Alex Steffen: Viitorul comun al oraşelor noastre

Încălzirea globală este deja un subiect apăsător şi devine din ce în ce mai serios pe măsură ce înţelegem că e nevoie să facem mai mult decât facem acum. Înţelegem, de fapt, că acei dintre noi care locuiesc în lumea dezvoltată chiar trebuie să se străduiască să elimine emisiile de carbon. Ceea ce nu este o prioritate în momentul de faţă. Şi tinde să devină copleşitor când ne uităm la ceea ce se întâmplă azi în realitate şi la magnitudinea problemei cu care avem de-a face. Și atunci când avem probleme copleşitoare, tindem să căutăm răspunsuri simple. Cred că asta am făcut și în privinţa schimbării climatice. Ne uităm de unde vin emisiile -- provin din ţevile de eşapament și din coșurile de fum industriale, ș.a.m.d., şi spunem - bine, deci problema este că vin din combustibilii fosili pe care îi ardem şi, prin urmare, răspunsul este să înlocuim aceşti combustibili fosili cu surse curate de energie. Și în timp ce avem nevoie de energie curată, aş spune că este posibil ca, privind încălzirea globală doar ca o problemă a generării energiei curate, să ne dăm toate motivele pentru a nu rezolva problema cu adevărat.

Iar motivul este acela că trăim pe o planetă într-un proces rapid de urbanizare. Nu ar trebui să fie o noutate pentru nimeni. Şi totuşi, este greu uneori să ne amintim gradul de extindere al acestei urbanizări. Până la mijlocul secolului, vom avea în jur de 8 miliarde de oameni - poate chiar mai mulţi - care vor trăi în oraşe sau la distanţă de o zi de acestea. Vom deveni o specie preponderent urbană. Pentru a produce energia necesară pentru 8 miliarde de locuitori ai unor oraşe care să semene cât de puţin cu oraşele în care lucuiesc astăzi cei din emisfera nordică, ar trebui să generăm o cantitate absolut uimitoare de energie. Este posibil să nici nu fim capabili să producem atâta energie curată. Deci dacă abordăm serios problema încălzirii globale pe o planetă în plină urbanizare, trebuie să căutăm soluţia în altă parte.

Soluţia ar putea fi, de fapt, mai aproape decât ne imaginăm. Pentru că toate aceste oraşe pe care le construim sunt oportunităţi. Fiecare oraş determină într-o mare măsură cantitatea de energie consumată de lucuitorii săi. Tindem să credem că folosirea energiei ţine de comportamentul individual - eu aleg să aprind acest bec - dar de fapt, cantităţi enorme din energia pe care o consumăm sunt predestinate de tipurile de comunităţi şi oraşe în care trăim. Nu o să vă arăt prea multe grafice astăzi, dar mă opresc asupra acestuia pentru un moment, ne spune cu adevărat ceea ce trebuie să ştim - adică, foarte simplu, dacă vă uitaţi, de exemplu, la transport, una dintre marile categorii de emisii nocive, există o legătură directă între densitatea unui oraş şi cantitatea de emisii nocive pe care locuitorii săi o produc. Iar corelaţia este, bineînţeles, că oraşele mai dense tind să aibă emisii mai puţine - ceea ce nu e atât de greu de ghicit, dacă te gândeşti.

În fond, înlocuim în vieţile noastre accesul la lucrurile pe care le vrem. Mergem şi sărim în maşini şi conducem dintr-un loc în altul. Şi practic ne folosim de mobilitate ca să obținem accesul necesar. Dar când locuim într-o comunitate mai densă, ne dăm seama deodată, că lucrurile de care avem nevoie sunt mai aproape. Iar călătoria cea mai viabilă, cea mai "verde", este cea pe care nu trebuia să o faci deloc, deodată şi vieţile noastre devin mai durabile, cu impact redus asupra mediului. Şi bineînţeles că este posibil să mărim densitatea comunităţilor din jurul nostru.

