Alan Kay împărtășește o idee puternică despre idei

Cred că un mod excelent de a expune viziunea mea despre simplitate este să aruncăm o privire la TED. Iată-ne, înţelegem de ce suntem aici, ce se întâmplă, fără nici o dificultate. Cea mai bună Inteligenţă Artificială ar aprecia situaţia complexă şi confuză, şi căţelul meu Watson ar considera că totu-i simplu şi clar, dar de fapt ar greşi total. (Râsete) S-ar distra de minune. Şi desigur, dacă sunteţi un prezentator, ca Hans Rosling, un prezentator apreciază această situaţie ca înşelătoare. Dar în situaţia lui Hans Rosling el a avut o armă ascunsă ieri, de-a binelea, când a înghiţit sabia. Trebuie să recunosc ca m-am gândit la multe obiecte pe care aş putea încerca să le înghit azi dar în fine am renunţat -- dar el pur şi simplu a făcut-o şi a fost superb.

Puck se pare ne-a numit prostănaci nu doar derogatoriu, dar şi deoarece putem fi uşor înşelaţi. De fapt Shakespeare afirma că noi mergem la teatru pentru a fi înşelaţi, adică noi de fapt dorim asta cu nerăbdare. Mergem la prezentări de magie pentru a fi înşelaţi. Şi asta face multe lucruri interesante, dar în acelaşi timp dificile pentru a obţine o imagine clară despre lumea în care trăim, sau despre noi înşine.

Şi prietena noastră, Betty Edwards, autoarea cărţii Desenul pe Partea Dreaptă a Creierului, arată aceste două mese clasei sale de desen şi spune, problema pe care o aveţi învăţând să desenaţi nu este că nu puteţi mişca mâna, ci deoarece interpretarea imaginilor de către creierul vostru este defactuoasă. Încercaţi să percepeţi imaginile ca obiecte în loc să vedeţi ce-i în imagine. Şi pentru a demonstra, zice ea, dimensiunea şi forma acestor mese este identică şi vă voi demonstra acest lucru. Ea face asta cu carton, dar cum eu am aici un computer scump eu doar voi roti această masă şi... Acum, după ce-am văzut -- şi eu am văzut asta sute de ori, deoarece utilizez acest exemplu în toate prezentările mele -- eu încă nu pot să văd că aceste mese sunt de formă şi dimensiuni egale, şi cred că nici voi nu puteţi vedea.

Şi ce fac artiştii? Păi, artiştii măsoară. Măsoară foarte, foarte atent. Şi dacă măsori foarte, foarte atent cu o mână sigură şi o linie dreaptă, vezi că aceste două figuri sunt de exact aceleaşi dimensiuni. Şi Talmud-ul observa asta foarte, foarte demult, zicând noi vedem lucrurile nu cum sunt ele ci cum suntem noi. Mi-ar plăcea mult să ştiu ce s-a întâmplat cu persoana care a avut această înţelegere atunci, şi mai ales dacă au urmat această înţelegere până la concluzia finală.

Adică, dacă lumea nu este aşa cum pare şi noi vedem lucrurile aşa cum suntem noi, apoi ceea ce numim realitate este un fel de halucinaţie care are loc aici. Este un vis la trezire. Şi să înţelegem că asta-i mediul în care de fapt existăm este una din cele mai mari bariere epistemologice din istoria umană. Şi ceea ce înseamnă: ”simplu şi inteligibil” poate de fapt să nu fie simplu sau inteligibil, iar lucrurile pe care le credem complexe ar putea fi făcute simple şi inteligibile. Cumva trebuie să ne înţelegem defectele pentru a le putea ocoli. Ne putem considera un fel de canal de comunicare plin de zgomot. Părerea mea este că nu putem să învăţăm a vedea până nu recunoaştem că suntem orbi. şi când începi la acest nivel foarte umil, atunci poţi începe a găsi moduri de a vedea lucrurile. Şi ce s-a întâmplat pe decursul a ultimii patru sute de ani este că fiinţele umane au inventat "creieraşe": mici părţi ajutătoare pentru creierul nostru, formate din idei influente care ne ajută să vedem lumea în moduri diferite. Şi acestea au forma aparatelor de măsurat -- telescoape, microscoape -- aparate de gândit, diferite moduri de a gândi, şi cel mai important, abilitatea de a schimba perspectiva asupra lucrurilor.

