Caracterul american al Annei Deavere

Deci bunicul meu mi-a spus când eram fetiţă, "Dacă spui un cuvânt destul de des, devine parte din tine." Şi crescând într-un oraş discriminatoriu, Baltimore, Maryland, Am folosit într-un fel această idee pentru a merge în jurul Americii cu un magnetofon -- îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tehnologie -- să intervievez oameni, gândind că de voi merge pe cuvintele lor -- iar acesta este şi motivul pentru care nu port papuci când fac un spectacol -- de voi merge pe cuvintele lor, într-un fel voi putea absorbi America. Am fost inspirată de asemenea şi de Walt Whitman, care vroia să absoarbă America, şi să fie absorbit de ea.

Deci aceste patru caractere vor fi din acea lucrare la care am lucrat de mulţi ani, şi mult peste - nu ştiu, poate câteva mii de oameni pe care i-am intervievat. Este cineva aici destul de în vârsta încât să-l cunoască pe Studs Terkel, acel om bătrân de la radio? Deci mă gândeam că ar fi persoana perfectă pe care să o întreb despre un moment definitoriu din istoria Americii. Ştiţi, a fost "născut în 1912, anul în care Titanicul s-a scufundat, cea mai mare navă construită vreodată. Loveşte marginea unui iceberg, şi bum, se scufundă. Se scufundă şi eu m-am ridicat. Wow, ce mai secol." (Râsete)

Deci asta este răspunsul lui despre un moment definitoriu din istoria Americii. Moment definitoriu din istoria Amercicii, nu cred ca exista unul; nu poţi să spui Hiroshima, este un eveniment important doar -- Nu mă pot gândi la vreun moment pe care l-aş putea numi definitoriu. Derapajul gradual -- derapaj este cuvântul folosit de locuitorii din Watergate, derapaj moral -- este un lucru gradual, o combinaţie de lucruri. Vedeţi, aveţi şi tehnologia. Deci, din ce în ce mai puţină legătură umană.

Oh, să vă povestesc o bucăţică de întâmplare amuzantă. Aeroportul din Atlanta este modern, şi ar trebui să lase poarta acolo. Aceste trenuri care te duc la o afluenţă şi la o destinaţie. Şi aceste trenuri sunt line, şi silenţioase şi eficiente. Şi este o voce în tren, ştiţi o voce umană. Ştiţi în trecut aveam roboţi, roboţi imitând oameni. Acum avem oameni imitând roboţi. Deci avem acea voce în acest tren: Halta unu: Omaha, Lincoln. Halta doi: Dallas, Fort Worth. Aceeași voce. Aproape în momentul plecării, un cuplu tânăr intră în grabă exact când erau pe punctul de a închide ușile pneumatice. Și acea voce, fără a pierde o măsură, spune, "Din cauza îmbarcării târzii, suntem întârziați cu 30 de secunde." Atunci, toți se uită la acest cuplu cu ochi plini de ură și cuplul reacționează astfel, știți, micșorându-se. Ei bine, se intâmplase că băusem un pic înainte de a mă îmbarca -- procedez așa pentru a-mi păcăli emoțiile -- și am imitat un apel de tren, "George Orwell, ți-a venit timpul," Câțiva râdeți. Toată lumea râde când spun asta, dar nu cei din trenul acesta. Liniște. Și brusc se uită la mine. Deci mă aflu aici cu acest cuplu, toți trei tremurând la poalele Golgotei pe care urma să o urcăm, înțelegeți.

Chiar atunci am văzut un copil, un copilaș ce sta în poala mamei sale. Știu că e hispanic, pentru că ea vorbește în spaniolă camaradului său. Și mă adresez copilului. Și îi spun, ținându-mi mâna peste gură pentru că respirația mea trebuie să fi fost cu 50 de grade de alcool, Îi spun copilului: "Domnule sau Doamnă, care este opinia dumneavoastră personală asupra speciei umane?" și copilul mă privește, știți, cum se uita copiii cu ochii limpezi, începe să râdă, cu acest râset mic. Și spun, "Mulțumesc Domnului pentru o reacție umană, nu am pierdut încă."

Dar, izul uman dispare. Știți, vedeți, trebuie să pui sub întrebare adevărul oficial. Știti ce era atât de grozav despre Mark Twain -- știți, îl onorăm, dar nu-l citim. Citim Huck Finn, desigur, îl citim pe Huck Finn. Adică, Huck, bineînțeles, era uriaș. Vă amintiți acea scena grozavă de pe plută, va amintiți ce a făcut Huck? Aici e Huck, el este un copil analfabet, care nu are nici un fel de educație, dar este ceva în el. Și adevărul oficial e că, adevărul a fost, legea era, că un om negru era o proprietate, un lucru.

