Amy Tan despre creativitate

Importanţa nimicului: din nimic rezultă ceva Acesta e un eseu pe care l-am scris la vârsta de 11 ani şi am obţinut un B+. (Râsete) Vă voi vorbi despre nimicul care rezultă din ceva şi felul în care creăm. Şi am să încerc să fac asta în intervalul de 18 minute în care ni s-a spus să ne incadrăm, şi să respect poruncile TED: de fapt, acest lucru poate duce la o experienţă vecină cu moartea, dar vecinătatea morţii e benefică pentru creativitate. (Râsete) OK.

Şi mai vreau să explic ceva, fiindcă David Eggers a spus că mă va sâcâi cu întrebări dacă spun vreo minciună sau ceva care să nu fie valabil pentru creativitate în general. Am respectat asta pentru jumătate din spectatorii de aici, care sunt oameni de ştiinţă. Când spun "noi", nu mă refer neapărat la voi; mă refer la mine, şi la emisfera mea dreaptă, la emisfera mea stângă şi la creierul dintre ele care se comportă ca un cenzor si care îmi indică faptul că ceea ce spun este greşit. Voi face asta analizând, de asemenea, ceea ce cred că face parte din procesul meu creativ, care conţine un număr de întâmplări care sunt reale, de fapt - nimicul începe chiar mai devreme decât momentul în care creez ceva nou. Asta cuprinde natura, îngrijirea şi ceea ce eu numesc coşmaruri.

În ceea ce priveşte natura, vedem dacă suntem în mod nativ dotaţi cu ceva, poate undeva în creier, un cromozom anormal care să producă acel efect similar inspiraţiei. Unii oameni ar spune că ne naştem cu el din diverse alte cauze, iar alţii, precum mama mea, ar spune că îmi iau inspiraţia din vieţile anterioare. Alţii ar mai spune despre creativitate că ar fi o funcţie a unei ciudăţenii neurologice - sindromul van Gogh - că ai o mică psihoză, sau depresie. De altfel trebuie să menţionez - am citit recent că van Gogh nu era neapărat nebun, ci că este posibil să fi avut convulsii ale lobului temporal şi că aceasta ar fi putut cauza explozia lui de creativitate - probabil există un efect asupra vreunei părţi a creierului. Am să precizez că, de fapt, şi eu am manifestat convulsii ale lobului temporal acum câţiva ani, dar era în perioada în care scriam ultima mea carte, iar unii spun că acea carte este destul de diferită.

Cred că, în parte, începe şi cu o criză de identitate, ca de exemplu, cine sunt, de ce sunt această persoană, de ce nu sunt negresă, ca toată lumea? Iar uneori eşti dotat cu talente, dar e posibil să nu fie genul de talente care dezvoltă creativitatea. Eu obisnuiam sa desenez. Credeam că voi deveni artistă. Şi aveam un pudel. Nu era rău, dar nu era foarte creativ. Fiindcă tot ce ştiam să fac era să reprezint exact ceea ce vedeam, unu la unu. Şi am senzaţia că probabil am copiat asta dintr-o carte. Iar pe deasupra nu excelam într-un anumit domeniu în care aş fi vrut, şi privind aceste note, nu stăteam rău, dar, în niciun caz, ele nu prezic faptul că într-o zi aveam să îmi câştig existenţa din înşiruirea meşteşugită a cuvintelor.

Un alt principiu al creativităţii este să fii confruntat cu o traumă în copilărie. Iar eu am suferit de ceea ce multe alte persoane cred că au suferit, şi anume, de faptul că trebuia să mă ridic la înălţimea unor aşteptări. Acea figurină, de altfel, figurina din imagine e o jucărie care mi-a fost oferită când aveam doar nouă ani, ca să mă ajute să devin doctor de la o vârstă foarte timpurie. Unele aşteptări au durat foarte mult: de la cinci la 15 ani, aceea, de exemplu, ar fi trebuit să fie ocupaţia mea adiacentă, care m-a lăsat cu un sentiment de eşec.

