Amber Case: Acum suntem toţi cyborg

Aş vrea să vă spun tuturor că de fapt sunteţi toţi cyborg, dar nu cyborg aşa cum credeţi. Nu sunteţi RoboCop, şi nu sunteţi Terminator, dar sunteţi cyborg de fiecare dată când vă uitaţi la un monitor de calculator sau vă folosiţi telefonul mobil. Deci, care e o definiţie bună pentru cyborg? Ei bine, definiţia tradiţională e un organism "căruia i-au fost adăugate componente exogene pentru scopul adaptării la medii noi." Asta a apărut într-un articol din 1960 despre călătoria în spaţiu. Pentru că, dacă te gândeşti bine, spaţiul e destul de ciudat; oamenii nu ar trebui să fie acolo. Dar oamenii sunt curioşi, şi le place să adauge lucruri la corpurile lor ca să poată merge în Alpi într-o zi şi apoi să devină un peşte în mare ziua următoare.

Deci hai să ne uităm la conceptul antropologiei tradiţionale. Cineva merge într-o altă ţară, spune, "Ce fascinanţi sunt oamenii aceştia, cât de interesante sunt uneltele lor, cât de curioasă e cultura lor." Şi apoi scriu un articol, şi poate îl citesc câţiva alţi antropologi, şi credem că este foarte exotic. Ei bine, ce se întâmplă e că am găsit brusc o nouă specie. Eu, ca un antropolog cyborg, am spus brusc, "O, uau. Acum brusc suntem o nouă formă de homo sapiens. Şi uită-te la aceste culturi fascinante. Şi uită-te la aceste ritualuri curioase pe care toată lumea le face în jurul acestei tehnologii. Apasă pe lucruri şi se zgâiesc la monitoare."

Acum, există un motiv pentru care studiez asta, în loc de antropologia tradiţională. Şi motivul e că folosirea uneltelor, la început, pentru mii şi mii de ani, totul a fost o modificare fizică a sinelui. Ne-a ajutat să ne extindem sinele fizic, să mergem mai repede, să lovim lucrurile mai tare, şi a existat o limită la toate astea. Dar acum, ne uităm nu la o extindere a sinelui fizic, ci la o extindere a sinelui mental. Şi datorită ei, suntem capabili să călătorim mai rapid, să comunicăm diferit. Şi celălalt lucru care se întâmplă e că noi toţi ducem cu noi o mică tehnologie de tip Mary Poppins. Putem pune în ea orice vrem, şi nu devine mai grea, şi apoi putem scoate orice. Cum arată de fapt interiorul computerului tău? Ei bine, dacă îl tipăreşti, arată ca o mie de kilograme de materiale pe care le cari cu tine tot timpul. Şi dacă se întâmplă să pierzi acea informaţie, înseamnă că ai această pierdere bruscă în mintea ta, că simţi brusc că ceva lipseşte, însă nu poţi vedea acel ceva, aşa că simţi ca o emoţie ciudată.

Celălalt lucru care se întâmplă e că ai un al doilea sine. Fie că-ţi place sau nu, începi să apari online, şi oamenii interacţionează cu al doilea sine când nu eşti acolo. Şi aşa trebuie să fii atent să nu-ţi laşi poarta deschisă, care e de fapt peretele tău pe Facebook, astfel încât oamenii să nu scrie pe el în mijlocul nopţii -- pentru că e echivalentul acestui lucru. Şi dintr-o dată trebuie să începem să ne întreţinem al doilea sine. Trebuie să te prezinţi în viaţa digitală într-un mod similar vieţii analoage. Deci, în acelaşi fel în care te trezeşti, faci un duş şi te îmbraci, trebuie să înveţi să faci acelaşi lucru pentru sinele digital. Şi problema e că mulţi oameni acum, mai ales adolescenţii, trebuie să treacă prin două adolescenţe. Trebuie să treacă prin adolescenţa primară, care e deja ciudată, şi apoi trebuie să treacă prin adolescenţa celui de-al doilea sine. Şi asta e şi mai ciudată pentru că există o istorie a ce-ai făcut online. Şi oricine ia contact cu tehnologia e un adolescent online acum. Şi aşa e foarte ciudat, şi e foarte greu pentru ei să facă aceste lucruri.

Deci când eram mică, tatăl meu mă punea în pat noaptea şi spunea, "Te voi învăţa despre timp şi spaţiu în viitor." Şi am spus, "Grozav." Şi mi-a spus într-o zi, "Care e cea mai scurtă distanţă între două puncte?" Şi am spus, "Ei bine, e o linie dreaptă. Mi-ai spus asta ieri.” Am crezut că eram foarte deşteaptă. El mi-a zis, "Nu, nu, nu. Asta e o metodă mai bună." A luat o bucată de hârtie, a desenat A şi B pe o parte şi pe alta şi le-a îndoit astfel încât A şi B se atingeau. Şi a spus, "Asta e cea mai scurtă distanţă dintre două puncte." Şi am spus, "Tată, tată, tată, cum faci asta?" Mi-a zis, "Ei bine, îndoi timpul şi spaţiul, ia multă energie, şi aşa o faci." Şi am spus, "Vreau să fac asta." Şi el a zis, "Bine." Şi aşa, când mergeam la culcare în următorii 10 sau 20 de ani, mă gândeam noaptea, "Vreau să fiu prima persoană care să creeze o gaură de vierme, să fac lucrurile să accelereze mai repede. Şi vreau să fac o maşină a timpului." Îmi trimiteam mereu mesaje sinelui din viitor folosind casete.

