Ashraf Ghani despre reconstrucţia statelor distruse

Un public, observa Dewey acum mult timp, este constituit prin discuţii şi dezbateri. Dacă e să aducem în discuţie tirania presupunerilor şi să evităm opinia populară, domeniul de necontestat, atunci trebuie să fim dispuşi să ne supunem dezbaterii și discuției propriile presupoziții. În acest spirit mă alătur unei discuții legate de una dintre problemele critice ale timpurilor noastre, respectiv, cum să mobilizăm diferite forme de capital pentru proiectul de construire a unui stat.

Pentru a prezenta această ipoteză foarte clar, capitalismul, după 150 de ani, a devenit acceptabil, la fel și democrația. Dacă ne uităm la lumea anului 1945 și ne uităm la harta economiilor capitaliste și a politicilor democratice, vedem că acestea au fost excepții rare și nu regula. Cu toate acestea, problema este acum atât despre ce formă de capitalism cât și despre ce tip de participare democratică este vorba. Însă trebuie să recunoaștem că acest moment a adus un rar acord al ipotezelor. Și asta oferă baza pentru un anumit tip de acțiune, deoarece consensul fiecărui moment ne permite să acţionăm. Și este necesar, oricât de fragil sau de provizoriu ar fi consensul nostru, să fim capabili să mergem înainte.

Însă majoritatea lumii nu beneficiază nici de capitalism nici de sistemele democratice. Majoritatea globului experimentează statul ca represiv, ca o organizație care se preocupă cu negarea drepturilor, cu negarea justiției, mai degrabă decât cu asigurarea acestora. Şi în ceea ce priveşte experienţa capitalismului, există două aspecte pe care restul globului le experimentează. În primul rând, industria extractivă. Diamantele sângerii, smaraldele de contrabandă, cheresteaua, care este tăiată direct de sub oamenii cei mai săraci. În al doilea rând este asistenţa tehnică. Iar asistența tehnică vă poate șoca, dar este cea mai rea formă a -- astăzi -- a feței urâte a lumii dezvoltate față de țările în curs de dezvoltare. Zeci de miliarde de dolari se presupune că sunt cheltuiți pe dezvoltarea capacităţilor cu oameni care sunt plătiți cu până la 1,500 de dolari pe zi, care sunt incapabili de a gândi creativ, sau organic.

Următoarea ipoteză -- și bineînțeles evenimentele din 7 iulie, îmi exprim sincera simpatie, și înainte de asta, 11 septembrie -- ne-au amintit că nu trăim în trei lumi diferite. Trăim într-o singură lume. Dar asta este ușor de spus. Însă noi nu avem de-a face cu implicaţiile singurei lumi în care trăim. Iar asta înseamnă, că dacă vrem să avem o singură lume, aceasta unică lume nu poate fi bazată pe imense beneficii de excludere. și apoi de includere pentru unii. Trebuie ca acum să ajungem într-un final să ne gândim la premisele unei lumi cu adevărat globale, aflată în relație cu sistemul de drepturi și cu responsabilitățile și cu răspunderile care sunt cu adevărat globale în domeniul de aplicare. Altfel vom pierde acest moment deschis în istorie în care avem un consens atât în forma politică cât și în forma economiei.

Ce alegem dintre aceste organizaţii ? Avem trei termeni critici: economia, societatea civilă şi statul. Nu mă voi ocupa de primele două, exceptând prin a spune că transferul necritic de ipoteze dintr-un context în altul, nu poate face decât un dezastru. Ştiinţele economice predate în cele mai elitiste universităţi sunt practic inutile în contextul meu. Ţara mea este dominată de economia drogurilor şi de mafie. Manualele de economie nu funcţionează în contextul meu, şi am foarte puţine recomandări din partea altora cu privire la modul de a pune împreună o economie legală. Sărăcia cunoştinţelor noastre trebuie să devină baza mişcării înainte, şi nu în instituirea cadrului ce funcţionează la baza modelării matematice, şi pentru care am un enorm respect. Colegii de la Johns Hopkins au fost dintre cei mai buni.

