Aparna Rao: Arta prin tehnologie la nivel înalt (pe un ton glumeț)

Bună. Astăzi, vreau să aruncăm împreună o privire asupra a 8 dintre proiectele la care lucrez, în colaborare cu artistul danez Soren Pors. Numele pe care l-am ales pentru noi este Pors & Rao, și trăim și lucrăm în India.

Mi-ar plăcea să încep cu primul dintre obiectele pe care vi le voi prezenta, numit "Telefonul Unchiului". Am fost inspirată de obiceiul ciudat al unchiului meu, care îmi cerea tot timpul să fac tot felul de lucruri pentru el, ca și cum aș fi fost o extensie a trupului său. de exemplu să aprind lumina sau să-i aduc un pahar cu apă, un pachet de țigări. Pe măsură ce am crescut, situația a devenit din ce în ce mai rea, și am început să mă gândesc la ea ca la o formă de control. Bineînțeles, niciodată nu am putut să mă plâng, deoarece unchiul este un personaj respectat în familia indiană. Iar situația care m-a iritat cel mai tare, mi s-a părut total de neînțeles, era modul în care înțelegea el să folosească telefonul. Ținea receptorul și astepta ca eu să formez numărul. Ca un răspuns și ca un dar, în același timp, pentru unchiul meu, i-am făcut "Telefonul Unchiului". Acesta este atât de lung, încât e nevoie de 2 persoane ca să poată fi folosit. E exact același mod în care unchiul meu foloseşte un telefon făcut pentru o persoană.

Problema a apărut însă atunci când am plecat la facultate. A început să-mi fie dor de "ordinele" lui. Așa că i-am făcut și o mașină de scris, aurie, care să-i înlesnească transmiterea comenzilor către nepoții răspândiți în toată lumea, ca un email. Ceea ce trebuia să facă el era să ia o foaie de hârtie, să o potrivească în mașină, să scrie emailul sau dorința și apoi, să scoată hârtia. Dispozitivul va trimite automat o scrisoare sub formă de email persoanei în cauză. După cum puteți vedea, am îmbinat o grămadă de aparate prin care acțiunile mecanice să poată fi transformate. Iar unchiul meu nu va avea de-a face decât cu interfața mecanică. Bineînțeles, obiectul trebuia să fie măreț și să aibă un oarecare iz de ritual, pentru a fi pe placul unchiului meu.

Următorul obiect este o instalație care funcționează pe bază de sunete denumită cu multă afecțiune "Mititeii". Ideea din mintea noastră era aceea de a ne imagina în mijlocul unui trib de creaturi foarte sensibile, rușinoase, dar extrem de plăcute. Funcționează cu ajutorul acestor panouri, puse pe perete, iar în spatele lor, avem aceste mici creaturi, care se ascund. Cum se face liniște, încep să iasă în afară. Iar dacă liniștea persistă, îi putem vedea întinzându-și gâturile în afară. La cel mai mic sunet, se vor retrage și se vor ascunde imediat.

Așadar, avem aceste panouri pe 3 pereți ai unei camere. Și avem de asemenea, peste 500 de micuți care se ascund în spatele lor. Asta e, în mare, ceea ce se întâmplă. Acest videoclip este un prototip. Când este liniște, micuții se arată. Și aud, întocmai ca oamenii sau creaturile reale. Deci, după o vreme, vor deveni imuni la sunete care, la început, îi speriau. A, și nu reacționează la sunete de fundal. Veți auzi un tren, la care ei nu vor reacționa. (Zgomot) Dar reacționează la sunete proeminente. Așteptați o secundă, să vedeți. (Fluierat) Deci am lucrat foarte mult să îi facem să pară cât mai naturali cu putință. Fiecare dintre micuți are un comportament propriu, un psihic, schimbări de dispoziție, personalitate și tot așa.. Acesta este deci un prototip timpuriu. Desigur, au fost aduse multe îmbunătățiri. Și i-am făcut să reacționeze la oameni, descoperind astfel că oamenii sunt destul de jucăuși și copilăroși în apropierea lor.

Aceasta este o instalație video, denumită "Unul Lipsă". Am fost destul de intrigați de ideea de a ne juca cu invizibilitatea. Cum oare am putea experimenta senzația că suntem invizibili? Am lucrat deci cu o companie specializată în camere de supraveghere, și le-am propus să ne fie parteneri în crearea unui software, folosind o cameră care ar filma oamenii dintr-o încăpere, urmărindu-le traiectoria și "pierzând" una dintre persoane pe fundal, făcând-o invizibilă.