Voi vorbi un pic despre asta. Anume această modificare a perspectivei, şi ce este ceea ce gândim că percepem, ne-a ajutat să progresăm mai mult în ultimii patru sute de ani decât în restul istoriei umane. şi din câte ştiu, aşa ceva nu este inclus în nici una din materiile predate în şcolile din America

Aşa că unul din lucrurile care încep simple şi devin complexe e când facem mai multe asemenea lucruri. Ne place mai mult. Dacă facem mai multe într-un mod stupid, simplitatea devine complexă. Şi de fapt noi continuăm să facem tot mai multe pentru o perioadă de timp prelungită. Şi Murray Gell-Mann a vorbit ieri despre proprietăţi emergente. Un alt nume pentru ele ar putea fi ”arhitectură” ca o metaforă pentru utilizarea aceluiaţi material şi gândind moduri non-evidente, complexe de a-l combina. Şi de fapt, despre ceea ce vorbea Murray ieri in frumuseţea fractală a naturii, de a avea descrierea acestora foarte similară la diferite nivele, şi totul ajunge la ideea că particulele elementare sunt şi lipicioase şi independente, şi se află într-o mişcare violentă. Aceste trei lucruri generează toate diferitele nivele a ceea ce pare a fi complexitatea lumii noastre.

Şi totuşi, cât e de simplu? Apoi, când am văzut chestia Gapminder prezentată de Rosling cu câţiva ani în urmă, am considerat-o ca fiind cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut vreodată utilizat în comunicarea ideilor complexe într-un mod simplu. Dar apoi m-am gândit că, băiete, poate aşa-i prea simplu. Şi am pus ceva efort încercând să verific şi să văd cât de bine aceste simple afişări a trendurilor în timp coincid de fapt cu anumite idei şi investigări externe, şi m-am convins că rezultatele sunt foarte similare. Aşa că Rosling a fost capabil să creeze simplitate fără a pierde ceva important din date.

Filmul văzut ieri însă cu simularea interiorului unei celule, nu mi-a plăcut deloc chiar şi ca un fost biolog molecular. Şi nu din cauză că nu era superb sau mai ştiu eu, dar din cauză ca în el lipseşte ceea ce majoritatea studenţilor nu înţeleg despre biologia moleculară, şi anume, cum de există orice probabilitate ca două forme complexe diferite care se găsesc reciproc în modul potrivit astfel încât se combină şi se catalizează? Şi ce am văzut ieri a fost că toate reacţiile au fost accidentale. Moleculele doar se apropiau in aer, se combinau şi ceva se întâmpla. Pe când de fapt aceste molecuse se rotesc la aproximativ un milion de revoluţii pe secundă. Ele-şi sporesc şi reduc dimensiunea la fiecare două nanosecunde. Sunt total înghesuite împreună. Sunt blocate, şi se lovesc continuu una în alta. Şi dacă nu înţelegi acest lucru în modelul tău mental despre acesta subiect, ceea ce se întâmplă într-o celulă pare misterios şi total accidental. Şi consider că asta-i o imagine total greşită pentru când încerci să predai ştiinţa.

Deci un alt lucru pe care-l facem este să confundăm sofisticarea matură cu înțelegerea veritabilă a unor principii. Aşa că un puşti de 14 ani primeşte acestă versiune a teoremei Pitagora, care reprezintă o demonstraţie într-adevăr subtilă şi interesantă, dar care e un mod greşit de a începe să studiezi matematica. Aşa că o demonstraţie mai directă, una care prezintă cum este matematica, este oarecum mai apropiată de demonstraţia dată de însuşi Pitagora. Adică avem acest triunghi, şi dacă înconjurăm pătratul C cu alte trei triunghiuri şi pe care le copiem, observăm că putem mişca aceste triunghiuri în felul următor, şi asta lasă două arii deschise care sunt oarecum suspecte, şi bingo. Asta e tot ce trebuie să faci. Şi această demonstraţie e o demonstraţie de care ai nevoie când înveţi matematica pentru a înţelege sensul ei înainte de a examina celelalte 12 sau 1500 demonstraţii care au fost descoperite pentru teorema Pitagora.

Acum să trecem la copii mici. Ea este o învăţătoare foarte deosebită o educatoare la grădiniţă şi în clasa întâi, dar şi un matematician natural. Adică ea este ca şi prietenul acela muzician de jazz, care n-a studiat muzica, dar este un muzician jazz terific. Ea pur şi simplu are simţul matematicii, şi iată, elevi de şase ani, iar ea i-a pus să facă figuri pornind de la o singură formă. Ei aleg o figură ce le place -- un diamant, sau un pătrat, sau un triunghi, sau un trapez -- şi apoi ei încearcă şi fac următoarea figură de aceeaşi formă, dar mai mare, şi apoi următoarea şi mai mare. şi poți să observi că trapezii sunt puţin mai dificili.