Unele locuri fac asta deja prin noile sectoare ecologice, dezvoltând aceste noi cartiere durabile, care sunt o treabă bună, dacă le poți obține. Dar în mare parte, ceea ce trebuie să facem este, de fapt, să "re-ţesem" această țesătură urbană pe care o avem. Vorbim aici despre lucruri ca plombarea spaţiilor goale: mici schimbări esențiale în alegerea locurilor în care avem clădiri, unde ne dezvoltăm. Remodelarea urbană: să creăm spaţii şi întrebuinţări diferite din construcţiile care sunt deja acolo. Realizăm din ce în ce mai mult că nici nu este necesar să densificăm un întreg oraş. Avem nevoie, de fapt, de o densitate medie care să crească la un nivel care să ne facă să nu mai conducem atât de mult şi tot aşa. Şi acest scop poate fi atins mărind densitatea foarte mult în locuri foarte bine determinate. Le putem privi ca stâlpii unui cort: acestea măresc de fapt densitatea întregului oraş.

Şi ne dăm seama că, atunci când facem asta, putem avea câteva locuri care sunt hiper-dense în cadrul unei țesături mai ample de spaţii care sunt poate puţin mai confortabile, atingând aceleaşi rezultate. Acum, putem găsi că sunt locuri care sunt foarte, foarte dense şi în care oamenii tot nu au renunţat la maşinile lor, dar în realitate şi în ansamblu, atunci când avem mulţi oameni la un loc în condiţiile potrivite, obținem un efect de prag, în care oamenii pur şi simplu încetează să mai conducă atât de mult şi din ce în ce mai mulţi dintre ei, dacă sunt înconjuraţi de locuri care îi fac să se simtă ca acasă, vor renunţa complet la maşini. Iar asta înseamnă o economie enormă de energie. Fiindcă ceea ce iese din ţevile noastre de eşapament este de fapt doar începutul poveştii când vine vorba de emisiile nocive produse de maşini. Avem de luat în calcul producţia maşinii, aruncarea ei la gunoi, toate parcările şi drumurile şi tot aşa. Dacă vom putea scăpa de toate acestea pentru că nimeni nu le va mai folosi cu adevărat, veţi vedea că putem reduce emisiile produse de transport cu până la 90%.

Şi oamenii împărtăşesc această idee. Peste tot în lume vedem tot mai mulţi oameni care îmbrăţişează ideea vieţii mersului pe jos. Unii spun că înseamnă trecerea de la ideea casei de vis la cea a cartierului de vis. Şi când suprapui acestui lucru genul de comunicare omniprezentă pe care începem să o vedem, vedem, de fapt, că spaţiile din jurul nostru sunt inundate de și mai mult acces. O parte este accesul la transport. Aceasta este o hartă Mapnificent care îmi arată, în acest caz, cât de departe pot ajunge de acasă în 30 de minute folosind transportul în comun. O altă parte este despre mersul pe jos. Nu este încă perfectă. Acesta este Google Walking Maps - hărţile Google pentru mers pe jos. Am întrebat cum să parcurg traseul Ridgeway şi mi-a spus să o iau pe la Guernsey. Și mi-a spus că pe acest traseu s-ar putea să lipsească trotuarele sau traseele pedestre. (Râsete) Dar tehnologiile se îmbunătăţesc şi începem cumva să externalizăm maselor acest tip de navigare. Şi aşa cum am auzit mai devreme, bineînţeles că aflăm şi cum să punem informaţie pe obiecte "mute". Lucruri care nu au niciun fel de conexiune în ele, învăţăm cum să le includem în aceste sisteme de notație şi navigare.