În al doilea rând, în loc să dezbatem la nesfârşit despre ce este structura unui stat, de ce nu am simplifica si nu am spune, care sunt seriile de funcţii pe care statul secolului 21 trebuie să le îndeplinească? Clare Lockhart şi cu mine am scris o carte despre asta, sperăm să împărtăşim cât mai mult posibil prin ea-- şi al treilea lucru este că putem de fapt să construim un index pentru a măsura comparativ cât de bine functionează în diferite locuri aceste funcţii asupra cărora am căzut de acord.

Deci care sunt aceste funcţii? Noi am propus 10. Şi este monopolul legitim al mijloacelor de violenţă, al controlului administrativ, al managementului finanţelor publice, a investiţiei în capitalul uman, furnizarea de drepturi cetăţeneşti furnizarea de infrastructură, de gestionare a activelor statului prin regulament, crearea unei pieţe şi a unor înţelegeri naţionale--inclusiv împrumuturile publice-- şi apoi cel mai important, legile statului de drept.

Nu voi dezvolta. Sper ca probleme puse să-mi ofere oportunitatea. Acesta este un scop realizabil. pentru că în esenţă, contrar opiniilor generale, voi argumenta că noi ştim cum să facem asta. Cine şi-ar fi imaginat că Germania va fi astăzi unită sau democratică dacă ne uităm la ea din perspectiva Oxford din 1943? Dar oamenii de la Oxford erau pregătiţi pentru o Germanie democratică şi angajaţi în planificare. Şi sunt multe alte exemple.

Acum, în scopul de a face acest lucru - şi acest lucru aduce acest grup - trebuie să regândim noţiunea de capital. Cea mai puţin importantă formă de capital în acest proiect este capitalul financiar-- banii. Banii nu reprezintă un capital în marea majoritate a ţărilor în curs de dezvoltare. Sunt doar bani gheaţă. Pentru că lipsesc formele instituţionale organizaţionale şi manageriale pentru a le transforma în capital. Şi ceea ce se cere este o combinaţie a capitalului fizic, a capitalului instituţional, a capitalului uman-- şi securitatea desigur, este critic, dar la fel este şi informaţia.

Acum, problema care ar trebui să ne preocupe aici şi asta este provocarea pe care aş vrea s-o arăt acestui grup-- este din nou aceea că este nevoia de 16 ani în ţările voastre pentru a produce pe cineva cu o diplomă de bacalaureat. Este nevoie de 20 de ani pentru a produce pe cineva cu doctorat. Prima provocare este de a regândi fundamental, problema timpului. Trebuie oare să repetăm modalităţile pe care le-am moştenit? Sistemul nostru educaţional este moştenit din secolul 19. Ce trebuie să facem fundamental pentru a ne reangaja într-un proiect în care formarea de capital să fie rapidă? Majoritatea absolută a populaţiei lumii este sub 20 de ani şi este în creştere masivă şi rapidă. Au nevoie de moduri diferite de a fi abordaţi. Moduri diferite de a fi francizaţi. Moduri diferite de a fi compentenţi. Şi acesta este primul lucru.

Al 2lea este, voi sunteţi capabili să rezolvaţi probleme dar nu angajaţi responsabilităţile voastre globale. Aţi stat deoparte de problemele corupţiei. Vreţi doar să curăţaţi mediul în aşa fel încât să funcţioneze. Dar dacă nu gândiţi din prisma problemei corupţiei cine o să o facă? Staţi deoparte de proiectarea dezvoltării. Sunteţi mari designeri, dar proiectele voastre sunt egoiste. Sunt pentru uzul vostru imediat. Lumea în care acţionez eu operează cu designeri în ceea ce priveşte drumurile, barajele, sau furnizarea de electricitate pe care nu le-am revizitat de 60 de ani. Nu este drept. E nevoie de gândire.

Şi în particular, ceea ce avem nevoie mai mult decât orice de la acest grup este ca imaginaţia voastră să fie exercitată asupra problemelor în modul în care o memă se presupune a lucra. Aşa cum munca asupra paradigmelor, arătată cu mult timp în urmă-- opera lui Thomas Kuhn-- rezidă în intersectarea ideilor noile dezvoltări -- adevăratele succese -- se întâmplă. Şi sper că acest grup va fi capabil să se descurce cu problema statului şi a dezvoltării şi cu împuternicirea majorităţii lumii sărace prin aceste mijloace. Mulţumesc (Aplauze)

Chris Anderson: Deci, Ashraf, până de curând ai fost ministrul finanţelor din Afganistan, o ţară aflată chiar în centrul ordinei de zi a lumii. Va reuşi această ţară? Va înflori democraţia? Ce te sperie cel mai mult?

