Alice Dreger: Anatomia determină destinul?

Vreau să vă imaginaţi două cupluri la mijlocul anului 1979 exact în aceeaşi zi, exact în acelaşi moment, fiecare concepând un copil. OK? Două cupluri, fiecare concepând un copil. Nu pierdeţi prea mult timp imaginându-vă concepţia, fiindcă dacă irosiţi tot acest timp imaginându-vă, nu mă veţi mai asculta. Deci imaginaţi-vă doar pentru un moment. Iar în acest scenariu, vreau să-mi imaginez că într-un caz spermatozoidul poartă cromozomul Y, întâlnind cromozomul X al ovulului. Iar în celălalt caz, spermatozoidul poartă un cromozom X, şi se uneşte cu cromozomul X al ovulului. Ambii viabili, ambii devin embrioni. Vom reveni la aceste cupluri mai târziu.

Eu joc două roluri în mai tot ce fac. Într-unul mă ocup de istoria anatomiei. Sunt istoric prin educație, și studiez în acest caz modul în care oamenii au tratat anatomia -- adică corpurile umane, corpurile animalelor -- cum au tratat fluidele corpului, conceptele despre trup; în ce fel au gândit despre corpuri. Celălalt rol pe care îl joc în munca mea e cel de activist, susţinător al pacientului -- sau, cum spun uneori: susţinător impacientat al celor care sunt pacienţi la doctori. În acest rol am lucrat cu persoane care au tipuri de organism care provoacă normele sociale. Am lucrat, de exemplu, cu gemeni siamezi, doi oameni în acelaşi trup. Am lucrat în parte şi cu oameni care suferă de nanism -- care sunt mult mai scunzi decât media. Şi am lucrat mult cu oameni care sunt atipici sexual -- adică oameni care nu au trupuri tipice, standard masculine sau feminine. Ca denumire generală, putem să-i numim intersex.

Intersexualitatea apare în multe forme diferite. Am să vă dau doar câteva exemple de moduri în care poţi avea un sex care nu e standard feminin sau masculin. Într-un caz, poţi avea pe cineva care are o bază cromozomială XY, şi în care gena SRY de pe cromozomul Y spune proto-gonadelor, pe care toţi le avem în viaţa fetală, să devină testicule. Şi astfel în viaţa fetală testiculele pompează testosteron. Dar fiindcă acestui individ îi lipsesc receptorii care înţeleg acest testosteron, organismul nu reacţionează la testosteron. Acesta e un sindrom numit insensibilitate androgenă. Testosteron la diferite niveluri, dar nici o reacţie la acesta. În consecinţă, corpul se dezvoltă mai mult în direcţia tipic feminină. La naştere copilul arată ca o fată. E fată. E crescută ca fată. Şi de multe ori doar la pubertate când creşte şi i se dezvoltă sânii, dar nu apare ciclul, cineva îşi dă seama că e ceva la mijloc. Şi se fac nişte analize şi se descoperă că, în loc să aibă ovare în interior şi un uter, ea are testicule şi are un cromozom Y.

Acum, ce e important de înţeles, poate credeţi că persoana respectivă e de fapt bărbat, dar nu e chiar aşa. Femeile, ca şi bărbaţii, avem în organism așa numitele glande suprarenale. Sunt în spate. Glandele spurarenale secretă hormoni androgeni, care sunt hormoni ce masculinizează. Majoritatea femeilor ca mine -- cred că sunt o femeie tipică -- nu-mi cunosc de fapt harta cromozomială dar cred că sunt probabil tipică -- majoritatea femeilor ca mine sunt sensibile la androgeni. Fabricăm androgeni şi răspundem la androgeni. Consecinţa este că o persoană ca mine a avut creierul expus la mai mulţi hormoni androgeni decât femeia născută cu testicule care suferă de sindromul insensibilităţii androgene. Deci stabilirea sexului e complicată, nu e ca şi cum persoanele intersex s-ar afla la mijlocul spectrului sexelor -- într-un fel, ele pot fi cam peste tot.