Şi pentru fiecare proiect această profesoară lăsa copiii să lucreze de parcă era vorba de un proiect de creaţie artistică şi abia apoi ca ştiinţă. Deci copii au creat aceste artefacte. Acum ea-i lasă să le examineze şi să muncească -- eu credeam, până ea mi-a explicat, că asta-i pentru a-i încetini şi a-i face să gândească. Aşa că ei taie bucăţi mici de carton, şi apoi le lipesc.

Dar scopul acestei lucrări este ca ei să privească şi completeze această diagramă. Ce-ai observat despre ce-ai făcut? Aşa că Laurent de şase ani a observat că pe prima diagramă a încăput unul, iar a doua a luat încă trei, şi că în total au încăput patru pe a doua diagramă. Pe-al treilea au încăput încă cinci, şi totalul a fost nouă, şi apoi următorul. Aşa că ea imediat a observat că piesele adiţionale care trebuie adăugate în jurul laturilor au crescut de fiecare dată de două ori. Şi ea era destul de sigură cum a obţinut aceste numere. Şi a observat că e vorba de pătratul numerelor până la şase. Nu mai era sigură însă cât face şase ori şase, şi cât face şapte ori şapte. Dar apoi a fost din nou sigură. Aşa că iată ce-a făcut Laurent.

Şi apoi învăţătoarea, Gillian Ishijima, le cerea copiilor să aducă proiectele lor în faţa clasei şi să le înşire pe podea. Toţi erau uluiţi. Dumnezeule! Ele sunt identice! Nu contează care au fost figurile, legea de creştere este aceeaşi. Şi matematicienii, oamenii de ştiinţă din sală vor recunoaşte aceste două progresii ca o ecuaţie diferenţială discretă de ordinul unu, şi o ecuaţie diferenţială discretă de ordinul doi. Deduse de copii de şase ani. Păi, asta este destul de uluitor. Asta nu-i ceva ce noi de obicei încercăm să-i învăţăm pe cei de şase ani.

Hai să vedem acum, cum am putea să utilizăm un computer pentru ceva similar. Prima idee ar fi să vă arăt ce fel de lucrări fac copiii. Utilizez software-ul pe care-l instalăm pe laptopul de 100 dolari. Să zicem, doresc să desenez o maşinuţă aici. Fac asta foarte rapid. Şi-i adaug şi o roată mare. Obţin un mic obiect şi pot vedea în interiorul acestuia. Îi voi zice maşinuţă. Şi iată şi un mic comportament - maşinuţa înainte. De fiecare dată când apăs pe ea, maşinuţa coteşte. Dacă vreau să fac un mic script pentru a face asta iar şi iar. Doar mut aceşti inşi afară şi-i las să meargă. Şi pot încerca să dirijez maşinuţa prin -- vedeţi maşinuţa cotind cu cinci? Ce s-ar întâmpla dacă setez asta la zero? Merge în linie dreaptă. Asta-i o mică revelaţie pentru un copil de 9 ani. S-o facem să meargă în cealaltă direcţie. Dar desigur asta este ceva cam platonic prea puţin asemănător cu condusul unei maşini. Aşa că ei vor să adauge un volan. Şi ei desenează un volan. Şi-l vom denumi volan. Şi vedeţi antetul pentru acest volan? Dacă-l rotesc, puteţi vedea că numărul devine negativ sau pozitiv. Asta-i un fel de invitaţie de a folosi denumirea acelor numere afişate acolo pentru a le include în scriptul nostru. Şi acum pot dirija maşina cu volanul.

Şi este interesant! Ştiţi câte dificultăţi au copiii cu variabilele, dar învăţând în acest mod, într-un context clar, ei nu vor mai uita chiar şi după o singură încercare ce reprezintă o variabilă şi cum poate fi ea folosită. Şi putem reflecta aici ca şi Gillian Ishijima. Dacă priveşti micul script tocmai creat, viteza va fi întotdeauna 30. Vom deplasa maşinuţa, conform cu asta, de fiecare dată. Şi produc câte un punct pentru fiecare din aceste mişcări. Punctele sunt echidistante deoarece sunt la distanţă de 30 unul de altul. Şi ce ar fi dacă aş face această progresie făcută de copilul de şase ani zicând că, bine, voi mări viteza cu 2 de fiecare dată, şi apoi voi mări distanţa odată cu viteza de fiecare dată? Ce voi primi? Primim o reprezentare vizuală numită de aceşti copii de nouă ani acceleraţie.

