Andrew Blum: Ce este Internetul, de fapt?

Am scris în principal despre arhitectură, despre clădiri, iar când faci asta te bazezi pe anumite presupuneri. Un arhitect proiectează o clădire care devine un loc, mai mulți arhitecți proiectează mai multe clădiri care devin un oraș. În ciuda amestecului complicat de forțe politice, culturale și economice care dau personalitate acestor locuri, până la urmă le poți vizita. Poți să te plimbi în jurul lor. Le miroși. Le simți. Îți dai seama de rolul lor acolo.

Ceea ce m-a frapat în ultimii ani a fost că ieșeam din ce în ce mai puțin afară, și stăteam din ce în ce mai mult în fața calculatorului. Mai ales după 2007, când mi-am luat un iPhone, deși toată ziua stăteam cu nasul în calculator, seara, când terminam treaba, mă trezeam cu ochii pe micul ecran care-l aveam mereu în buzunar. M-a surprins cât de repede s-a schimbat relația mea cu lumea înconjurătoare. În această foarte scurtă perioadă de stat online, să zicem din ultimii 15 ani sau, mai ales, din ultimii 5 ani de stat online tot timpul, relațiile noastre cu împrejurimile s-au schimbat iar atenția noastră e constant divizată. Privim și la calculator și la ce-i împrejur.

Ce m-a frapat și m-a intrigat de tot a fost că lumea din calculator părerea să nu aibă realitate fizică proprie. Mergând pe net și căutând imagini, doar asta am găsit, faimoasa imagine a lui Opte, a Internetului ca un fel de Calea Lactee, o expansiune infinită în care nu suntem niciunde. Se pare că niciodată nu-l putem pătrunde în totalitate. Totdeauna îmi amintea de imaginea Pământului luată de Apollo, acea poză albastru-mărmurie ce părea, de-asemenea, să sugereze, cred, că nu-l putem înțelege ca întreg. Suntem cumva mici în fața mărimii sale.

Deci era această lume, acest ecran și era mediul fizic înconjurător. Și nu le puteam aduce în același loc niciodată.

Apoi s-a întâmplat ceva. Într-o zi mi-a căzut net-ul, cum se-ntâmplă câteodată, și a venit un tip să mi-l repare. A început cu ghemul prăfos de cabluri de după fotoliu, urmărind cablul în fața clădirii, în subsol și în curte, și era acea încâlceală de cabluri la perete. Apoi a văzut o veveriță ce fugea pe lângă fir și a zis: „Asta-i problema. O veveriță îți roade net-ul.” (Râsete) Părea ciudat. Internetul e o idee abstractă, un set de protocoale ce a schimbat tot, de la cumpărături, la întâlniri, la revoluții. Indubitabil, nu era ceva ce putea fi ros de o veveriță. (Râsete) Dar acum așa părea. O veveriță chiar mi-a ros Internetul. (Râsete) Apoi mi-a venit în minte ce-ar fi dacă s-ar merge de la perete pe fir. Unde ar duce acesta? E Internetul un loc ce se poate vizita? Aș putea merge acolo? Pe cine aș întâlni? Era de fapt ceva acolo?

Iar răspunsul după toate relatările era: „nu”. Asta era Internetul, această cutie neagră cu o lumină roșie pe ea, ca în sitcom-ul „IT Crowd”. În mod normal, locuiește în vârful Big Ben-ului pentru că aici se prinde cel mai bine, dar s-a negociat că se poate împrumuta colegilor după-masa pentru a fi utilizat într-o prezentare de birou. Bătrânii vroiau și ei să beneficieze de Internet pentru un scurt timp, iar ea se uită la el și spune: „Ăsta-i Internetul? Tot Internetul? E greu?” Ei spun: „Clar că nu, nu cântărește nimic.”

Eram jenat. Căutam un lucru pe care-l căutau numai proștii. Internetul era acea formă amorfă sau o tâmpă cutie neagră cu o lumină roșie intermitentă. Nu era o lume reală.