Un alt exemplu: acum câţiva ani am primit un telefon de la un tânăr de 19 ani care a fost născut băiat, crescut ca băiat, avusese o iubită, făcuse sex cu iubita lui, avusese o viaţă de bărbat şi tocmai aflase că are ovare şi un uter. El suferea de o formă extremă a unei boli numite hiperplazie adrenală congenitală. El avea cromozomi XX, iar în viaţa intrauterină glandele sale suprarenale lucrau la viteză aşa de mare încât au creat, până la urmă, un mediu hormonal masculin. În consecinţă, organele sale genitale au fost masculinizate, creierul său a fost supus unui amalgam mai tipic masculin de hormoni. Şi s-a născut arătând a băiat -- nimeni nu a suspectat nimic. Abia când a împlinit vârsta de 19 ani a început să aibă suficiente probleme medicale, de fapt de la menstruarea internă, încât doctorii au descoperit că intern era femeie.

Ok, încă un singur exemplu rapid despre un caz de intersexualitate. Unii oameni care au cromozomi XX dezvoltă ceea ce se numesc ovotesticule, care sunt ţesut ovarian cu ţesut testicular înfăşurat în exterior. Nu știm exact de ce se întâmplă asta.

Deci sexul poate apărea în multe variante diferite. Motivul pentru care copiii cu acest fel de corpuri -- fie nanism, gemeni siamezi, sau persoane intersex -- sunt deseori normalizate de chirurgi nu e fiindcă astfel vor trăi mai bine în termeni de sănătate fizică. În multe cazuri, oamenii sunt perfect sănătoşi. Motivul pentru care sunt deseori supuşi diverselor intervenţii chirurgicale este pentru că ei ne ameninţă categoriile sociale. Sistemul nostru a fost în general bazat pe ideea că un anume tip de anatomie vine cu o identitate distinctă. Există concepţia conform căreia a fi femeie înseamnă a avea identitate feminină; a fi negru înseamnă, presupun, a avea o anatomie africană din însușiri ereditare. Aşa că avem această concepţie teribil de simplistă. Iar când avem de-a face cu un organism care ne prezintă ceva cu totul diferit, ne surprinde raportat la categorisirile rigide.

Avem multe idei foarte romantice în cultura noastră despre individualism. Naţiunea noastră e chiar fondată pe conceptul foarte romantic al individualismului. Deci vă puteţi imagina cât de tulburător este să ai copii care se nasc două persoane într-un singur trup. Subiectul cel mai încins din ultima vreme a fost anul trecut, cu alergătoarea sud-africană, Caster Semenya, care a fost chestionată în privinţa sexului său la Jocurile Internaţionale din Berlin. M-au sunat o mulţime de ziarişti să mă întrebe "Ce analiză vor face să determine dacă Caster Semenya e femeie sau bărbat?" A trebuit să le explic ziariştilor că nu există o astfel de analiză.

De fapt, ştim în prezent că sexul e suficient de complicat să trebuiască să admitem că natura nu trage o linie între feminin şi masculin, sau între masculin şi intersex sau feminin şi intersex; noi de fapt tragem această linie rigidă în natură. Aşa că suntem puşi în faţa unei situaţii în care pe măsură ce ştiinţa avansează, trebuie să admitem faţă de noi înşine că aceste categorii pe care le-am crezut categorii anatomice stabile care se suprapuneau foarte simplu cu categorii stabile de indentitate sunt de fapt mult mai difuze decât credeam. Şi nu doar în termeni de sex. De asemenea în termeni de rasă, care se dovedeşte a fi mult mai complicată decât ne permit limitele terminologiei.

Pe măsură ce privim, intrăm în tot felul de zone incomode. De exemplu, faptul că avem în comun cel puţin 95% din ADN cu cimpanzeii. Ce-ar trebui să înţelegem din faptul că suntem diferiţi de ei doar prin câteva nucleotide? Pe măsură ce ştiinţa avansează, ajungem din ce în ce mai mult într-o zonă incomodă în care trebuie să admitem că aceste categorii simpliste pe care le-am avut sunt probabil mult prea simpliste.

Vedem asta într-o mulţime de aspecte din viaţa umană. Vedem, de exemplu, în cultura noastră contemporană, în Statele Unite astăzi, argumentele despre începutul vieţii şi sfârşitul vieţii. Purtăm conversaţii dificile despre momentul în care decidem că un corp devine uman, cu drepturi diferite decât o formă de viaţă fetală. Purtăm în prezent conversaţii foarte dificile -- probabil nu atât în public cât în medicină -- despre întrebarea când e cineva mort. În trecut, strămoşii noştri nu au avut nevoie să se lupte aşa de mult cu această întrebare, când e cineva mort. Cel mult plasau o pană sub nas şi dacă tresărea, nu-i îngropau. Când nu mai flutura, îi îngropau. Dar astăzi ne confruntăm cu situaţii în care vrem să luăm organe vitale din fiinţe să le dăm altor fiinţe. Drept consecinţă ne vedem obligaţi să ne luptăm cu această întrebare foarte dificilă despre cine e mort. Asta ne conduce la o situaţie foarte dificilă în care nu mai avem categorii aşa simple cum aveam înainte.

