Antonoi Damasio: Încercarea de a înţelege conştiinţa

Sunt aici să vorbesc despre minunea şi misterul minţilor conştiente. Minunea constă în faptul că toţi ne-am trezit azi-dimineaţă şi instantaneu am redobândit uimitor mintea noastră conştientă. Ne-am recuperat mintea cu un complet sentiment de sine şi un sentiment complet al existenţei noastre, deși ne oprim arareori să apreciem această minune. Ar trebui de fapt, pentru că fără posibilitatea minţii conştiente, nu am avea nici un fel de cunoştinţe despre umanitatea noastră; n-am avea nici un fel de cunoştinţă despre lume. N-am avea nici dureri, dar nici bucurii N-am avea acces la dragoste sau la abilitatea de a crea. Scott Fitzgerald cu faimă a spus: "acela care a inventat conştiinţa are suficente motive să fie învinuit". Dar a uitat că fără conştiinţă, n-ar avea acces la fericirea adevărată sau la posibilitatea transcedenței.

Cam atât despre minune. Acum despre mister. Conștiința e un mister care a fost foarte dificil de elucidat. În filozofia timpurie şi desigur de-a lungul istoriei neuroştiinţei, acesta a fost un mister care s-a eschivat întodeauna elucidării, având parte de contoverse majore. Şi de fapt sunt mulţi care cred că n-ar trebui să ne atingem de ea; ar trebui s-o lăsăm în pace, nu e de pătruns. Eu nu cred asta şi cred că situaţia se schimbă. Ar fi ridicol să pretindem că ştim cum realizăm conştiinţa în creierele noastre, dar cu siguranţă putem începe să adresăm întrebarea, şi putem începe să vedem emergența unei soluţii.

Şi încă o minune de sărbătorit e faptul că avem tehnologii imagistice care ne permit acum să pătrundem în creierul uman şi să putem face, de exemplu, ceea ce vedeţi chiar acum. Sunt imagini care provin din laboratorul lui Hanna Damasio, şi care vă arată, într-un creier viu, reconstrucţia acelui creier. Aceasta e o persoană în viaţă. Nu e o persoană studiată la autopsie. Chiar mai mult -- ceva ce poate într-adevăr uimi --- ce am să vă arăt în continuare, e sondarea dedesubtul suprafeţei creierului și examinarea în interiorul creierului viu a conexiunilor reale, căilor reale. Toate acele linii colorate corespund mănunchiurilor de axoni, fibrelor care unesc corpurile celulelor cu sinapsele. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, nu sunt colorate. Dar în orice caz, sunt acolo. Culorile sunt coduri pentru direcţie, spate către faţă sau viceversa.

În orice caz, ce este conştiinţa? Ce este o minte conştientă? Am putea aborda o perspectivă simplistă şi să spunem, ei bine, e ceea ce pierdem când cădem în somn adânc, fără vise, sau când suntem sub anestezie, şi este ceea ce recâştigăm atunci când ne revenim din somn sau din anestezie. Dar, exact ce pierdem sub anestezie, sau în somn profund, fără vise? Ei bine, în primul rând, este mintea, care e o cascadă de imagini mentale. Şi bineînţeles imaginile care pot fi modele senzoriale, vizuale, aşa cum aveţi chiar acum reflectând scena şi pe mine, sau imagini auditive, aşa cum aveţi acum, în raport cu cuvintele mele. Această cascadă de imagini mentale este mintea.

Dar mai e şi altceva ce experimentăm cu toţii în această sală. Nu suntem expozanţi pasivi ai imaginilor vizuale sau auditive sau tactile Ne avem pe noi înşine. Avem un Eu care-i în mod automat prezent în minţile noastre chiar acum. Minţile ne aparţin. Şi avem sentimentul că fiecare dintre noi traieşte experienţa asta -- şi nu persoana care stă alături. Deci pentru a avea o minte conştientă, avem un sine in interiorul minţii conştiente. O minte conştientă e o minte cu un sine în ea. Sinele introduce perspectiva subiectivă în interiorul minţii, şi numai atunci suntem deplin conştienţi când sinele devine prezent în minte. Deci ca să ştim cum să abordăm acest mister trebuie întâi să știm cum funcționează minţile în creier, şi, în al doilea rând, cum e construit sinele.

