Arthur Ganson creează sculptură în mişcare

Câteva cuvinte despre începuturile muncii mele: de fapt, totul se leagă foarte mult de fericire. În copilărie eram foarte introvertit şi retras. Pentru a supravieţui, obişnuiam să mă retrag în locurile mele foarte personale, şi să creez lucruri. Obişnuiam să creez lucruri pentru oameni prin care să-mi arăt dragostea faţă de ei. Mă retrăgeam în aceste locuri şi îmi puneam ideile şi pasiunile în obiecte. Învăţam, astfel, să mă exprim prin intermediul mâinilor. Aşa că lucrul cu mâinile şi crearea de obiecte sunt foarte legate nu doar de lumea ideilor, ci şi de lumea sentimentelor. Ideile între ele nu au nicio legătură.

Vă voi arăta diferite obiecte care nu au nicio legătură între ele, în afara faptului că au fost create de mine. S-au născut din diferite gânduri ce apar când privesc la viaţă, natură şi obiecte, şi având fel de fel de idei năstruşnice legate de acele lucruri.

Pe când eram copil am început să studiez mişcarea. Eram fascinat de felul în care se mişcă lucrurile, aşa că mă jucam cu mişcarea făcând mici flipbook-uri. Pe aceasta am făcut-o prin clasa a şaptea, şi imi amintesc că atunci când lucram la ea, mă gândeam la piatra aceea micuţă de acolo, la traseul maşinilor în timp ce ar fi zburat prin aer, şi cum personajele--

(Râsete)

ar fi fost propulsate afară din maşină. În mintea mea, mă gândeam la traiectoria maşinilor. Desigur, când eşti copil, te gândeşti mereu şi la distrugere. Prin urmare, trebuie să se termine cu--

(Râsete)

violenţă nejustificată.

(Râsete)

Aşa am început să cercetez şi să exprim felul în care se mişcă lucrurile.

După ce m-am dus la facultate, am ajuns să fac maşinării destul de complicate şi fragile. Şi asta s-a întâmplat pentru că aveam o mulţime de interese diverse. În liceu, eram pasionat de programarea calculatoarelor, aşa că îmi plăcea oarecum cursul logic al evenimentelor. Eram interesat şi de chirurgie şi posibilitatea de a practica chirurgia, pentru că presupunea să lucrez cu mâinile într-un mod foarte concentrat şi intens. M-am apucat de cursuri de artă, şi am găsit un mod de a face sculptură care îmbina dragostea mea pentru lucrul meticulos cu mâinile cu inventarea de diferite feluri de fluxuri logice energetice printr-un sistem. Şi deasemenea lucrul cu firele -- tot ce făceam era o decizie de aspect şi inginerie mecanică în acelaşi timp. Asta mi-a dat posibilitatea să exersez toate astea.

Maşinăria asta este lucrul cel mai apropiat de pictat pe care îl pot face. Şi e plină de piese de capăt mici şi inutile, cum ar fi acest picioruş care doar se târâie în cerc şi care nu are o însemnătate anume. Maşinăria e făcută pentru bucuria propriei inutilităţi. Legătura pe care o am eu cu ingineria e la fel cu a oricărui alt inginer, şi anume că-mi place să rezolv probleme. Îmi place să-mi dau seama de anumite chestii, însă produsul final a ceea ce fac e foarte neclar.

(Râsete)

Asta e destul de ambiguu.

(Râsete)

Următoarea invenţie pe care o veţi vedea este un exemplu de o maşinărie cu un grad de complexitate foarte ridicat. Mi-am pus următoarea întrebare. Din moment ce îmi place să tot rezolv probleme, mi-am propus să învârt o manivelă într-o singură direcţie, şi să rezolv toate problemele mecanice pentru a-l face pe acest omuleţ să meargă înainte şi înapoi. Când am început să lucrez nu aveam un plan general al maşinăriei, dar aveam idee despre cum se va mişca şi despre cum va arăta şi ocupa spaţiu. După aceea am pornit de la un punct şi am construit până la punctul final. Rotiţa aceea dinţată se deplasează înainte şi înapoi pentru a schimba direcţia. Şi acela e un mic obiect găsit întâmplător.