Şi cum au învăţat copiii ştiinţa?

(Video) Instructorul: Obiectele care credeți că or să cadă pe pământ în același timp --

Puștiul: Îmi place.

Instructorul: Nu fi atent la ce fac alții. Cine are un măr?

Alan Kay: Au cronometre mici. Instructorul: Ce obțineți? Ce-ați obținut? AK: Cronometrele nu sunt suficient de exacte.

Fetiță: 0.99 secunde.

Instructorul: Atunci ziceți "minge de burete" --

Fetiță: Avem o bilă metalică și una de burete, și ele au greutăți total diferite. Și dacă le lași să cadă în același timp, posibil că vor cădea cu aceași viteză.

Instructorul: Lăsați-le să cadă.

Evident Aristotel n-a întrebat niciodată un copil despre acest punct specific, deoarece desigur el nu s-a deranjat să facă experienţa, şi nici Sfântul Thomas Aquinas n-a făcut-o. Şi abia când Galileo a făcut-o un adult a gândit ca un copil. Cu doar 400 de ani în urmă. Fiecare al treizecilea copil dintr-o clasă e aşa care va ajunge direct la miezul problemei.

Acum, dac-am dori să examinăm asta şi mai atent? Am putea face un film despre ce se întâmplă, dar chiar şi de-am examina filmul cadru cu cadru, este greu de înţeles ce se petrece. Aşa că ce putem face este să aşezăm cadrele unul lângă altul, sau să le suprapunem una peste alta. Iar când copiii văd asta, ei zic ”Aha, acceleraţie,” amintindu-şi de patru luni în urmă când îşi mișcau maşinile în diferite direcţii, şi ei încep să măsoare pentru a afla ce fel de acceleraţie e. Şi acum eu măsor de la partea de jos a unei imagini până la partea de jos a următoarei imagini, vreo cincime de secundă mai târziu, aşa, şi ele merg tot mai repede. Iar dacă le suprapun, atunci chiar vedem diferenţele, sporul de viteză este constant. Şi ei zic, aha, acceleraţie constantă. Am făcut deja asta. Şi cum am putea să verificăm dacă-i într-adevăr aşa? Pentru că nu putem zice prea multe despre căderea mingii aici, dar dacă lăsăm mingea să cadă şi rulăm filmul în acelaşi timp, observăm ca am obţinut de fapt un model fizic corect.

Apropo, Galileo a făcut acest lucru într-un mod foarte inteligent rulând o minge în jos pe firele lăutei sale. Am merele acestea pentru a-mi reaminti să vă spun că asta-i probabil un fel de poveste ca şi cea cu Newton şi mărul, dar e o istorioară grozavă. Şi m-am gândit că voi face încă un singur lucru pe laptopul de 100 dolari doar pentru a demonstra că acesta chiar funcţionează. Aşa că, odată ce aveţi gravitaţie, iată -- măriţi viteza cu ceva, măriţi viteza navei. Dacă pornesc acest mic joc creat de copii, va zdrobi nava cosmică. Dar dacă mă opun gravitaţiei, iată pornim -- ups! (Râsete) Încă odată. Da, iată că mergem. Da, OK?

Cred că cel mai bun mod de-a încheia este cu două citate. Marshall McLuhan zicea: ”Copiii sunt mesajele pe care le transmitem în viitor.” Dar de fapt, dacă ne gândim, copiii sunt viitorul pe care-l trimitem în viitor. Uitaţi de mesaje. Copiii sunt viitorul. Şi copiii din ţările puternic şi mediu dezvoltate, dar în special cei din lumea a treia, au nevoie de mentori. Şi în această vară vom fabrica 5 milioane de laptopuri de 100 dolari şi poate 50 milioane anul următor. Şi noi nu avem cum să creăm o mie de învăţători noi, orice am face. Şi asta înseamnă că iar avem un obiect prin care să răspândim tehnologie, dar mentorii necesari pentru a merge de la un simplu sistem iChat de mesagerie instant la ceva mai profund lipsesc. Cred că asta poate fi realizat cu un nou fel de interfaţă utilizator. Şi acest nou tip de interfaţă poate fi elaborată cheltuind aproximativ 100 milioane dolari. Pare a fi mult, dar asta-i numai 18 minute din ce cheltuim în Iraq. Cheltuim 8 miliarde dolari lunar. 18 minute sunt 100 milioane dolari. Aşa că asta-i de fapt ieftin. Şi Einstein a zis, ”Lucrurile trebuie să fie cât de simple posibil, dar nu mai simple.” Mulţumesc.