Acum prima parte, prima problemă, e relativ simplă -- nu e simplă de loc -- dar e ceva ce a fost abordat gradat în neuroștiință. Şi e foarte clar că, pentru a construi minţi, trebuie să contruim hărţi neurale. Deci, imaginaţi-vă o grilă, ca cea pe care v-o arăt acum, şi imaginaţi-vă, în interiorul acestui plan bidimensional, imaginaţi-vă neuronii. Şi imaginaţi-vă, dacă vreţi, un panou, un panou digital, în care aveţi elemente care pot fi luminate sau nu. Şi în funcţie de cum creaţi modelul de a aprinde sau nu, elementele digitale, sau în realitate, neuronii din acel plan, veţi putea construi o hartă. Desigur e o hartă vizuală ce vă arăt eu, dar asta se aplică la orice fel de hartă -- auditivă, de exemplu, pentru frecvenţele de sunet, sau hărţile pe care la conturăm cu pielea noastră în raport cu un obiect pe care-l palpăm.

Acum pentru a clarifica această asociație -- relația între reţelele de neuroni, respectiv aranjamentele topografice ale activităţii neuronilor şi experienţa noastră mentală -- am să vă povestesc o istorioară personală. Dacă îmi acopăr ochiul stâng -- vorbesc despre mine personal, nu despre voi toţi -- Dacă îmi acopăr ochiul stâng, mă uit la grilă -- la fel cu cea pe care v-o arăt. Totul e frumos, bine şi perpendicular. Dar cu ceva timp în urmă, am descoperit că dacă îmi acopăr ochiul stâng, în schimb văd asta. Privesc grila şi văd o distorsiune la marginea câmpului central-stâng.

Foarte ciudat -- am analizat asta pentru un timp. Dar cu ceva timp în urmă, cu ajutorul colegului meu oftalmolog, Carmen Puliafito, care a dezvoltat un scaner cu laser pentru retină, am descoperit următoarele. Dacă îmi scanez retina prin planul orizontal pe care-l vedeţi aici în colţ, obţin următoarele: Pe partea dreaptă, retina mea e perfect simetrică. Vedeţi coborând către fovee unde începe nervul optic. Dar pe retina stângă e o umflătură, marcată prin săgeata roşie. Şi îi corespunde unui mic chist care-i localizat mai jos. Asta este exact ce cauzează distorsionarea imaginii mele vizuale.

Aşa că gândiţi-vă: aveţi o reţea de neuroni, şi dacă aveți o simplă schimbare mecanică în poziţia reţelei, obțineți o distorisionare a experienţei voastre mentale. Deci vedeţi cât de aproape experienţa voastră mentală şi activitatea neuronilor în retină, o parte a creierului localizată în globul ocular, sau, de fapt, o foiță de cortex vizual. Deci de la retină mergi către cortexul vizual. Şi bineânţeles, creierul adaugă o mulţime de informaţii la ceea ce se petrce în semnalele care vin de la retină. Şi în acea imagine, vezi o varietate de insuliţe a ceea ce numesc regiuni generatoare de imagini în creier. Aveţi verdele spre exemplu, care corespunde informaţiilor tactile, sau albastrul care corepunde infomaţiilor auditive.

Şi altceva se întâmplă, acele regiuni generatoare de imagini în care aveţi plotarea tuturor acestor hărţi neuronale, pot ulterior furniza semnale acestui ocean de violet pe care-l vedeţi împrejur, care e cortexul de asociere, în care poţi înregistra ce s-a întâmplat în acele insuliţe generatoare de imagini. Şi marea frumuseţe e că poţi apoi extrage din memorie, din acele cortexuri de asociere, şi poţi produce o copie a imaginii chiar în regiunile de percepţie. Deci gândiţi-vă cât de minunat de comod și leneș este creierul. Pune la dispoziţie anumite zone pentru percepţie și generare de imagini. Şi astea sunt exact aceleaşi care vor fi folosite în generarea de imagini atunci când reapelăm din memorie imformaţia.

Deci misterul minţii conştiente s-a mai elucidat un pic pentru că avem o idee generală despre cum creăm aceste imagini. Dar sinele? Eul e cu adevărat problema eluzivă. Şi mult timp, oamenii n-au vrut nici măcar să atingă subiectul, pentru că spuneau, "Cum poţi avea această referinţă, această stabilitate, necesară pentru a menţine continuitatea sinelui zi după zi?" Şi m-am gândit la o soluţie la această problemă. Este următoarea. Generăm hărţi cerebrale ale interiorului corpului şi le utilizăm ca referinţe pentru toate celelate hărţi.