Poate că acum credeţi că această subîmpărţire a categoriilor ar face foarte fericit pe cineva ca mine. Sunt politic progresistă, apăr oameni cu corpuri neobişnuite, dar trebuie să admit în faţa dvs. că asta mă nelinişteşte. Înţelegerea faptului că aceste categorii sunt mult mai instabile decât am crezut mă tensionează. Îmi provoacă încordare din perspectiva a ceea ce gândesc despre democraţie. Pentru a vă povesti despre această încordare, trebuie mai întâi să admit că sunt o mare admiratoare a Părinţilor Fondatori. Ştiu că erau rasişti, ştiu că erau misogini, dar erau măreţi. Erau aşa de curajoşi şi de îndrăzneţi şi aşa de radicali în ceea ce au făcut încât mă regăsesc vizionând la câţiva ani muzicalul ieftin "1776", şi nu datorită muzicii, care nu e deloc remarcabilă. E datorită a ceea ce s-a întâmplat în anul 1776 cu Părinţii Fondatori.

Erau, din punctul meu de vedere, activiştii originari pentru anatomie, şi iată de ce. Ceea ce au respins ei era un concept anatomic, pe care l-au înlocuit cu altul, care era radical şi frumos şi ne-a ghidat 200 de ani. Aşa cum vă amintiţi, ceea ce au respins Fondatorii Constituției a fost conceptul de monarhie. Monarhia era în fapt bazată pe un concept foarte simplist de anatomie. Monarhii lumii nu cunoşteau conceptul de ADN, dar cunoşteau conceptul de drept obţinut prin naştere. Cunoşteau conceptul de sânge albastru. Considerau că oamenii care urmau să aibă putere politică ar trebui să aibă puterea politică datorită liniei de sânge transmisă de la bunic la tată la fiu şi aşa mai departe. Semnatarii Declarației de Independență au respins această idee şi au înlocuit-o cu un nou concept anatomic, iar acel concept era că toţi oamenii au fost creaţi egali. Au nivelat startul competiţional şi au decis că anatomia care avea importanţă era ceea ce-i comun în anatomie, nu diferenţele de anatomie. A fost un lucru foarte radical.

E adevărat că în parte au făcut asta fiindcă făceau parte dintr-un sistem iluminist în care două aspecte creşteau în paralel. Era democraţia care se maturiza, dar şi ştiinţa se maturiza în acelaşi timp. Şi e foarte clar, dacă te uiţi la istoria Părinţilor Fondatori, mulţi din ei erau foarte interesaţi de ştiinţă, şi erau interesaţi de o idee a unei lumi realiste. Ei se îndepărtau de explicaţiile supranaturale, şi respingeau lucruri cum ar fi conceptul supranatural al puterii transmise prin intermediul unui concept vag ca dreptul din naștere.

Ei se orientau spre un model realist. Şi dacă priveşti, de exemplu, în Declaraţia de Independenţă, ei vorbesc despre natură şi dumnezeul naturii. Nu vorbesc despre dumnezeu şi natura lui dumnezeu. Vorbesc despre puterea naturii de a ne spune cine suntem. Aşdar derivând din asta, ei ne propuneau un model care se baza pe asemănări anatomice. Așadar, ei constituiau într-o manieră frumoasă mişcarea viitoare a Drepturilor Civile. N-au gândit în acești termeni, dar au făcut asta pentru noi şi a fost minunat.

Deci ce s-a întâmplat după ani? S-a întâmplat că femeile, de exemplu, care vroiau drept de vot, au luat modelul Părinţilor Fondatori despre asemănările anatomice care sunt mai importante decât diferenţele anatomice şi au spus "Faptul că avem uter şi ovare nu e o diferență suficient de semnificativă pentru a însemna că noi n-ar trebui să avem drept de vot, dreptul la cetăţenie completă, dreptul de a deţine proprietăţi, etc. etc " Şi femeile au susţinut asta cu succes. Apoi a urmat succesul mişcarii Drepturilor Civile, în care găsim oameni ca Sojourner Truth care spun "Nu sunt femeie?" Găsim bărbaţi în rândurile active ale mişcării Drepturilor Civile spunând "Sunt un bărbat." Din nou, oamenii de culoare apelează la asemănarea anatomică împotriva diferenţierii anatomice, din nou cu succes. Vedem acelaşi lucru în mişcărea drepturilor pentru oameni cu dizabilităţi.