Dar apoi mi-am dat seama când am mers la facultate că tehnologia nu e acceptată doar pentru că funcţionează; e acceptată pentru că oamenii o folosesc şi e făcută pentru oameni. Aşa că am început să studiez antropologia. Şi când îmi scriam licenţa despre telefoane mobile, mi-am dat seama că toată lumea avea găuri de vierme în buzunar. Nu se transportau fizic în altă parte, se transportau mental. Apăsau pe un buton, şi erau conectaţi ca A la B imediat. Şi m-am gândit, "O, uau, am găsit-o. E grozav."

Deci de-a lungul timpului, timpul şi spaţiul s-au comprimat datorită acestui lucru. Poţi sta într-o parte a lumii, şopteşti ceva şi eşti auzit în altă parte. Una din celelalte idei care intervine e că ai tipuri diferite de timp pe fiecare dispozitiv pe care-l foloseşti. Fiecare browser tab îţi dă un tip diferit de timp. Şi datorită acestui lucru, începi să cauţi memoria externă -- unde ai lăsat-o? Deci acum suntem cu toţii aceşti paleontologi care sapă pentru lucruri pe care le-am pierdut în creierele externe pe care le cărăm în buzunare. Şi asta creează un fel de arhitectură a panicii. O, nu, unde e chestia asta? Suntem toţi "I love Lucy" pe o mare linie de asamblare a informaţiei, şi nu putem ţine pasul.

Şi aşa ce se întâmplă este, când aducem toate astea în spaţiul social, sfârşim prin a ne verifica telefoanele tot timpul. Deci avem acest lucru numit intimitate ambientală. Nu e că suntem mereu conectaţi la toată lumea, dar în orice moment ne putem conecta la oricine dorim. Şi dacă ai putea să tipăreşti pe toată lumea din telefonul tău, camera ar fi foarte aglomerată. Aceştia sunt oameni la care ai acces acum, în general -- toţi aceşti oameni, toţi prietenii şi familia la care te poţi conecta.

Şi aşa există câteva efecte psihologice care se întâmplă cu asta. Unul care mă îngrijorează e că oamenii nu-şi mai acordă timp pentru reflecţie mentală, şi că nu încetinesc, nu se opresc, sunt tot timpul în jurul acestor oameni din cameră care încearcă să concureze pentru atenţia lor pe interfeţe simultane în timp, paleontologie şi arhitectura panicii. Nu stau pur şi simplu. Şi într-adevăr, când nu ai niciun stimul extern, ăsta e timpul în care există o creare a sinelui, când poţi face planificare pe termen lung, când poţi începe să-ţi dai seama cine eşti de fapt. Şi apoi, odată ce ai aflat, îţi poţi da seama cum să-ţi prezinţi al doilea sine într-un mod legitim, în loc să te ocupi de toate atunci când apar -- şi o, trebuie să fac asta, şi trebuie să fac asta, şi trebuie să fac asta. Şi aşadar asta e foarte important. Sunt foarte îngrijorată că, mai ales copiii din ziua de azi, nu vor avea acest timp de reflecţie, că au o cultură instantanee de apăsare de buton, şi că totul vine la ei, şi că devin foarte entuziasmaţi de asta şi dependenţi de ea.

Deci dacă te gândeşti bine, lumea nu s-a oprit. Îşi are propriile dispozitive prostetice, şi aceste dispozitive ne ajută pe noi toţi să comunicăm şi să interacţionăm unii cu alţii. Dar când vizualizezi de fapt toate legăturile pe care le face acum -- asta e o imagine a cartografierii internetului -- nu arată tehnologic; de fapt arată foarte organic. Asta e prima oară în întreaga istorie a umanităţii când suntem conectaţi în acest fel. Şi nu înseamnă că maşinile preiau puterea; înseamnă că ne ajută să devenim mai umani, ne ajută să ne conectăm unii la alţii.

Cea mai de succes tehnologie se dă la o parte şi ne ajută în vieţile noastre. Şi într-adevăr, sfârşeşte prin a fi mai multă umanitate decât tehnologie, pentru că ne co-creăm unii pe alții tot timpul. Şi deci acesta e cel mai important lucru pe care aş vrea să-l studiez: că lucrurile sunt frumoase, că există încă o relaţie umană; doar e făcută într-un alt fel. Ne mărim umanitatea şi abilitatea de a relaţiona unii cu alţii, indiferent de geografie. Deci de asta studiez antropologia de cyborg.

Mulţumesc.

(Aplauze)