Dar, de fapt, există o lume reală a netului. Mi-a luat doi ani să vizitez aceste locuri ale netului. Am fost în marile centre de date care consumă curent cât tot orașul în care sunt amplasate și am vizitat locuri ca ăsta, str. Hudson 60 în New York, care-i una dintre clădirile din lume, foarte puține ca număr, cam o duzină, unde se conectează mai multe rețele de Internet decât oriunde altundeva. Conectarea e, fără echivoc, un proces fizic. E vorba despre router-ul unei rețele ca Facebook, Google, B.T. sau Comcast, sau Time Warner, oricare ar fi, conectat printr-un cablu de fibră optică, de obicei galben, la tavan și jos la router-ul unei alte rețele, ceea ce-i fără echivoc fizic și surprinzător de personal. O clădire ca Hudson 60, și cam încă o duzină, are de 10 ori mai multe rețele de conectare decât clădirile din jur. Lista acestor locuri e scurtă. Hudson 60 e în special interesant, deoarece aici converg cam jumătate de duzină de rețele foarte importante, ce deservesc cablurile ce călătoresc pe sub ocean, între Europa și America, conectându-ne pe noi toți. Asupra acestor cabluri vreau să insist.

Netul e un fenomen global. Trăim în satul global pentru că există asemenea cabluri pe sub ocean. Ținând seama de asta, sunt incredibil de mici. Puteți să le țineți în mână. Sunt cât un furtun de grădină. Pe de altă parte sunt incredibil de expansivi, cât vă puteți imagina de expansivi. Se-ntind peste ocean. Au lungimea de 4, 8 sau 12 mii de kilometri și, cu toate că știința materialelor și tehnologia computațională sunt incredibil de complicate, procesul fizic de bază e șocant de simplu. Lumina intră la un capăt de ocean și iese la celălalt și, de obicei, vine de la o clădire, stație de destinație, care e de multe ori plantată discret într-un mic cartier de pe litoral. Există amplificatoare pe fundul oceanului care arată ca un ton și, la fiecare 80 de km, amplifică semnalul, fapt pentru care rata de transmisie e incredibil de mare, unitatea de bază fiind de un 10-gigabit pe secundă lungime de undă de lumină, poate de o mie de ori peste propria conexiune, sau capacitatea de transmitere a 10.000 de stream-uri video. Mai mult de atât, nu-i doar o lungime de undă a luminii ce trece printr-o fibră, ci poate 50, 60 sau 70 lungimi de undă sau culori de lumină printr-o singură fibră și, poate, opt fibre într-un cablu, câte patru în fiecare direcție. Sunt subțiri cât un fir de păr.

Se conectează undeva pe continent, într-un puț ca acesta. Literalmente, acest loc e punctul de conectare a unui cablu de 8.000 de km. Asta-i în Halifax, un cablu ce se-ntinde din Halifax în Irlanda. Peisajul se schimbă. Acum trei ani, când am început să mă gândesc la asta, era un singur cablu în jos pe coasta de vest a Africii, reprezentat pe această hartă făcută de Steve Song ca acea linie neagră subțire. Acum sunt șase cabluri și vin mai multe, trei de-a lungul ambelor coaste. Odată ce o țară se conectează printr-un cablu, își dau seama că nu e suficient. Dacă vor să-și dezvolte o industrie a netului, trebuie să-și asigure o conectare solidă, permanentă, căci dacă un cablu cedează, trebuie să se trimită o navă, se arunca un cârlig, se trage la suprafață, se găsește celălalt capăt, apoi se reîmbină cele două capete și se aruncă înapoi în apă. E un proces fizic foarte intens.

Iată-l pe prietenul meu, Simon Cooper, care până nu de mult a lucrat pentru Tata Communications, partea de comunicații a marelui conglomerat industrial indian, Tata. Nu l-am întâlnit niciodată. Am comunicat doar prin sistemele de teleprezență, ceea ce mă face să mă gândesc la el ca fiind omul din Internet. (Râsete) E un englez. Industria cablurilor submarine e dominată de englezi și se pare că toți au 42 de ani. (Râsete) Toți au început în același timp cu boom-ul de acum circa 20 de ani. Tata și-a luat partea de afacere de comunicații când au cumpărat două cabluri, unul peste Atlantic și unul peste Pacific, și au adăugat altele până când au construit o centură în jurul lumii, ceea ce înseamnă că vă vor trimite biții spre est sau vest. Ei au, literalmente, un fascicul de lumină în jurul lumii, iar dacă un cablu se rupe în Pacific, vă vor trimite roată. După ce au făcut asta, au început să caute alte locuri pentru conectare. Au căutat zone neconectate, adică la nord și sud, în primul rând cabluri pentru Africa. Ce mă uimește e incredibila imaginație geografică a lui Simon. El vede lumea cu o incredibilă expansivitate.