Problema e, bineînţeles, că, pe măsură ce începem să privim toate aceste asemănări, trebuie să începem să întrebăm de ce menţinem anumite separări. Rețineți, eu vreau să menţin nişte separări, din punct de vedere anatomic, în cultura noastră. De exemplu, nu vreau ca un peşte să aibă aceleaşi drepturi ca un om. Nu vreau să spun că renunţăm complet la anatomie. Nu spun copiilor de 5 ani să li se consimtă sexul sau căsătoria. Există unele separări anatomice care au logică şi pe astea ar trebui să le păstrăm. Dar provocarea e încercarea de-a lămuri care sunt acestea, de ce le păstrăm şi dacă au o semnificaţie.

Să ne întoarcem la cele două fiinţe concepute la începutul acestui discurs. Avem două fiinţe, ambele concepute la mijlocul anului 1979, în exact aceeaşi zi. Să ne imaginăm că una dintre ele, Mary, se naşte prematur cu trei luni, aşa că se naşte pe 1 ianuarie 1980. Henry, dimpotrivă, se naşte la termen, pe 1 martie 1980. Doar în virtutea faptului că Mary s-a născut mai devreme cu 3 luni, ea primeşte tot felul de drepturi cu trei luni mai devreme decât Henry -- dreptul de-a consimţi la intimitate sexuală, dreptul de a vota, de a bea alcool. Henry trebuie să aştepte toate astea, nu pentru că are o vârstă diferită, biologic, ci doar raportat la momentul în care s-a născut.

Găsim şi alte feluri de ciudăţenii în ce privesc drepturile lor. Henry, prin faptul că e presupus a fi de genul masculin -- deşi nu v-am spus că el e cel cu cromozomii XY -- prin faptul că e presupus mascul se află în postura de a fi recrutat, lucru de care Mary nu trebuie să-şi facă griji. În acelaşi timp, Mary nu are în toate statele aceleaşi drepturi pe care Henry le are în toate statele, anume, dreptul de a se căsători. Henry se poate căsători în fiecare stat cu o femeie, dar Mary se poate căsători în prezent doar în câteva state cu o femeie.

Aşa că avem aceste categorii anatomice care persistă care sunt în multe feluri problematice şi chestionabile. Iar pentru mine întrebarea devine: Ce trebuie să facem, pe măsură ce ştiinţa devine așa precisă în a descrie anatomia, încât atingem un punct în care trebuie să admitem că o democraţie bazată pe anatomie s-ar putea destrăma? Nu vreau să renunţ la ştiinţă, dar în acelaşi timp mi se pare câteodată că ştiinţa ne provoacă. Aşa că încotro ne îndreptăm? Pare că ceea ce se întâmplă în societatea noastră e un fel de atitudine pragmatică: "Ei bine, trebuie să tragem linie undeva, aşa că vom trage linia undeva." Dar mulți rămân blocaţi într-o poziţie foarte stranie.

De exemplu, Texas a decis la un moment dat că pentru a te căsători cu un bărbat trebuie să nu ai cromozomul Y, iar pentru a te căsători cu o femeie trebuie să ai cromozomul Y. În practică nu testează de fapt cromozomii oamenilor. Dar e foarte bizar, datorită poveştii pe care v-am spus-o la început despre sindromul insensibilităţii androgenice.

Dacă ne uităm la unul dintre părinţii fondatori ai democraţiei moderne, Dr. Martin Luther King, ne oferă un fel de soluţie în discursul său care începe cu "Am un vis". El spune că ar trebui să judecăm oamenii "nu pe baza culorii pielii, ci pe baza caracterului lor." adică dincolo de anatomie. Şi admit "Da, pare a fi o idee foarte bună." Dar în practică, cum faci asta? Cum judeci oamenii pe baza caracterului lor? Vreau să mai subliniez că nu sunt sigură că aşa ar trebui să distribuim drepturile oamenilor, pentru că, trebuie să admit, cunosc nişte câini golden retriver care merită probabil mai mult în termeni de servicii sociale decât unii oameni pe care-i știu. Vreau să spun că știu nişte labradori galbeni care sunt mai capabili să ia decizii informate, inteligente, mature, despre relaţii sexuale decât unii hominizi de 40 de ani pe care-i cunosc.