Multe dintre lucrările mele încorporează astfel de obiecte găsite întâmplător. E ca şi cum aş face calambururi vizuale tot timpul. Când privesc obiectele mi le imaginez în mişcare, Îmi imaginez ce poate fi spus prin ele.

Ideea următoarei lucrări, o maşinărie cu un iadeş, mi-a venit jucându-mă după masă cu acest os. Ştiţi cum se spune, să nu ne jucăm cu mâncarea, dar eu mă joc mereu cu lucrurile. Priveam acest os şi mă gândeam că arată ca un cowboy care a stat prea mult pe cal.

(Râsete)

Şi am început să-l plimb de-a lungul masei, şi m-am gândit că pot să creez o maşinărie care să facă asta. Am creat acest mecasnism, l-am conectat, şi iadeşul merge, şi pentru că iadeşul e un os -- de natură animalieră -- această idee se poate interpreta în multe feluri. Şi asta e întreaga lucrare.

(Râsete)

Care e cam atât de mare.

(Aplauze)

Munca de genul acesta seamănă foarte mult cu păpuşăria. Obiectul găsit este, într-un fel, păpuşa, iar eu sunt păpuşarul, iniţial pentru că mă joc cu obiectul, dar apoi inventez şi mecanismul, care îmi este un fel de înlocuitor. Şi acest mecanism poate face ceea ce vreau eu să facă.

Următoarea invenţie a luat naştere dintr-un gând mai abstract şi se numeşte "Scaunul galben al lui Cory". Când am văzut scaunul băiatului meu mi l-am imaginat explodând şi risipindu-se. Şi -- mi-am imaginat la început că bucăţelele vor exploda şi se vor împrăştia cu o viteză infinită şi că vor ajunge departe, şi apoi vor fi trase înapoi, dând impresia unui câmp gravitaţional, până în punctul în care se vor apropia cu viteză infinită de centru. Şi vor rămâne sudate pentru un moment doar astfel încât să se poată vedea că acolo era un scaun. Îmi aminteşte de efemeritatea timpului prezent şi am vrut să exprim acest lucru. În acest caz, maşinăria încearcă să simuleze acest lucru pentru că, evident, nu poţi mişca materia la infinit cu viteză infinită şi apoi să o opreşti instant. Întregul mecanism are cam 1.2 metri în lăţime, şi scaunul măsoară doar câţiva centimetri.

(Aplauze)

Asta e o chestie abstractă şi într-un fel amuzantă. Ieri vorbeam de ceasul de 10,000 de ani al lui Danny Hillis. Aici în stânga e un motor care trece printr-un angrenaj de roţi. Sunt 12 perechi de reductoare 50-la-1, deci asta înseamnă că viteza roţii dinţate de la capăt e atât de mică încât ar dura două trilioane de ani să se învârtă o dată. Aşa că eu am făcut-o în beton, pentru că oricum nu contează.

(Râsete)

Pentru că ar putea merge tot timpul.

(Râsete)

Să trecem acum la cu totul altceva -- Mă imaginez în tot felul de situaţii. Îmi imaginez că sunt o maşinărie. Ce mi-ar plăcea? Mi-ar plăcea să fac baie în ulei.

(Râsete)

Aşa că maşinăria asta nu face altceva decât să se îmbăieze în ulei.

(Râsete)

(Aplauze)

Şi e un fel de-- pentru mine, este doar despre senzualitatea uleiului.

(Râsete)

Am primit apoi un telefon de la un prieten care voia să facă o expoziţie de artă erotică şi nu aveam nici o lucrare. Dar când mi-a sugerat să particip la expoziţie, mi-a venit această lucrare în minte. Deci e oarecum asemănătoare, doar că tenta erotică este mult mai evidentă. Asta se numeşte "Maşinărie cu unsoare". Ejaculează non stop, şi --

(Râsete)

credeţi-mă când vă spun, e o maşinărie fericită.