Ashraf Ghani: Cel mai mult mă sperii tu lipsa ta de angajament. (Râsete) M-ai întrebat. Ştii că dau mereu răspunsuri neconvenţionale. Nu. Dar serios, problema Afganistanului întâi de toate trebuie văzută cel puţin, în perspectiva a 10-20 de ani. Azi, lumea globalizării este în mare viteză. Timpul a fost comprimat. Iar spaţiul nu există pentru mulţi oameni. Dar în lumea mea-- ştiţi, când am revenit în Afganistan după 23 de ani spaţiul se extinsese. Orice formă imaginabilă de infrastructură fusese dărâmată. Am călătorit între 2 oraşe -drum care înainte dura 3 ore acum a durat 12 ore. Deci, în primul rând, când balanţa este înclinată astfel, trebuie să recunoaştem că numai simplele lucruri ale infrastructurii-- au nevoie de 6 ani pentru a remite infrastructura. În lumea noastră. Orice lucru semnificativ. Dar modalitatea de atenţionare sau ceea ce se întâmplă azi, ceea ce se întâmplă mâine.

Al doilea lucru este atunci când o ţară a fost subiectul celei mai mari şi brutale forme de exerciţiu al puterii -- avem Armata Roşie de 10 ani consecutivi, 110.000 mâini de fier. Terorizează literalmente. Cerul: orice afgan vede cerul ca pe o sursă de teamă. Am fost practic bombardaţi în afara existeţei. Apoi, zeci de mii de oameni au fost instruiţi în terorism -- din toate părţile. Statele Unite, Marea Britanie, de exemplu, s-au alăturat serviciilor secrete egiptene pentru a antrena mii de oameni în rezistenţă şi terorism urban. Cum să transformi o bicicletă într-un instrument de teroare. Cum să transformi un măgar, o căruţă, orice. Şi ruşii în mod egal. Deci, atunci când erupe violenţa într-o ţară ca Afganistanul este datorită acestei moşteniri. Dar trebuie să înţelegem că am fost incredibil de norocoşi. Vreau să spun, chiar nu-mi vine să cred ce norocos sunt că stau aici în faţa voastră, vorbind. Când am initrat în ministerul de finanţe M-am gândit că şansele mele de a trăi mai mult de trei ani nu ar fi mai mult de 5 la sută. Acestea erau riscurile. Au meritat.

Cred că putem reuşi, şi motivul pentru care putem reuşi este datorită oamenilor. Vedeţi, vreau să spun -- vă dau o statistică. 91% din bărbaţii afgani, 86% din femeile afgane ascultă cel puţin 3 posturi de radio pe zi. În ceea ce priveşte discursul lor, în ceea ce priveşte cunoaşterea denaturată a lumii îndrăznesc să spun că ei sunt mult mai sofisticaţi decât un american de la sat cu diplomă de liceu. şi decât o grămadă de europeni. Pentru lumea contează pentru ei. Şi care este preocuparea lor predominantă? Renunţarea. Afganii au devenit profund internaţionalişti.

Ştiţi, când m-am întors în decembrie 2001 nu avem nicio dorinţă de a lucra cu guvernul afgan. Pentru că am trăit ca un naţionalist. Şi le-am spus-- oamenii mei, cu americanii aici-- separat. Da, am ocupat o pozitie consultativă cu Naţiunile Unite am mers foarte rapid prin 10 provincii afgane. Şi toţi îmi spuneau, era o lume diferită. Ştiţi, ei se implică. Ei văd angajamentul, implicarea globală ca absolut necesară viitorului oamenilor de rând. Şi lucrul de care este preocupat un afgan de rând este-- Clare Lockhart este aici, voi relua o disuţie pe care ea a avut-o cu o femeie analfabetă din nordul Afganistanului. Şi femeia aceea a spus că ei nu-i pasă dacă are mâncare pe masă. Lucrul de care se îngrijora ea era dacă există un plan de viitor în care copiii ei să poată avea o viaţă diferită. Asta îmi dă speranţă. CA: Cum va proceda Afganistanul în furnizarea unui venit alternativ pentru cei mai mulţi oameni care îşi câştigă existenţa din comerţul cu droguri?