Parte din ce aflăm cu ocazia asta este că ceea ce credeam că este punctul cel mai important al producţiei şi consumului, adică să îţi cumperi nişte chestii, nu este, de fapt, modul cel mai bun de a trăi în medii dense. Descoperim că ceea ce vrem este accesul la capacităţile lucrurilor. Exemplul meu preferat este o bormaşină. Cine de aici are o bormaşină acasă? Bine. Şi eu am una. Bormaşina comună, casnică, este folosită undeva între şase şi 20 de minute în toată viaţa ei, în funcţie de persoana pe care o întrebi. Deci ceea ce facem este că ne cumpărăm aceste bormaşini care au o capacitate de mii de ore de perforat, le folosim o dată sau de două ori ca să dăm o gaură în perete şi apoi le lăsăm să zacă. Oraşele noastre, aş spune că sunt rezerve întregi de surplus de capacităţi. Am putea încerca să găsim noi moduri de a întrebuinţa aceste capacităţi -- cum ar fi gătitul sau sculptatul în gheaţă sau chiar lovituri mafiote -- dar ceea ce am descoperi, probabil, este că transformarea acestor produse în servicii la care să avem acces atunci când vrem este, de fapt, o variant mult mai inteligentă.

Chiar şi spaţiul în sine se transformă într-un serviciu. Descoperim că oamenii pot împărţi aceleaşi spaţii, pot face chestii cu spaţiul liber. Clădirile devin pachete de servicii. Aşa că avem noi proiecte care ne ajută să tranformăm lucrurile mecanice care consumă energie -- cum ar fi sistemele de încălzire, de răcire etc. -- în lucruri care evită consumul de energie. Aşa că ne luminăm clădirile cu lumina zilei. Le răcorim cu adierile de vânt. Le încălzim cu lumina soarelui. De fapt, când folosim toate aceste lucruri, ne dăm seama că, în unele cazuri, consumul de energie dintr-o clădire poate scădea cu până la 90%. Ceea ce ne duce la un alt efect de prag pe care îl numesc "renunţarea la sobă". Adică, destul de simplu, dacă ai o clădire care nu trebuie încălzită cu ajutorul unei sobe, economiseşti o grămadă de bani din start. Aceste lucruri devin mai ieftin de construit decât alternativele lor.

Acum, dacă ne uităm la posibilitatea micșorării utilizării produselor, a transportului, micșorarea consumului de energie, toate astea sunt grozave, dar mai rămâne un lucru. Dacă vrem într-adevăr să avem oraşe durabile, trebuie să gândim un pic diferit. Ăsta e un fel de a o face. Aceasta este propaganda din Vancouver despre ce oraş verde au ei. Şi, clar, mulţi oameni au adoptat această idee că un oraş durabil este acoperit de verdeaţă. Aşa că avem astfel de viziuni. Sau ca asta. Sau asta.

Toate aceste proiecte sunt în regulă, dar au pierdut din vedere un lucru esenţial, acela că nu este vorba despre frunzele de deasupra, ci despre sistemele de dedesubt. De exemplu, au ele în plan captarea apei de ploaie pentru a reduce consumul de apă? Producerea apei potabile necesită multă energie. Includ oare o infrastructură verde, care să permită acumularea infiltrărilor şi a apei care iese din casele noastre, să o cureţe, să o filtreze şi să o folosească pentru a creşte copaci pe marginea străzilor? Ne reconectează ele cu ecosistemele din jurul nostru? De exemplu, ne conectează cu râurile din jur care să permită restaurarea? Fac loc polenizării, prin trasee de polenizare, ca albinele, fluturii şi altele să se întoarcă în oraşele noastre? Măcar iau ele în calcul subiectul reziduurilor pe care le producem din mâncare, fibre şi altele, pentru a le întoarce în pământ sau izolarea carbonului -- eliminarea lui din aer în procesul de folosire a oraşelor noastre?

Vă spun că toate aceste lucruri sunt nu numai posibile, ci sunt puse în practică chiar acum, iar ăsta e un lucru al naibii de bun. Pentru că în acest moment, economia noastră fucţionează, aşa cum a spus Paul Hawken, după principiul: "fură viitorul, vinde-l în prezent şi numeşte-l GDP". Şi dacă vom mai avea încă opt miliarde, fie şi şapte miliarde sau chiar şase miliarde de oameni trăind pe o planetă unde şi oraşele lor fură viitorul, o să rămânem fără viitor foarte curând. Dar dacă gândim diferit, cred că, de fapt, putem avea oraşe care nu doar că vor avea emisii zero, dar vor avea şi posibilităţi nelimitate.

Mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)