Dar ceva foarte real a avut loc în viaţa mea şi s-a întâmplat când aveam aproximativ 14 ani. S-a descoperit că fratele meu, în 1967, apoi tatăl meu, şase luni mai târziu, aveau tumori pe creier. Iar mama mea credea că ceva ieşise din ordinea firească, iar ea avea să afle ce era. Şi avea să repare tot. Tatăl meu era pastor baptist şi credea în miracole şi că totul era la voia Domnului. Dar, fireşte, până la urmă au murit amândoi, la distanţă de şase luni unul de altul. Iar apoi, mama mea a crezut că de vină era soarta, sau blestemele - a căutat toate motivele din lume să explice de ce s-a produs aşa ceva. Tor în afară de întâmplare. Nu credea în întâmplare. Pentru toate exista un motiv. Iar unul dintre motive, credea ea, era că mama ei, care murise când ea era foarte tânără, era supărată pe ea. Aşa că am avut această noţiune a morţii care mă înconjura fiindcă mama mea mai credea şi că următoarea eram eu, iar apoi ea. Şi atunci când ai de a face cu perspectiva mortii tale foarte curand, începi să te gândeşti foarte mult la tot. Devii foarte creativ, într-un fel care te ajută să supravieţuieşti.

Iar asta a condus apoi la marile mele întrebări. Care sunt aceleaşi până astăzi. Şi acestea sunt: De ce ni se întâmplă anumite lucruri şi cum ni se întâmplă? Sau cea pe care mama mea şi-o punea: Cum fac să se întâmple anumite lucruri? Este minunat să îţi pui aceste întrebări când scrii o poveste. Fiindcă, până la urmă, în acel cadru, între pagina unu şi 300, trebuie să răspunzi la întrebarea legată de motivul pentru care anumite lucruri se întâmplă, cum se întâmplă, în ce ordine. Care sunt influenţele? Cum pot eu, în calitate de narator, de scriitor, să influenţez ce se întâmplă? Mai e o întrebare pe care cred că mulţi dintre oamenii de ştiinţă şi-au pus-o. E ca o cosmologie, iar eu trebuie să dezvolt o cosmologie a propriului univers, în calitatea de creator al acelui univers.

Vedeţi, este un "du-te vino" continuu în încercarea de a reuşi să rezolv problema - foarte mulţi ani, de cele mai multe ori. Prin urmare, când mă refer la creativitate, cred că e vorba de simţul sau inabilitatea de a-mi reprima tendinţa de a vedea corelaţii între, practic, toate lucrurile din viaţă. Şi am făcut multe corelaţii pe baza a ceea ce s-a întâmplat de-a lungul acestei conferinţe, aproape pe baza tuturor întâmplărilor.

Voi folosi, ca metaforă, următoarea corelaţie: mecanica cuantică, pe care nu prea o înţeleg, dar o voi folosi ca proces pentru a explica de ce este o metaforă potrivită. Deci, în mecanica cuantică, avem energie negativă şi materie negativă. Este similar întrebărilor despre modul în care se întâmplă lucrurile. Există multe necunoscute, şi de multe ori nu ştim ce sunt decât prin prisma a ceea ce nu sunt. Dar, când faci aceste corelaţii, îţi doreşti ca ele să se contopească într-un fel de sinergie în cadrul poveştii, şi ce obţii în acest fel e ceea ce contează. Semnificaţia. Asta e ceea ce caut în munca mea, o semnificaţie personală.