Am să vă arat un prototip recent. În partea dreaptă, îl puteți vedea pe colegul meu Soren, care de fapt, se află acolo. Iar în partea stângă, veți putea vedea videoclipul procesat în care camera l-a făcut invizibil. Soren intră în cameră. Bom! A dispărut! Și după cum puteți observa, camera îl urmărește și îi șterge imaginea. Este un videoclip de început, deci încă nu este perfect din punct de vedere tehnic, dar s-a avut grijă de aceste lucruri mai târziu. Cum am făcut asta... aveam o cameră care filma într-o încăpere, și aveam un monitor, pe fiecare perete. De îndată ce oamenii intră în încăpere, se vor vedea pe monitor, cu o diferență: unul dintre ei este permanent invizibil, indiferent de cum s-ar mișca în cameră.

Acesta se numește "Umbra soarelui". Este aproape ca o foaie de hârtie, ca un decupaj după un desen al copilăriei, cu o pată de ulei sau un soare. Din față, acest obiect pare foarte puternic, robust, iar dintr-o parte, pare foarte delicat. Oamenii care intră în cameră aproape îl ignoră, gândindu-se că e, pur și simplu, ceva aruncat la întâmplare. Dar de îndată ce trec de el, va începe să se ridice pe zid, dând impresia că tremură sau se smucește. Și de fiecare dată va obosi, și de fiecare dată se va prăbuși.

(Râsete)

Deci aici avem o caricatură a unui om care stă cu capul în jos. Capul său e așa de greu, mintea îi e plină de gânduri, încât se sprijină tot în pălărie, iar corpul îi pare crescut aproape ca o plantă. Ce face el.. pur și simplu, se rotește dând impresia că este beat mișcându-se fără direcție și extrem, extrem de lent. Limita lui este acel cerc. deoarece dacă acel cerc n-ar fi acolo, iar podeaua ar fi plată ar începe să se miște în spațiu. Plus că nu există fire. O să vă arăt imediat -- deci când oamenii intră în cameră, se activează. Și foarte încet, peste câteva minute, se ridică precum un om care suferă, apoi își ia avânt și dă impresia că e gata, gata să cadă. Și acesta este un moment foarte important, pentru că am vrut să trezim în cei care îl văd instinctul de a fugi înspre el, să îl ajute sau să îl salveze. Dar de fapt, el nu are nevoie de asta, pentru că, din nou, va găsi un mod să-și restabilească echilibrul.

Aceasta a fost o adevărată provocare din punct de vedere tehnic pentru noi, și am muncit foarte mult, ca majoritatea lucrărilor noastre, peste ani pentru a pune la punct treburile legate de mecanică, echilibru și dinamică. A fost foarte important pentru noi să stabilim precis momentul în care urmează să cadă, pentru că, dacă am fi făcut-o într-un mod în care s-ar fi rostogolit, atunci s-ar fi stricat, și dacă nu ar fi căzut suficient de mult, atunci nu am mai fi reusit să transmitem fatalismul, sau impulsul ca oamenii să vrea să-i sară în ajutor. Am să vă arăt așadar un videoclip în care facem un test de scenariu -- este filmat mult mai repede. Acesta este colegul meu. Îi dă drumul. Acum devine agitat și fuge să îl prindă. Dar nu e nevoie, pentru că acesta se va ridica singur.

Aceasta e o lucrare ce ne-a intrigat și ne-a ținut în priză, am lucrat cu estetica blănii în care am inserat sute de beculețe de fibră optică, de diferite dimensiuni, care să sclipească precum cerul. Acum, este setat la nivelul de cer în timpul nopții. Apoi, am înfășurat blana pe o formă ce pare un ursuleț, care atârnă de tavan. Și ideea a fost aceea a unui constrast ceva foarte rece și distant și abstract, ca universul în forma familiară a unui ursuleț care dă senzația de confort și intimitate. Ideea era că, la un moment dat, nu te vei mai uita la forma ursulețului, și vei începe să percepi forma ca o adevarată gaură în spațiu și e ca și cum te-ai uita la cerul sclipitor al nopții.

Acest proiect nu este terminat, încă mai lucrăm la el și este numit "Umple spațiu". Ei bine, imaginați-vă un cub de mărimea asta, aflat în fața voastră în mijlocul camerei și pe măsură ce vă apropiați de el, va încerca să vă intimideze crescând până va ajunge de 2 ori mai înalt și de 4 ori mai voluminos decât cel inițial. Astfel, acest obiect se extinde și contractă în mod constant, pentru a interacționa cu oamenii care se mișcă în jurul lui -- ca și cum ar încerca să mascheze un secret aflat în interior sau ceva.

În concluzie, noi lucrăm foarte mult cu tehnologia, dar, ca să fim sinceri, nu o iubim, pentru că ne-a dat multe dureri de cap de-a lungul anilor. Dar o folosim pentru că suntem cu adevărat interesați de toate modurile în care ne poate fi de folos atunci când încercăm să ne exprimăm tiparele emoţionale și comportamentale prin intermediul acestor creaturi cărora le dăm "viață". Și de îndată ce o creatură se ivește în mințile noastre, pare că procesul creației constă în a descoperi în ce mod această creatură vrea, de fapt, să existe și ce formă vrea să ia și în ce fel vrea să se miște.

Mulțumesc.

(Aplauze)