace de piele pe Playa Grande marcând ţestoasele cu carapace de piele care trec chiar pe lângă locul în care ne aflăm. Echipa lui Scott Benson a arătat că ţestoasele leatherback merg din Indonezia până la Monterey. Putem observa pe acest ocean în mişcare în sfârşit, unde sunt răpitorii. Înţelegem cum folosesc ecospaţiile mari cât oceanul.

Din aceste informaţii, putem începe să cartografiem locurile de speranţă. Aici sunt trei ani de date şi avem zece ani de astfel de date. Înţelegem pulsul şi activităţile periodice după care funcţionează aceste animale. Ce am reuşit cu aceste informaţii a fost să le cristalizăm la zonele periculoase, 4 000 de desfăşurări, o sarcina imensă, herculeană, 2 000 de etichete într-o zonă, arătată aici pentru prima dată, pe coasta Californiei, care pare să fie un loc de adunare. Ca un fel de "bis" din partea acestor animale, ele ne ajută pe noi. Cară instrumentele care chiar colectează datele la 2000 de metri adâncime. Culeg date de la planeta noastră din puncte critice cum ar fi Antarctica şi cei doi poli. Acelea sunt foci din multe ţări eliberate care prelevă probe de sub faliile de gheaţă oferindu-ne date despre temperatură la o calitate oceanografică la ambii poli.

Aceste date, privite, sunt captivante de urmărit. Încă nu ne-am dat seama cum ar fi mai bine să le vizualizăm. Apoi, pe măsură ce ele înoată şi ne transmit informaţii care sunt importante pentru problemele climatice, credem că este important ca aceste informaţii să ajungă la oameni, să implicăm publicul în cunoaşterea acestui tip de date. Am făcut asta cu Marea Cursă a Ţestoaselor - am marcat ţestoasele, am primit patru milioane de date valide. Cu oceanele Google, chiar putem pune un rechin alb în acel ocean. Când facem asta şi el înoată, vedem această batimetrie magnifică pe care rechinii o recunosc în calea lor din California până în Hawaii. Dar poate că Mission Blue poate completa oceanul pe care nu îl putem vedea Noi avem capacitatea, NASA are oceanul, trebuie doar să le unim.

În concluzie, ştim unde este Yellowstone pentru America de Nord: este în largul coastei noastre. Avem tehnologia care ne-a arătat unde este. E nevoie să ne gândim cum să creştem capacitatea de colectare biologică a datelor pentru Mission Blue. Cum putem aplica acest tip de activitate în altă parte? Într-un final, să aducem acest mesaj acasă poate folosind legături reale prin animale ca balenele albastre şi rechinii albi. Să facem aplicaţii trăznet, dacă vreţi. Mulţi oameni au fost entuziasmaţi când rechinii au trecut pe sub podul Golden Gate. Să implicăm publicul în această activitate chiar de pe iPhone-ul lor. Aşa scăpăm de câteva mituri de pe internet.

Putem salva tonul-cu-înotătoare-albastre. Putem salva rechinul alb. Avem ştiinţa şi tehnologia necesare. Avem speranţă. Da, putem. Trebuie doar să aplicăm acest potenţial mai departe în oceane.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)