Și Huck merge pe plută cu o proprietate numită Jim, un sclav. Și aude că Jim își va lua soția și copiii și o să-i fure de la femeia căreia îi aparțin, și Huck spune, "Oh, oh Doamne, oh, oh -- acea femeie, acea femeie nu a facut nimănui vreun rău. Oh, va fura, va fura, va face un lucru teribil." Chiar atunci, doi negustori de sclavi au apărut, niște bărbați ce hăituiau sclavi, căutându-l pe Jim. "Este cineva cu tine pe avea plută? Huck spune, "Da." "Este negru sau alb?" "Alb." Și aceștia plecară. Și Huck spune. "Oh Doamne, oh Doamne am mințit, am mințit, am făcut un lucru teribil, un lucru teribil -- de ce mă simt așa de bine?"

Dar este bunătatea lui Huck, acest lucru din care Huck este făcut, vedeți, totul a fost acoperit, totul a fost acoperit. Deci, atingerea umană, vedeți, dispare. Și întrebați de un moment definitoriu. Nu este un moment definitoriu în istoria Americii pentru mine. Este o acumulare de momente care au contribuit la situația actuală, când trivialul devine știre. Din ce în ce mai puțină conștiență de durerea celorlalți. Hm. Știți, nu știu dacă pot folosi asta sau nu, dar l-am citat pe Wright Morris, un scriitor fin Nebraska, care spune, suntem din ce în ce mai mult în comunicații și din ce în ce mai puțin în comunicare. Ok, copii, trebuie să o șterg, trebuie să merg să-mi vad cardiologistul. Și acesta a fost Studs Terkel. (Aplauze)

Și, vorbind de a-ți asuma riscuri. Voi interpreta pe cineva care nu e plăcut de nimeni. Știți doar că majoritatea actorilor vor să interpreteze personaje ce sunt plăcute -- nu întotdeauna, dar se înțelege că mai ales la astfel de conferințe, Îmi place să inspir oameni. Dar din moment ce e vorba de asumarea unui risc, Voi interpreta o persoană pe care nu o interpretez niciodată, pentru că nu e așa de placută acea persoană chiar a venit în culise și mi-a spus să o scot din spectacol. Și am să o interpretez pentru că eu cred că ne gândim la risc, la o conferință ca aceasta, ca la un lucru bun.

Dar sunt și alte conotații pentru cuvântul risc, și același lucru pentru cuvântul natură. Ce e natura? Maxine Greene, care este un filozof extraordinar care este la fel de bătrână ca Studs, și a fost capul filozofiei -- al unei organizații mari filozofice, Am mers la ea și am întrebat-o care sunt acele doua lucruri pe care nu le cunoaște, dar totuși vrea să le cunoască. Și a răspuns: "Ei bine, personal, tot simt nevoia să mă aplec cu politețe când îmi văd decanul de la universitate. Și încă mă simt ca și cum ar trebui să aduc cafeaua pentru colegii mei bărbați, deși am trăit mai mult decat majoritatea dintre ei." Și a adăugat, "Și apoi intelectual, nu știu destul despre imaginația negativă. Iar 11 septembrie cu siguranță ne-a învățat că este o întreagă zonă pe care nu o investigăm."

Deci acest fragment este despre imaginația negativă, Ridică întrebări despre ce e natura și ce este Mama Natură, și despre ce poate fi un risc. Și am făcut asta în Institutul de Corecție pentru femei din Maryland. Tot ce redau e cuvânt cu cuvânt de pe o casetă. Și dau nume fragmentelor pentru că eu cred că oamenii vorbesc în poeme organice, și acest fragment este numit "O oglindă pentru gura ei." Și aceasta este o deținută numită Paulette Jenkins.

"Am început să învăț cum să acopăr totul, pentru că nu am vrut ca cineva să știe că acest lucru se întâmplă în casa mea. Vreau ca toți să creadă că suntem o familie normală. Adică aveam toate lucrurile materiale, dar aceasta nu i-a făcut pe copiii mei să sufere mai puțin; asta nu a făcut ca fricile lor să dispară. Nu mai găseam scuze pentru ochii noștri vineți și pentru buzele lovite și nici pentru vânătăi. Nu mai aveam scuze. Și mă bătea și pe mine. Dar asta nu shimba faptul că a fost un coșmar pentru familia mea, a fost un coșmar. Și i-am dezamăgit dramatic, pentru că am permis să se întâmple de multe ori.