Dați-mi voie să vă povestesc puţin cum am ajuns la asta. Am concluzionat asta deoarece, dacă trebuie să avem o referinţă pe care s-o știm ca fiind sinele -- atunci Eul este propriul nostu procesor -- trebuie să avem ceva care-i stabil, ceva care nu are mari variaţii de la o zi la alta. Ei bine, se întâmplă că avem un singur corp. Avem un singur corp, nu două, nu trei. Aşa că acesta e un început. Există un singur punct de referinţă, care e corpul. Dar, desigur, corpul are multe părţi, care evoluează cu viteze diferite, au mărimi diferite la oameni diferiţi; dar, nu e la fel cu interiorul. Aspectele care au de-a face cu ce e cunoscut drept ambianța noastră internă -- de exemplu, întregul management al proceselor chimice din corpul nostru este, de fapt, stabil menținut zi după zi pentru un motiv foarte important. Dacă te abaţi prea mult de la parametrii apropiați de linia medie a intervalului care permite suprevieţuirea te îmbolnăveşti sau mori. Deci avem un sistem încorporat în interiorul vieţilor noastre care asigură un fel de continuitate. Îmi place s-o numesc asemănare aproape infinită de la zi la zi. Pentru că dacă nu ai acea continuitate, fiziologic, te îmbolnăveşti sau mori. Deci acesta e încă un element pentru această continuitate.

Şi ultimul lucru, e o legătură foarte strânsă între reglarea corpului nostru în creier şi corpul însuşi, mai strânsă decât orice altă legătură. De exemplu, creez imagini cu voi, dar nu e nicio legătură fiziologică între imaginile pe care le am cu voi ca auditoriu şi creierul meu. Cu toate astea, există o legătură strânsă, menţinută permanent între părțile creierului meu care reglează corpul şi corpul meu.

Deci cam aşa arată. Uitaţi-vă la acea regiunea. Iată trunchiul cerebral între cortexul cerebral şi măduva spinării. Şi cam în regiunea pe care o voi încadra acum avem comasarea tuturor dispozitivelor care reglează viaţa corpului. E atât de specific încât, de exemplu, dacă priveşti la partea acoperită cu roşu în partea superioară a trunchiului cerebral, dacă o avariezi în urma unui atac cerebral, de exemplu, ceea ce obţii este coma sau starea vegetativă, care este o stare, bineînţeles, în care mintea ta dispare, conştiinţa ta dispare, Ce se întâmplă atunci de fapt: pierzi 'bornele de legătură' ale Eului. Nu mai ai acces la percepția propriei existenţe, Și de fapt, se pot derula imagini, formate în cortexul cerebral, numai că nu ştii ca sunt acolo. În consecinţă ţi-ai pierdut conştiinţa când ai leziuni în secţiunea roşie a trunchiului cerebral.

Dar în partea verde a trunchiului cerebral, nu se întâmplă aşa ceva. E chiar atât de specific. Deci în componenta verde a trunchiului cerebral, dacă o vătămezi, şi asta se întâmplă adesea, ai parte de paralizie completă, dar mintea conştientă se menţine. Simţi, ştii, ai o minte pe deplin conştientă pe care o poţi semnala doar indirect. Asta e o stare oribilă. Nu vreţi să vedeţi. Oamenii sunt de fapt prizonieri în interiorul propriului corp, dar au conştiinţă. A fost un film foarte interesant, unul dintre rarele filme bune făcute despre o situaţie ca aceasta, de către Julian Schnabel acum câţiva ani despre un pacient care era în starea aceasta.

Aşa că acum am să vă arăt o poză. Promit să nu spun nimic despre asta, doar că o să vă înspăimânte. Vă spun doar că în acea secţiune roşie a trunchiului cerebral, sunt, ca să simplific, toate acele pătrățele care corespund modulelor care efectiv alcătuiesc hărţile în creier ale diferitelor aspecte ale interiorului nostru, diferite aspecte ale corpului nostru. Acestea sunt splendide topografii, splendid interconctate într-un model recusiv. Şi de aici, din acest cuplaj strâns între trunchiul cerebral şi corp, s-ar putea să mă înşel, deși nu cred -- se genereză această cartografiere a corpului care fundamentează temelia sinelui şi asta vine sub forma simțămintelor -- simțămintelor primordiale, apropo.