AG: Desigur. Ei bine, în primul rând, în loc să trimitem miliarde de dolari în eradicarea drogurilor şi să plătim câteva companii de securitate, ei ar trebui să dea aceste sute de miliarde de dolari către 50 de companii dintre cele mai inovatoare din lume şi să le ceară să creeze un milion de locuri de muncă. Cheia eradicării drogurilor sunt locurile de muncă. Iată, exista un lucru puţin cunoscut: ţării care au un venit mediu legal pe cap de locuitor de 1.000 dolari , nu produc droguri.

În al doilea rând, industria textilă. Comerţul este cheia, nu ajutorul. Statele Unite şi Europa ar trebui să ne dea taxe 0%. Industria textilă este incredibil de mobilă. Dacă vreţi să fim capabili de a concura cu China şi de a atrage investiţii, probabil am atrage patru până la șase miliarde de dolari foarte uşor în sectorul textil, dacă taxele ar fi zero-- am crea acest tip de locuri de muncă. Bumbacul nu concurează cu opiumul; însa un tricou da. Şi trebuie să înţelegem, este lanţul valorilor. Iată, un afgan de rând s-a săturat să audă de microcredite. Este important, însa ceea ce îşi doresc femeile sau bărbaţii implicaţi în microproducţie este accesul global. Nu vor să vândă în bazarurile de caritate care sunt numai pentru străini-- aceeaşi şi aceeaşi afurisită de cămaşă brodată. Ceea ce dorim este un parteneriat cu firmele de design italiene. Da, avem cei mai buni broderi din lume! De ce nu putem face ce s-a făcut în nordul Italiei Cu sistemul Put Out? Deci cred că din punct de vedere economic problema critică este să gândim dincolo de asta.

Şi ce voi spune aici este că ajutorul umanitar nu funcţionează. Ştiţi, sistemul ajutorului umanitar este la pământ. Sistemul ajutorului umanitar nu are cunoştinţele, viziunea, abilitatea. Sunt cu totul pentru asta; în cele din urmă, am dezvoltat mult asta. Da, să fiu mai exact, ştiţi am reuşit să conving lumea să dea ţării mele 27,5 miliarde. Nu au vrut să ne dea banii.

CA: Şi tot nu a funcţionat?

AG: Nu. Nu e vorba că nu a funcţionat. E vorba că 1 dolar din investiţii private, după judecata mea, este egal cu cel puţin 20 dolari de ajutor umanitar, în ceea ce priveşte dinamica pe care o generează. În al doilea rând, 1 dolar din ajutor umanitar poate reprezenta 10 cenţi poate reprezenta 20 de cenţi, sau poate reprezenta 4 dolari. Depinde în ce formă vine ce condiţionări sunt ataşate de asta. Ştiţi, sistemul ajutorului umanitar,la început, a fost conceput în beneficiul antreprenorilor din ţările dezvoltate, şi nu pentru a genera dezvoltare în ţările sărace. Şi aceasta este din nou una din ipotezele acelea-- felul în care sunt scaunele maşini sunt ipoteze pe care noi le-am moştenit în guverne. Credeţi că guvernul Statelor Unite nu ar şti că firmele americane care au avut nevoie de subvenţii pentru a funcţiona în ţările dezvoltate, să dea sfaturi, însă ele ştiu. Există o întreagă greutate a istoriei în ceea ce priveşte ajutorul umanitar care acum trebuie reexaminat. Dacă scopul este să construim state care în mod credibil să aibe grijă de ele însele-- şi eu pun această propoziţie la egalitate; să ştiţi că sunt foarte dur cu omologii mei-- ajutorul umanitar trebuie să înceteze în fiecare ţară, într-o perioadă definită. Şi fiecare an acolo trebuie să fie un progress în mobilizarea veniturilor interne şi în generarea economiei. Numai dacă acest tip convenţie este integrată (în progres) nu veţi fi în măsură să susţineţi acest consens.