Mai există şi principiul incertitudinii, care este o parte a mecanicii cuantice, dacă am înţeles eu bine. (Râsete) Şi asta se întâmplă în mod constant în literatură. Mai e, de asemenea, groaznicul şi temutul efect de observator, care apare atunci când cauţi ceva, mai multe lucruri se întâmplă simultan, si le priveşti din perspective diferite, şi încerci să găseşti subiectul, conţinutul. Sau despre ce vorbeşte povestea cu adevărat. Şi, dacă încerci prea mult, vei scrie numai despre asta. Nu vei descoperi nimic nou. Şi ceea ce trebuia să găseşti, ce sperai să găseşti, într-un fel ce ţine de serendipitate, nu mai e acolo. Acum, nu vreau să ignor cealaltă latură a ceea ce se întâmplă în univers, aşa cum au făcut-o mulţi dintre oamenii de ştiinţă. Aşa că o să mă refer şi la teoria stringurilor, şi voi spune doar că oamenii creativi sunt multi-dimensionali şi există unsprezece niveluri, cred, ale anxietăţii. (Râsete) Şi toate operează în acelaşi mod.

Mai este şi o importantă întrebare legată de ambiguitate. Şi aş lega-o de ceva numit constanta cosmologică. Nu ştii ce pune lucrurile în funcţiune, dar există ceva care face asta. Ambiguitatea este, în opinia mea, foarte inconfortabilă pentru viaţa mea, şi este acolo. Ambiguitatea morală. E tot timpul acolo. Ca să vă ofer un exemplu, iată ceva cu care am fost confruntată recent. Am citit asta într-un editorial scris de o femeie care vorbea despre războiul din Iraq. Şi spunea: "Dacă salvezi un om de la moarte, eşti responsabil pentru el întreaga viaţă." Un proverb chinezesc foarte celebru, spunea ea. Ceea ce însemna că dacă am mers în Iraq, ar trebui să rămânem acolo până se rezolvă lucrurile. Poate chiar 100 de ani. Şi mai e un proverb peste care am dat, proverb care se referă la "salvarea peştilor de la înec." Asta spun pescarii budişti, pentru că nu au voie să omoare nimic. Dar trebuie şi să îşi câştige existenţa, iar oamenii trebuie să se hrănească. Aşa că modul în care argumentează ce fac este că salvează peştii de la înec şi că, din păcate, peştii mor în cadrul acestui proces.

Semnificaţiile ambelor metafore despre înec sunt - de fapt, una din ele este doar o interpretare a mamei mele, şi chiar e un proverb chinezesc celebru, pentru că şi ea mi-l zicea: "Dacă salvezi un om de la moarte, eşti responsabil pentru el întreaga viaţă." Era un avertisment - nu te băga în treburile altor oameni, pentru că vei rămâne amestecat în ele. Sigur, cred că dacă cineva chiar s-ar fi înecat, l-ar fi salvat. Dar ambele proverbe, salvarea unui peşte de la înec, sau salvarea unui om de la înec, pentru mine aveau legătură cu intenţiile.

În viaţă, când ne confruntăm cu o anumită situaţie, toţi avem o reacţie. Şi apoi avem intenţii. Există o ambiguitate legată de cum trebuie să fie ceea ce trebuie să facem, şi apoi acţionăm. Iar rezultatul este posibil să nu se potrivească cu intenţiile noastre. Poate lucrurile nu merg bine. Şi atunci,dupa asta, care sunt responsabilităţile noastre? Ce ar trebui să facem? Rămânem acolo pentru toată viaţa, sau facem altceva si ne justificăm spunând, ei bine, intenţiile mele au fost bune, prin urmare nu pot fi făcut responsabil pentru tot ce s-a întâmplat. Asta e acea ambiguitate din viaţa mea care chiar m-a perturbat şi m-a determinat să scriu o carte numită "Salvând peştii de la înec".

Am văzut exemple ale acestui fenomen, odată ce am identificat întrebarea. Erau peste tot. Primeam indicii oriunde. Am ştiut, cumva, că fuseseră dintotdeauna prezente. Când scriu, asta se întâmplă. Primesc indicii, aluzii, şi îmi dau seama că prezenţa lor era evidentă, şi totuşi nu era. Ceea ce îmi lipseşte, de fapt, este focalizarea. Şi când găsesc întrebarea, ma focalizez pe ea. Şi toate lucrurile care par mărunţişuri în viaţă chiar sunt influenţate de acea întrebare, şi ceea ce se întâmplă cu ele este că ele devin relevante. Si se pare ca se intampla tot timpul. Ţi se pare că ceea ce se întâmplă e un soi de coincidenţă, de serendipitate care face universul să conspire în favoarea ta. Acest lucru poate fi explicat şi prin faptul că acum ai un focus. Şi îl observi mult mai des.