Deci cum implementăm problema conţinutului de caracter? Se dovedeşte a fi foarte dificil. O parte din mine se întreabă cum ar fi dacă conţinutul caracterului se dovedeşte a fi ceva scanabil în viitor -- vizibil cu un RMN funcțional? Chiar vrem să facem asta? Nu ştiu spre ce ne îndreptăm.

Ceea ce ştiu e că pare a fi foarte important să ne gândim la ideea că Statele Unite se află în fruntea gândirii despre această problemă a democraţiei. Am făcut o treabă foarte bună luptându-ne pentru democraţie, şi cred că vom face o treabă bună şi în viitor. Nu suntem în situaţia Iranului, de exemplu, în care un bărbat care-i atras sexual de un alt bărbat poate fi omorât dacă nu e de acord să se supună unei schimbări de sex, în care caz i se permite să trăiască.

Nu suntem într-o astfel de situaţie. Mă bucur să spun că nu suntem în situaţia în care -- un chirurg cu care am vorbit acum câţiva ani care adusese un set de gemeni siamezi pentru a-i separa, în parte pentru a-şi construi un renume. Dar am vorbit la telefon cu el, întrebându-l de ce urmează să faca această operaţie -- era o operaţie cu risc mare -- şi răspunsul lui a fost că în cealaltă ţară aceşti copii vor fi trataţi foarte rău, aşa că el trebuia să facă operaţia. Răspunsul meu a fost "Ei bine, ai luat în calcul azilul politic în locul unei operaţii chirurgicale de separare?" Statele Unite au oferit posibilităţi excelente care permit oamenilor să fie ei înşişi, fără să fie nevoiţi să se schimbe de dragul statului. Eu cred că trebuie să fim în frunte.

Ei bine, în încheiere vreau să vă sugerez că am vorbit o mulţime despre Părinţi. Vreau să mă gândesc la felurile în care ar putea arăta democraţia, sau ar fi putut arăta, dacă am fi implicat mai mult mamele. Şi vreau să spun ceva puţin mai radical pentru o feministă, şi anume că că ar putea exista diferite perspective care pot veni de la diferite feluri de anatomii, mai ales atunci când oamenii gândesc în grupuri. De ani de zile, pentru că am fost preocupată de intersexuali, am fost interesată şi de cercetările privind diferenţele de sex. Şi unul dintre lucrurile care m-au interesat mult e de-a vedea diferenţele dintre femei şi bărbaţi în felul în care gândesc şi operează în lume. Şi ceea ce ştim din studiile inter-culturale este că femeile, în medie -- nu toate, dar în general -- sunt mai înclinate spre a fi foarte atente la relaţiile sociale complexe şi să aibă grijă de oamenii care sunt vulnerabili în grupul lor. Şi dacă ne gândim la asta, avem o situaţie interesantă.

Cu ani în urmă, când făceam studii de masterat, unul dintre îndrumătorii mei care ştia că sunt interesată de feminism -- mă consideram feministă şi încă mă consider -- mi-a pus o întrebare stranie. El a spus "Spune-mi ce e feminin în feminism." Şi m-am gândit "Ei bine, asta e cea mai prostească întrebare pe care am auzit-o. Feminismul se ocupă cu demontarea stereotipurilor despre gen, aşa că nu e nimic feminin în feminism." Dar cu cât mă gândeam mai mult la întrebarea lui, cu atât mai mult credeam că ar putea fi ceva feminin în feminism. Asta ar însemna că ar fi ceva, în medie, diferit între creierul feminin şi cel masculin care ne face pe noi mai atente la relaţii sociale foarte complexe şi mai atente la a avea grijă de cei vulnerabili.

Aşa că în timp ce părinţii fondatori erau foarte atenţi la cum să protejeze indivizii de stat, e posibil că dacă am fi introdus mai multe mame în acest concept, am fi știut până acum nu doar cum să protejăm, ci cum să avem grijă unii de alţii. Şi poate asta e direcţia pentru viitor, atunci când ducem democraţia dincolo de anatomie -- să ne gândim mai puţin la organismul individual, în termeni de identitate, şi să ne gândim mai mult la relaţii. Astfel încât pe măsură ce noi, poporul, încercăm să creăm o uniune perfectă, să ne gândim mai mult la ce putem face unul pentru celălalt.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)