Ananda Shankar luptă împotriva cancerului prin dans

(Muzică)

(Sanscrită) Aceasta este o odă dedicată Zeiței Mamă, pe care majoritatea dintre noi, cei din India, o învățăm în copilărie. Eu am învățat-o când aveam patru ani stând la genunchiul mamei. Anul acela ea mi-a prezentat dansul. Și astfel am început să cochetez cu dansul clasic. Începând de atunci - au trecut deja patru decenii - m-am antrenat cu cei mai buni în domeniu, am avut spectacole peste tot in lume, i-am învățat pe cei tineri și pe cei în vârstă deopotrivă, am creat, am colaborat, am coregrafiat, și am împletit o bogată tapiserie, a artei, reușitei și premiilor. Cea mai mare reușită a fost în anul 2007, atunci când am primit a patra cea mai înaltă distincție pentru civili a acestei țări, Padmashri, pentru contribuția mea la artă.

(Aplauze)

Însă nimic, nimic nu m-a pregătit pentru ce aveam să aud în prima zi a lunii iulie, 2008. Am auzit cuvântul "carcinom." Da, cancer la sân. Stând șocată în biroul doctorului meu, am auzit și alte cuvinte, "cancer", "stagiu", "grad." Până atunci, cancerul era doar zodia prietenului meu, scena (n.t. cuvântul englezesc "stage" înseamnă atât "stagiu", cât și "scenă") era locul pe care obișnuiam să dansez, și gradul (n.t. cuvântul englezesc "grade" este de asemenea, polisemantic, însemnând atât "grad", cât și "notă") era ceea ce primeam la școală. În ziua aceea am realizat că aveam un nou partener de viață nebinevenit și neinvitat. Ca dansatoare, cunoșteam cele nouă rasa sau navarasele: furie, valoare, dezgust, umor și frică. Credeam că știam ce e frica. În ziua aceea, am învățat ce însemna cu adevarat frica.

Copleșită de enormitatea tuturor faptelor și de sentimentul că am pierdut total controlul, am plâns din belșug și mi-am întrebat dragul soț, pe Jayant, i-am spus, "Asta e tot? Acesta e sfârșitul drumului? Acesta e sfârșitul dansurilor mele?" Iar el, având un suflet pozitiv, a spus, "Nu, aceasta e doar o pauză, o pauză pe durata tratamentului, și te vei întoarce să faci ceea ce știi să faci tu cel mai bine."

Am realizat atunci că eu, deși credeam că dețin controlul absolut asupra vieții mele, puteam controla doar trei lucruri: Gândurile mele, mintea mea -- imaginile pe care aceste gânduri le creau -- și acțiunile care le precedau. Așadar aici am ajuns, bălăcindu-mă într-un vârtej de emoții și depresie alături de enormitatea situației, dorindu-mi sa merg într-un loc al vindecării, al sănătății și al fericirii. Voiam să ajung din locul în care mă aflam acolo unde voiam să fiu, iar pentru asta aveam nevoie de ceva. Aveam nevoie de ceva care să mă scoată din toată situația asta. Așa că mi-am șters lacrimile, și am declarat în fața întregii lumi ... Am spus, "Cancerul este doar un episod din viața mea, și nu voi lăsa acest episod să-mi afecteze restul vieții."

Am mai declarat în fața întregii lumi că voi învinge, și că nu voi lăsa cancerul să mă învingă. Dar ca să plec de unde eram și să ajung acolo unde voiam să fiu, aveam nevoie de ceva. Aveam nevoie de o ancoră, o imagine, de un cârlig ca să împiedic acest proces, astfel încât aș putea pleca de acolo. Și am descoperit asta în dansul meu, dansul meu, energia mea, puterea mea, pasiunea mea, adevărata-mi viață. Dar nu a fost ușor. Credeți-mă, chiar nu a fost ușor. Cum să rămâi veselă când devii din frumoasă, o cheală în trei zile? Cum să nu ajungi la disperare când, după ce chimioterapia a făcut ravagii în corpul tău, chiar și să urci niște scări era o adevărată tortură, asta pentru cineva ca mine care putea dansa pentru trei ore? Cum să nu te simți depășit de toată disperarea și mizeria care exista? Tot ce voiam era să mă ghemuiesc și să plâng. Dar am continuat să-mi spun că frica și lacrimile erau niște opțiuni pe care nu le aveam.

Așa că m-am târât în studioul de dans, corp, minte și spirit, în fiecare zi în studioul meu de dans, și am învățat tot ce învățasem de la patru ani, am început totul din nou, am lucrat din nou, am învățat încă o dată și am regrupat totul. A fost extrem de dureros,dar am făcut-o. Dificil. M-am concentrat asupra mudrelor mele, asupra imaginii dansului meu, asupra poeziei si a metaforei și a filozofiei dansului în sine. Și încet, am ieșit din acea stare mizerabilă.

Dar aveam nevoie de altceva. Aveam nevoie de ceva care să-mi dea un impuls. Și am găsit asta în acea metaforă pe care am învățat-o de la mama mea atunci când aveam patru ani. Metafora Mahishasura Mardhini, a Durgei. Durga, zeița mamă, cea fără de teamă, creată de panteonul zeilor hinduși. Durga, cea plină de splendoare, gătită și frumoasă, cele 18 brațe ale ei gata pentru război, atunci când și-a călărit leul pe câmpul de luptă, pentru a-l distruge pe Mahishasur. Durga, rezumatul energiei creative feminine, sau al shakti. Durga, cea fără de teamă. Mi-am imaginat-o pe Durga și fiecare însușire a ei, fiecare nuanță, ca fiind ale mele.

Având puterea simbolismului mitului ei și pasiunea pentru antrenamentul meu, am început să dansez cu o concentrare de acuratețea laserului. Aducând acuratețea asta la un asemenea nivel încât am reușit să dansez la doar câteva săptămâni după operație. Am dansat în timpul ciclurilor de chimioterapie și iradiere, înspre disperarea oncologului meu. Am dansat în timpul ciclurilor de chimioterapie și iradiere, și l-am bătut la cap să se încadreze în programul meu de dans. Ce am reușit a fost să nu îi mai dau atenție cancerului și să mă concentrez asupra dansului meu. Da, cancerul a fost doar un episod în viața mea.

Povestea mea este o poveste despre depășirea piedicilor, a obstacolelor și a provocărilor pe care viața ți le pune în cale. Povestea mea este puterea gândului. Povestea mea este puterea alegerii. Puterea concentrării. Puterea de a ne aduce în atenție ceva care ne animează, care ne mișcă, într-un fel încât chiar și cancerul devine nesemnificativ. Povestea mea este despre puterea unei metafore. Puterea unei imagini. A mea a fost cea a Durgei, Durga cea fără de teamă. I se mai spune și Simhanandini, cea care a călărit leul.

Precum am trecut și eu cu bine peste tot, având controlul puterii mele interioare, mobilității mele, înarmată cu tot ceea ce poate oferi medicamentația și tratamentul continuu, străbătând câmpul de bătălie al cancerului, cerându-le celulelor mele maligne să se poarte cum trebuie, vreau să fiu cunoscută, nu precum o supraviețuitoare a cancerului, ci precum o cuceritoare a sa.

Vă prezint un extras din acea muncă ”Simhanandani.”

(Aplauze)

(Muzică)

(Aplauze)