Aplici acest pricipiu. Începi să priveşti lucrurile în strânsă relaţie cu problemele pe care le ai. Ce faci cu fratele tău, care a intrat în încurcături, ai grijă de el? De ce sau de ce nu? Poate fi ceva mult mai serios de atât - cum am mai zis, drepturile omului în Burma. Mă gândeam că nu ar trebui să merg acolo, pentru că cineva îmi spusese că asta ar demonstra consimţământul meu în ceea ce priveşte regimul militar de acolo. Şi, după o vreme, a trebuit să mă întreb: De ce ne însuşim cunoştinţe, de ce ne însuşim presupuneri pe care alţi oameni ni le-au transmis? La fel am simţit şi de-a lungul copilăriei mele, când auzeam aceste reguli de comportament moral de la tatăl meu, care era un pastor baptist. Aşa că am decis că aveam să merg în Burma ca urmare a propriilor mele intenţii, încă neştiind, dacă aveam să ajung acolo, ce rezultat ar putea avea acest lucru în cazul în care aş fi scris o carte - ar fi trebuit să mă confrunt cu asta mai târziu, la timpul potrivit.

Suntem îngrijoraţi de lucruri pe care le vedem în lumea de care suntem conştienţi. Ajungem într-un anumit punct şi ne spunem, ce fac eu ca individ? Nu toţi putem merge în Africa, sau lucra în spitale, Deci, ce facem dacă avem acestă reacţie morală, acest sentiment? De asemenea, unul dintre cele mai importante lucruri cu care ne confruntăm, şi despre care am discutat astăzi, este genocidul. Ceea ce duce la această întrebare, iar când mă uit la toate lucrurile care sunt ambigue din punct de vedere moral şi inconfortabile, şi când mă întreb care ar trebui să fie intenţiile mele, îmi dau seama că asta are legătura cu acea întrebare legată de identitate pe care o aveam de mic copil - şi de ce mă aflu aici, şi care este sensul vieţii, şi care e locul meu în univers?

Pare atât de evident, şi totuşi nu este. Toţi urâm ambiguitatea morală într-un sens sau altul, şi totuşi ea este absolut necesară. Atunci când scriu o poveste, este chiar punctul de la care încep. Câteodată pare că primesc ajutor din partea universului. Mama spunea că e vorba de fantoma bunicii mele încă de la prima carte scrisă, pentru că părea că ştiu lucruri pe care nu trebuia să le ştiu. În loc să scriu că bunica a murit accidental, din cauza unei supradoze de opiu, în timp ce se distra mult prea bine, eu am scris, de fapt, că femeia s-a sinucis, şi chiar acesta a fost felul în care s-a întâmplat. Iar mama a decis că acea informaţie trebuie să fie venit de la bunica mea.

Mai sunt şi lucruri, într-un mod nefiresc, care îmi aduc informaţii ce mă vor ajuta în scrierea unei cărţi. Spre exemplu, scriam o poveste Care includea nişte detalii, o perioadă din istorie, un anumit loc. Şi trebuia să găsesc elemente istorice care să se potrivească în acel context. Am luat o carte, şi prima pagină la care am deschis-o conţinea cadrul şi perioada exacte. Iar tipul de personaj de care aveam nevoie era cel din răscoala de la Taiping, care s-a întâmplat într-o zonă de lângă Qualin, şi tipul de personaj care credea că e fiul lui Dumnezeu.