Eram deosebit de interesat pentru că vroiam să văd cum se construiește unul dintre aceste cabluri. Vedeți, tot timpul experimentăm online acele momente trecătoare de conectare, acele scurte adăugiri, un tweet sau o postare pe Facebook, sau un e-mail, și se pare că a fost o rezultantă directă a ceva fizic. Se pare că a existat un moment când continentul a fost conectat și vroiam să prind acel moment. Simon lucra la un nou cablu, WACS, Sistemul de Cablu Vest-African ce se întindea de la Lisabona, de-a lungul coastei de vest a Africii, la Coasta de Fildeș, Ghana, Nigeria și Camerun. Spunea că nu mai e mult, depinde de vreme, și mă va anunța. Cu vreo patru zile înainte, mi-a spus să vin la această plajă la sud de Lisabona și, un pic după 9, acest tip a ieșit din apă. (Râsete) Purta un cablu verde de nailon, ușor, numit linie de mesaj, care a fost primul link între mare și uscat, această legătură care mai apoi va produce acea cale de lumină de 14.500 de km. Apoi un buldozer a început să tragă cablul din acest vas special de pus cabluri, și a fost remorcat pe aceste balize până la locul potrivit. Puteți vedea ingineri englezi privind. După ce a fost la locul potrivit, tipul s-a scufundat din nou cu un cuțit mare în mână și a tăiat legătura de la fiecare baliză. Fiecare baliză sărea la suprafață, iar cablul a căzut pe fundul mării. A făcut asta până la vas și când a ajuns acolo i-au dat un pahar de suc și prăjituri, apoi a sărit înapoi și a înotat la mal, după care și-a aprins o țigară. (Râsete)

Apoi, odată ce cablul a fost pe mal, au început să-l pregătească pentru conexiunea cu cealaltă parte, pentru cablul care a fost coborât de la stația de destinație. Au venit cu un ferăstrău și apoi au început să pilească interiorul din plastic cu o -- un fel de lucru ca bucătar-șef și, în cele din urmă, au lucrat ca bijutierii pentru a împerechea aceste fibre ca firul de păr cu cablul care venea în jos și cu această mașină de perforat au fost fuzionate. Când îi vezi pe acești tipi mergând la acest cablu cu un ferăstrău, încetezi să te gândești la Internet ca la un nor. Începe să pară un lucru incredibil de fizic. Ce m-a surprins, de-asemenea, pe cât de mult are la bază cea mai sofisticată tehnologie, pe cât de incredibil de nou este, procesul fizic în sine a fost disponibil de mult timp, iar cultura e aceeași. Se văd muncitorii locali. Vedeți inginerul englez care dă indicații în fundal. Și, mai important, locurile sunt aceleaşi. Aceste cabluri încă leagă orașe-port clasice ca Lisabona, Mombasa, Mumbai, Singapore, New York.

Procesul pe mal durează circa trei sau patru zile, iar când se încheie, se pun capacele gurilor de vizitare înapoi și se acoperă cu nisip, și toți uităm de asta.

Mi se pare că vorbim foarte mult despre nor (cloud), dar de fiecare dată când punem ceva pe nor (cloud), renunțăm la unele responsabilități față de el. Suntem mai puțin conectați la acesta. Îi lăsăm pe alții să-și bată capul. Nu pare corect. O vorbă deșteaptă a lui Neal Stephenson spune că oamenii conectați ar trebui să știe câte ceva despre fire. Și cred că ar trebui să știm de unde ne vine Internetul și ar trebui să știm ce anume ne conectează fizic pe noi toți. Vă mulțumesc. (Aplauze) Mulțumesc. (Aplauze)