Dar noaptea în care Myesha a fost ucisă -- și intensitatea a crescut, și crescut, și crescut, până într-o seară când am venit acasă dupa ce am cumpărat droguri, și s-a enervat pe Myesha și a început să o lovească, și a pus-o în cadă. Oh, va folosi o curea, Și avea o curea pentru că el credea acest lucru pervers că Myesha întreține relații sexuale cu fratele ei mai mic pentru că se luau în brațe -- acesta ar fi motivul. Vorbesc chiar de noaptea când a murit. Și a așezat-o în cadă, și eu eram în dormitor cu copilul.

Și cu patru luni înainte de a se întâmpla asta, cu patru luni înainte ca Myesha să moară, credeam că l-aș putea îndrepta pe acest om. Deci am făcut un copil cu el -- nebunie -- Gândind că de îi voi da unul al lui, îl va lăsa pe al meu în pace. Dar nu a mers, nu a mers. Și am rămas cu trei copii: Houston, Myesha și Dominic, care avea patru luni când am venit la închisoare.

Și eram în dormitor. Dupa cum spuneam, el o ținea în baie și el -- el -- de fiecare dată când o lovea, ea cădea. Și ea își lovea capul de cada. S-a întâmplat continuu, repetat. Auzeam, dar nu îndrăzneam să mă mișc. Nu m-am mișcat. Nici măcar nu am mers sa vad ce se întâmpla. Doar stăteam acolo și ascultam. Apoi a lăsat-o pe hol. I-a spus să stea acolo. Și a stat acolo în jur de patru sau cinci ore. Și apoi i-a spus să se ridice. Și apoi, când s-a ridicat, a spus că nu poate vedea. Fața ei era plină de vânătăi. Avea un ochi vânăt. Tot capul ei, de jur-împrejur, era umflat; capul ei era dublu față de marimea lui normală. I-am spus să o lase să doarmă. A lăsat-o să doarmă.

Următoarea dimineață era moartă. A mers să o trezească pentru școala și a devenit foarte nervos. A spus ca nu respiră. Imediat am știut că era moartă. Nici nu vroiam să accept faptul că e moartă, așa că am mers și am pus o oglindă la gura ei -- nu era nimic, nimic nu ieșea din gura ei. A spus, a spus, a spus, nu putem, nu putem lăsa pe nimeni să afle, A spus că trebuie să-l ajut. Am fost de acord, am fost de acord.

Adică, am păstrat secretul de ani și ani și ani, și mi s-a părut instinctiv acum, să păstrez secretul. Și am fost la mall și am spus poliției, că am pierdut-o, că este pierdută. Am spus unui paznic că ea a dispărut; deși nu dispăruse. Și i-am spus paznicului cu ce era îmbrăcată și acasă am îmbrăcat-o cu aceleași lucruri cu care am spus paznicului că am îmbrăcat-o.

Apoi am luat bebelușul și celălalt copil și am condus pe I-95 Am fost atâta de împietrită și rătăcită, nu m-am putut uita decât în oglinda retrovizoare. Și a așezat-o chiar pe marginea șoselei. Propriului meu copil am lăsat să i se întâmple și asta. Deci aceasta este investigația unei imaginații negative. (Aplauze)

Când am început acest proiect numit "Pe drum: În căutarea caracterului american" cu magnetofonul meu, credeam că voi merge în jurul Americii și o să găsesc în toate aspectele sale -- călăreți de taur, cowboys, fermieri de porci, majorete -- dar într-un fel m-am împiedicat de relații rasiste, pentru ca primul meu spectacol a fost despre o răscoală rasistă. Așadar am mers la ambele -- două răscoale rasiste, una din acestea a fost răscoala din Los Angeles. Și acesta este fragment din aceasta. Pentru că aș spune că Am învățat cele mai multe lucruri despre relațiile rasiste din acest fragment. E un fel de arie, aș putea spune, ca în multe alte casete pe care le am.