Şi te întrebi, sunt lucrurile astea întâmplătoare? Ce este întâmplarea? Ce este şansa? Ce este norocul? Ce sunt aceste lucruri pe care le primeşti din partea universului şi pe care nu poţi să le explici? Şi asta face parte din poveste. Sunt aspecte la care mă gândesc în mod constant, în fiecare zi. Mai ales când se întâmplă lucruri bune, dar, în mod special, când se întâmplă lucruri rele. Chiar cred că există un fel de serendipitate, şi vreau să ştiu care sunt acele elemente, pentru a le putea mulţumi, şi pentru a le găsi loc în viaţa mea. Deoarece, revin, cred că atunci când sunt conştientă de prezenţa lor, se întâmplă mai multe astfel de lucruri.

Altă întâlnire pur incidentală a fost când am mers într-un loc - eram cu nişte prieteni, am mers la întâmplare într-un loc diferit, şi am ajuns într-o aşezare non-turistică, un sat foarte frumos, primitiv. Am coborât trei văi, iar în a treia vale era ceva de-a dreptul misterios şi prevestitor, un disconfort pe care l-am simţit. Am ştiut atunci că acela trebuia să fie decorul noii mele cărţi. Când scriam una dintre scene, am plasat-o în a treia vale. Dintr-un anumit motiv, am scris despre nişte mormane de pietre pe care un om le construia. Nu ştiam exact de ce aveam acea imagine, dar era foarte vie. M-am blocat, şi exact atunci o prietenă m-a rugat să mergem la plimbare cu câinii ei, lucru cu care am fost de acord. Şi 45 de minute mai târziu, mergând pe faleză, am dat peste asta. Era un om, un chinez, care îngrămădea aceste pietre, fără adeziv, fără nimic. Şi l-am întrebat cum este posibl să facă asta? Şi el mi-a răspuns că fiecare lucru în viaţă are o poziţie de balans. Acesta era exact sensul poveştii mele la momentul respectiv. Aveam mai multe exemple - am atât de multe astfel de momente când scriu o poveste, şi nu îmi pot explica. Oare mă ajută să fac o selecţie faptul că trăiesc aceste coincidenţe puternice atunci când scriu despre astfel de lucruri? Sau este un fel de serendipitate pe care nu ne-o putem explica, ca şi constanta cosmologică?

Un alt lucru important la care mă gândesc sunt accidentele. Cum spuneam, mama nu credea în întâmplare. Care e natura accidentelor? Şi cum vom stabili care este responsablitatea şi care sunt cauzele, în afara unei curţi de judecată? Mi-am dat seama de asta pe propria piele, atunci când am mers în frumosul sat Dong, în Guizhou, cea mai săracă provincie a Chinei. Am văzut acest loc minunat. Am ştiut că voiam să revin. Şi am avut ocazia să fac asta când cei de la National Geographic m-au întrebat dacă nu aş vrea să scriu ceva despre China. Am acceptat să scriu despre acest sat de oameni care cântă, o minoritate de cântăreţi. Şi ei au acceptat, iar între data la care am văzut locul şi data la care m-am întors, s-a întâmplat un accident teribil. Un om, un bătrân, a adormit, iar pătură i-a căzut într-un dispozitiv cu foc care îi ţinea de căldură. 60 de case au fost distruse, iar 40 au fost grav afectate. Responsabilitatea a căzut pe umerii familiei. Fiii acelui om au fost alungaţi să trăiască la trei kilometri depărtare, într-un staul de vaci. Desigur, ca occidentali, noi spunem "A fost un accident. Nu e corect. E vorba de fiu, nu de tată."