Deci ce-i imaginea pe care o avem aici? Priviţi "corexul cerebral," priviţi "trunchiul cerebral," priviţi la "corp," şi obțineţi schema de interconectivitate în care aveţi trunchiul cerebral ce constituie fundamentul sinelui într-o foarte strânsă interconectivitate cu corpul. Şi aveţi cortexul cerebral care pune la dispoziţie marele spectacol al minţii noastre cu o abundenţă de imagini care alcătuiesc de fapt conţinutul minţii noastre şi căreia normal îi acordăm mai toată atenţia așa cum ar trebui de fapt, pentru că ăsta e realmente filmul care se derulează în minţile noastre. Dar priviţi la săgeţi. Nu sunt acolo pentru apect. Sunt acolo pentru că există o interacţiune foarte strânsă. Nu poţi avea o minte conştientă dacă nu ai interacţiunea dintre cortex şi trunchiul cerebral. Nu poţi avea o minte conştientă dacă nu ai interacţie între trunchiul cerebral şi corp.

Un alt lucru interesant e acela că trunchiul cerebral pe care-l avem îl întâlnim la o varietate de alte specii. Deci printre vertebrate, design-ul trunchiului cerebral e foarte similar cu al nostru, acesta fiind unul din motivele pentru care cred că celelalte specii au minţi conştiente aşa cum avem noi. Cu excepţia faptului că nu sunt aşa bogate ca ale noastre, pentru că n-au un cortex cerebral aşa cum avem noi. În asta constă dififerenţa. Şi nu sunt de loc de acord cu ideea potrivit căreia conştiinţa trebuie considerată ca fiind marele produs al corexului cerebral. Îi datorăm doar bogăţia minţii noastre, nu faptul că avem un sine la care putem raporta propria noastră existenţă, sau că avem vreun sens al persoanei.

Există trei niveluri ale sinelui care pot fi luate în considerare -- proto, miezul și autobigraficul. Primele două le regăsim la multe alte specii, şi într-adevăr ies în mare măsură din trunchiul cerebral indiferent dacă acele specii au cortex. Este sinele autobiografic pe care unele specii îl au, cred. Cetaceele şi primatele au deasemeni sinele autobigrafic într-o oarecare măsură. Şi câinele fiecăruia de acasă are un sine autobiografic într-o oarecare măsură. Dar noutatea e aici.

Eul autobiografic e construit pe baza amintirilor trecute şi pe amintirea planurilor pe care le-am făcut; e trecutul trăit și viitorul anticipat. Şi Eul autobiografic a stimulat memoria, raţionamentul, imaginaţia, creativittea și limbajul. Şi din asta au ieşit instrumentele socio-culturale -- religiile, justiţia, comerţul, artele, ştiinţa, tehnologia. Şi în cadrul acestei culturi putem obţine cu adevărat -- şi asta este noutatea -- ceva ce nu e stabilit pe deplin de către biologia noastră. E evoluat în cadrul societății. S-a dezvoltat în colectivele de fiinţe umane. Şi este, desigur, cultura unde am dezvoltat ceva ce îmi place să numesc reglare socio-culturală.

Şi în final, ai putea întreba pe bună dreptate, de ce să ne pese de asta? Ce ne pasă dacă e trunchiul cerebral sau corexul cerebral şi cum se face asta? Trei motive. Primul, curiozitatea. Primatele sunt extrem de curioase -- şi oamenii cel mai mult. Şi dacă suntem intresaţi, de exemplu, de faptul că anti-gravitaţia îndepărtează galaxiile de Pământ, de ce nu am fi interesaţi de ceea ce se petrece în interiorul fiinţelor umane?

În al doilea rând, înţelegând societatea şi cultura. Ar trebui să privim la cum societatea şi cultura în această reglare socio-culturală sunt o lucrare în desfăşurare. Şi în fine, medicina. Să nu uităm că unele din cele mai grave boli ale omenirii sunt boli precum depresia, Alzheimer, dependenţa de droguri. Lucruri cum ar fi atacul cerebral care îţi pot devasta mintea sau te pot lăsa inconştient. Nu ai nicio rugăciune care să trateze efectiv aceste boli și în mod natural dacă nu ştii cum funcţionează. Acesta e un motiv foarte bun, pe lângă curiozitate, de-a justifica ce facem, şi de-a justifica interesul pentru ceea ce se petrece în creierele noastre.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

(Aplauze)