Toata lumea știe că revoltele din Los Angeles s-au întâmplat pentru că patru polițiști au bătut un om de culoare numit Rodney King. a fost înregistrat pe o casetă video -- tehnologie -- și a fost difuzat în toată lumea. Toți au crezut că cei patru polițiști vor merge la închisoare. Dar nu s-a întâmplat, așa că au fost revolte. Ceea ce mulți uită e că a fost un al doilea proces, cerut de George Bush, Sr. Acest proces a rezultat în închiderea a doi polițiști și în declararea celorlalți doi inocenți. Am fost la acel proces. Adică, oamenii dansau pe străzi pentru că le era frică că va fi altă revoltă. Explozie de bucurie că acest verdict a fost dat.

Și era o comunitate care nu s-a bucurat -- cea coreeano - americană-- a cărei magazine au fost incendiate până la temelie. Și aceasta femeie, domnișoara Young - Soon Han, cred că m-a învățat cele mai multe lucruri despre rasă. Și mai întreabă ceva de care și Studs vorbește: această noțiune despre adevărul oficial, de a pune sub semnul întrebării adevărul oficial. Deci asta pune ea la îndoială, își asumă un risc și punând la îndoială ce este dreptatea în societate. Și acesta este numit: "Înghițind amărăciunea"

Obișnuiam să cred că America era cea mai bună Am urmărit in Coreea multe filme de lifestyle de la Hollywood. Nu am văzut nici un om sărac, nici negru. Până în 1992, obișnuiam să cred că America a fost cea mai bună -- încă mai cred asta, Nu neg asta pentru că sunt o victimă. Dar la sfârșitul lui 1992, când eram în atât de multă agitație, și având toate problemele financiare și toate problemele mentale, am început să realizez că noi coreenii suntem lăsați de izbeliște de această societate și că nu suntem nimic. De ce? De ce trebuie să fim eliminați? Nu ne calificăm pentru tratament medical, pentru bonuri de masă, pentru regulile generale de trafic aerian,

nici ajutoare financiare, nimic. Mulți afro-americani care nu lucrează obțin măcar bani pentru a supraviețui. Nu am primit nimic pentru că avem o casă și mașină. Și suntem plătitori de taxe mari. Unde găsesc dreptatea? Bine. Bine. Mulți afro-americani probabil cred că au câștigat ceva cu acest proces. Eram așezată aici și-i urmăream în dimineața de după verdict, și toată ziua au avut o petrecere, sarbătoreau, tot Centru de Sud, toate bisericile. Și au spus, ei bine, în sfârșit dreptatea a fost făcută în aceasta societate. Dar cum rămâne cu drepturile victimelor? Și-au obținut drepturile distrugând negustori coreeni inocenți. Au mult respect, ca și mine, pentru Dr. Martin King. Este singurul model pentru comunitatea de culoare; nu-mi pasă de Jesse Jackson. Este modelul non-violenței, non-violenței -- și toți ar vrea să trăiască în spiritul său.

Dar cum rămâne cu 1992? Au distrus oameni inocenți. Și mă întreb dacă asta chiar este dreptate pentru ei, să-și obțină drepturile în acest mod. Înghițeam amărăciunea, stând acolo singură și privindu-i. Deveniseră atât de amuzanți, dar eram fericită pentru ei. Eram fericită pentru ei. Cel puțin au obținut ceva, OK. Hai să uităm de victimele coreene și alte victime care au fost distruse de ei. Au luptat pentru drepturile lor mai bine de două secole, și poate pentru că ei sacrifică alte minorități, Hispanicii, asiaticii, noi vom suferi mai mult în masă. De aceea am înțeles, de asta am un sentiment amestecat despre acest verdict.

Dar îmi doresc, îmi doresc, îmi doresc, să fiu parte din bucurie. Aș dori să trăiesc împreună cu oamenii de culoare. Dar după revoltă, este prea mare diferența. Focul mai este acolo. Cum să îi spun? Mocnind, mocnind, mocnind. Foc mocnind. Este acolo; poate izbucni oricând. Domnisoara Young- Soon Han (Aplauze)

Un alt motiv pentru care nu port papuci e pentru cazul în care simt nevoia să mă ghemuiesc și să intru în pielea altcuiva, și să merg la propriu în papucii altcuiva. Și v-am spus -- știți, nu v-am spus anul, dar în `79 am crezut că voi merge în jurul Americii și voi găsi călăreți de tauri și fermieri și oameni de genul acesta, și am fost abătută de la drum de relațiile rasiale.

În cele din urmă, am găsit un călăreț de tauri, acum doi ani. Și am mers la concursuri cu el și am creat o legatură. Și a fost eroul unui articol pe care l-am scris despre Convenția Republicană. Este republican -- nu voi spune nimic de preferința mea -- dar oricum deci acesta este dragul, dragul meu Brent Williams, și acest fragment e legat de tăria de caracter, în cazul în care cineva are nevoie să știe despre cum să fii tare pentru munca pe care o faci. Cred ce este o adevărată învățătură în acest fragment. Și este numit "Tărie de caracter."