(Râsete)

Cu siguraţă e fericită.

Din punctul de vedere al ingineriei asta e doar un mecanism cu patru elemente. Şi acest evantai e un obiect găsit la întâmplare. M-am gândit la gestul de a deschide un evantai şi la cât de simplu aş putea să afirm ceva. În acest caz, încerc să fac ceva ce e evident însă fără să ducă cu gândul la vreun animal sau vreo plantă.

Procesul în sine e foarte important pentru că eu inventez maşinării însă inventez şi unelte cu ajutorul cărora se pot face maşinării şi întreaga chestie e rezolvată de la început. Aceasta e o matriţă de îndoit fire de sârmă. După mulţi ani în care am îndoit roţile dinţate cu cleştele, am făcut această unealtă şi apoi am mai făcut alta pentru a centra repede roţile dinţate, într-un fel îmi cream o lume proprie a tehnologiei. Mi s-a schimbat complet viaţa când am găsit un aparat de sudură în puncte.

(Râsete)

Asta era unealta. A schimbat complet ceea ce puteam face. Voi face acum o treabă de mântuială încercând să lipesc acest aliaj de argint. Nu aşa te învaţă în şcoală să lipeşti aliajul de argint. Eu, pur şi simplu, sudez. Bijutierii adevăraţi folosesc cantităţi mici de aliaj de lipit la sudură. Aceasta este o roată dinţată terminată.

Când m-am mutat în Boston, am devenit membru al grupului "World Sculpture Racing Society".

(Râsete)

Ideea era că voiam să expunem sculpturi pe stradă fără a fi subiectivi în privinţa căror sculpturi se potrivesc cel mai bine. Cel care ajungea primul la linia de sosire era câştigătorul.

(Râsete)

Asta e prima mea sculptură de cursă, şi mi-a trecut prin cap să fac un cărucior pe care îl voi pune să-mi imite scrisul 'Mai repede, mai repede!', şi în timp ce voi fugi pe stradă, căruciorul îmi va vorbi, şi va scrie 'Mai repede, mai repede!' " Cam asta e ceea ce face.

(Râsete)

Dar la sfârşit am decis că de fiecare dată când terminam de scris cuvântul mă opream şi dădeam cartonaşul cuiva de pe stradă. Deci nu câştigam niciodată cursa pentru că mă opream mereu. Dar m-am distrat foarte mult.

(Aplauze)

Mai am doar două minute şi jumătate -- Voi da drumul la asta. Asta e o lucrare care din unele puncte de vedere e printre cele mai complete lucrări. Când eram copil cântam foarte mult la chitară. Când mi-a venit ideea asta, îmi imaginam că voi face -- că voi avea o piesă de teatru cu maşinării unde va fi şi un public, cortina se ridică şi urmează să fiţi distraţi de maşinăriile de pe scenă. M-am gândit la o mişcare simplă de dans, care se produce între maşinărie şi un scaun banal, şi ... Când fac aceste lucrări încerc să găsesc un mod prin care să spun ceva clar şi cât mai simplu, dar în acelaşi timp să fie ambiguu. Cred că există un punct între simplicitate şi ambiguitate care-i permite privitorului să rămână cu ceva.

Şi asta mă duce la gândul că toate aceste lucrări iau naştere în mintea mea, în inima mea, şi fac tot ce pot să găsesc o cale de a le exprima cu ajutorul materialelor si calea găsită pare întotdeauna a nu fi cea mai bună. E întotdeauna un chin, dar reuşesc până la urmă să materializez ideea într-un obiect, şi apoi este aici, în regulă. Nu înseamnă nimic. Obiectul în sine nu înseamnă nimic. Odată ce e perceput şi înţeles de mintea cuiva se formează un cerc complet. Şi pentru mine, asta e cel mai important lucru, pentru că de mic copil am vrut să-mi exprim pasiunea şi iubirea şi asta înseamnă că cercul începe din interior spre exterior, spre cineva care percepe lucrarea mea. Voi lăsa acest scaun să coboare.

(Aplauze)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)