Atunci când mă ocup de o poveste, trebuie să mă detaşez de astfel de convingeri. Durează puţin timp, dar trebuie să mă detaşez de ele şi să merg pur şi simplu acolo, să fiu acolo. Aşa că am fost acolo de trei ori, în anotimpuri diferite. Şi am început să percep ceva diferit legat de istorie şi de ce se întâmplase înainte, de stilul de viaţă într-un sat foarte sărac, de lucrurile pe care consideri bucuriile tale, ritualurile tale, tradiţiile, legăturile cu celelalte familii. Am văzut că exista un soi de dreptate în responsabilitatea asumată. Am aflat ceva şi despre o ceremonie pe care o foloseau, ceremonie ce nu mai fusese utilizată de aproximativ 29 de ani. Consta în trimiterea unor bărbaţi - un maestru Feng Shui trimitea aceşti bărbaţi în lumea morţilor pe cai-fantomă. Voi, ca occidentali, şi eu, ca occidentală, am spune că asta e o superstiţie. Dar după ce stai acolo mai mult timp, şi după ce vezi lucrurile uluitoare care se întâmplă, începi să te întrebi ale cui credinţe guvernează lumea, determinând cum se întâmplă lucrurile.

Aşa că am rămas cu ei, şi, cut cât scriam mai mult din poveste, cu atât am înţeles mai bine acele credinţe, şi cred că asta este important pentru mine - să acept credinţele, pentru că acelea sunt punctele în care povestea este reală, şi acolo voi găsi răspunsurile referitoare la cum mă simt în legătura cu anumite întrebări din viaţa mea. Anii trec, desigur, iar scrisul nu se produce instantaneu, aşa cum încerc să vă demonstrez aici, la TED. Cartea vine şi pleacă. Când e gata, nu mai este cartea mea. Se află în mâinile cititorilor, iar ei au interpretări diferite asupra ei. Dar mă întorc la această întrebare, cum creez ceva din nimic? Cum îmi creez propria viaţă?

Şi cred că acest lucru se face punându-mi întrebări, spunându-mi că nu există adevăruri absolute. Cred în specificităţi, în specificităţile povestirii, şi în trecut, în specificităţile trecutului, şi în ce se întâmplă în acea poveste, în acel moment. Mai cred şi că, atunci când vine vorba de felul în care ne gândim la lucruri, atunci când mă gândesc la noroc, la soartă, la coincidenţe şi accidente, la voinţa lui Dumnezeu, la sincronizarea dintre anumite forţe misterioase, voi ajunge să am un concept despre ceea ce înseamnă toate astea, despre cum creăm. Trebuie să mă gândesc la rolul meu. Care e locul meu în acest univers, dacă cineva a intenţionat ca eu să fiu aşa cum sunt, sau este doar ceva ce am obţinut singură? Şi mai pot afla asta profitând pe deplin de imaginţia mea, devenind ceea ce este imaginar, şi totuşi aparţine lumii reale, dar şi lumii fictive. Aşa găsesc particule de adevăr, nu adevărul absolut, sau tot adevărul. Ele trebuie să fie în toate lucrurile posibile, chiar şi în cele la care nu m-am mai gândit înainte.

Deci, niciodată nu există răspunsuri complete. Sau, mai degrabă, dacă există un răspuns, el există ca să îmi amintească că incertitudinea se găseşte în orice, şi că asta e un lucru bun. Pentru că mă ajută să descopăr ceva nou. Si dacă există un răspuns parţial, un răspuns mai complet pentru mine, acela este să mă supun imaginaţiei. Să mă supun imaginaţiei înseamnă să mă introduc în poveste, până când există o transparenţă între mine şi povestea pe care am creat-o.

Aşa am descoperit că dacă simt tot ce apare în poveste - într-o anumită poveste - atunci ajung cel mai aproape, cred, de a şti ce este compasiunea, de a simţi acea compasiune. Deoarece totul, tot ce ţine de felul în care se întâmplă lucrurile, are legătură cu acest sentiment. Trebuie să devin una cu povestirea pentru a înţelege mare parte dintre aceste lucruri. Am ajuns la finalul acestei discuţii, şi vă voi dezvălui ce am în geantă, şi acest lucru este muza, reprezintă lucrurile care se transformă în vieţile noastre, lucrurile minunate care rămân alături de noi. Iat-o! Vă mulţumesc foarte mult! (Aplauze)