Sunt un optimist. Adică practic sunt un optimist. Adică, ce vreau să zic, e că soția mea Jolene, familia ei întotdeauna zice, știi, ai putea zice că s-a născut un învins, pare să aibă atât de mult ghinion. Dar atunci când taurul a călcat pe rinichiul meu, știi, nu l-am pierdut -- puteam să-l fi pierdut, l-am păstrat, deci nu cred că m-am născut un ghinionist. Cred că asta e chiar noroc. (Râsete)

Mă refer că aceste lucruri amuzante se întâmplă. Eram în biroul doctorului la ultima scanare CAT, și acolo era un Reader`s Digest, octombrie 2002. Era ceva de genul "7 moduri în care să fii norocos." Și spunea dacă vrei să fii norocos, trebuie să fii în preajma persoanelor pozitive. Chiar și când i-am spus soției mele că doriți să veniți și să vorbiți cu mine, credea că tot ce faceți e să mă duceți cu vorba, "e doar draguta cu tine. Nu va face asta"

Apoi m-ați sunat și ați spus că veniți aici să mă intervievați și ea a căutat informații pe internet. Și mi-a spus: "Uite cine e." "nu vei fi în stare să răspunzi la întrebările ei." (râsete) Și a spus că mă veți face să arăt ca un idiot Pentru că nu am fost niciodată la facultate, și nu voi vorbi profesional sau ceva de genul. Și am spus, uite, femeia a vorbit cu mine timp de patru ore. Și știi, dacă nu vorbeam adică, înțelegi, ea vroia să vorbesc, de asta a și venit până aici.

Încredere? Cred că eu călăresc mai mult din determinare decât din încredere. Adică, încrederea e că, știi, ai fost pe acel taur înainte de a ști că-l poți călări. Adică încrederea e ca și cum ai fi îngâmfat, dar într-un mod bun. Dar determinarea e așa: "Lasă regulile, obține cornul." (Râsete) Acesta e Tuff Hederman, în filmul "8 secunde" (8 Seconds) Adică, cum Pat O`Mealey întotdeauna a spus când eram copil, "Știi, ai mai multă perseverență decât oricare copil întâlnit de mine vreodată." Și perseverența și determinarea e același lucru. Determinarea e că te vei agăța de acel taur, chiar și de călărești invers. Determinarea e că vei călări până îți lovești capul de nisip.

Libertatea? Trebuie sa fie rodeul.

Frumusețea? Nu știu ce e frumusețea. Ei bine, știi, presupun că asta are legătura tot cu rodeul. Adică uite cum suntem, familia dură, ne facem prieteni, strângem mâini și ne pregătim de bătaie. E ca și cum ai sparge tot ce ai pe cărțile de credit pe taxe de intrare și benzină. Călărim împreună, mâncăm împreună și dormim împreună. Adică, nu-mi pot imagina cum va fi ultima dată când aș participa la un rodeo. Adică, aș fi bine. Adică am ferma mea și toate cele, dar, de fapt, nici nu vreau să mă gândesc la ziua care va veni. Adică, presupun că voi fi ca -- Presupun că voi fi ca în ziua în care fratele meu a murit.

Tarie? Ei bine, eram în West Jordan, Utah și acest taur mi-a împins fața exact prin barele de metal -- știi, mi-a nenorocit toată fața și a trebuit să merg la spital. Și au trebuit să mă coase și să-mi îndrepte nasul. Și a trebuit să particip la rodeo în seara aia, Așa că nu am vrut ca ei să mă pună sub anestezie, sau cum s-o chema. Și mi-au cusut fața. Și apoi au trebuit să-mi îndrepte nasul, și au luat aceste bețe și mi le-au împins pe nas și au mers până în creierii mei și mi se părea că vin din vârful capului meu, și toți spuneau că ar fi fost de așteptat să mă omoare atunci, Dar nu s-a întâmplat așa, pentru că, presupun, am o toleranță ridicată la durere. (Râsete) Dar lucrul bun a fost că, dupa ce mi-au pus acele bețe acolo, și mi-au îndreptat nasul, puteam să respir, și eu nu eram în stare să respir de când mi-am rupt nasul în rodeul din liceu.

Mulțumesc. (Aplauze)