Alain de Botton: Ateism 2.0

Un mod obișnuit de a împărţi lumea este în cei ce cred şi cei care nu cred -- în credincioşi şi atei. Iar în ultimii zece ani, a devenit foarte clar ce înseamnă să fii ateu. Au existat cîţiva atei care și-au ridicat glasul care au arătat, nu numai că religia greşeşte dar că e ridicolă. Aceştia, mulţi dintre ei au trăit în North Oxford, au pledat -- au demonstrat că a crede în Dumnezeu este echivalentul credinţei în zîne şi că în final, întreaga poveste e o copilărie.

Eu cred că e prea simplist. E prea simplist să respingi ansamblul religiei în maniera asta. E ca pescuitul în pescărie. Aş dori să inaugurez astăzi un nou mod de a fi ateu -- dacă doriţi, o versiune nouă de ateism, pe care o putem numi Ateism 2.0. Ce presupune acest Ateism 2.0? Porneşte de la o premisă elementară. Bineînţeles nu există niciun Dumnezeu. Bineînţeles că nu există zei sau spirite supranaturale sau îngeri, etc. Dar acum să mergem mai departe. Ăsta nu-i sfîrşitul poveştii, ci de fapt începutul.

Sunt interesat de acel tip de abordare care împărtăşeşte următorul mod de gîndire: „Nu pot crede în poveştile astea. Nu pot crede în dogme. Nu cred că aceste dogme sunt adevărate. Dar, un foarte importat dar, "Îmi plac colindele de Crăciun. Îmi plac picturile lui Mantegna. Admir arhitectura vechilor biserici. Îmi place să răsfoiesc Vechiul Testament.” Oricare ar fi, știți despre ce vorbesc -- oameni care sunt atraşi de ritualuri, de aspectul moral, comunitar al religiei, dar nu suportă dogmele. Pînă acum, aceştia au avut de confruntat o alegere neplăcută. Fie accepți dogma şi ai parte de toate beneficiile, fie respingi doctrina și trăiești într-un deşert spiritual ghidat de CNN și Walmart.

Asta-i o opțiune extrem de dificilă. Nu cred că trebuie să recurgem la această alegere. Cred că există o alternativă. Cred că există moduri -- respectuos dar şi lipsit de reverenţă -- de-a lua ce-i bun de la religii. Dacă nu credeţi într-o religie, nu-i greșit a selecta şi a combina, a alege ce-i mai bun din religie. Pentru mine Ateismul 2.0 combină ambele căi, după cum spun eu, respectuos și neevlavios de a cerceta religiile şi a spune „Ce putem folosi de aici?” Lumea seculară e plină de lacune. Am administrat prost secularizarea. Un studiu complet al religiei ne poate da o mulțime de revelații privind aspectele vieţii care nu merg tocmai bine. Să trecem în revistă cîteva din acestea astăzi.

Aş dori să încep cu educaţia. Educaţia e un domeniu în care comunitatea laică crede cu tărie. Cînd contemplăm cum putem crea o lume mai bună gîndim educaţie, domeniul în care investim mulţi bani. Educația ne oferă nu numai abilităţi comerciale şi productive dar ne transformă în oameni mai buni. Ştiţi genul de discursuri la ceremoniile de absolvire, acele aserțiuni însuflețite care afirmă că învăţămîntul, procesul educativ, în special învăţămîntul superior, ne va transforma în oameni mai buni, mai generoși. O idee minunată. E interesant de unde a provenit.

La începutul secolului al XIX-lea, mersul la biserică în Europa Occidentală a intrat în declin foarte abrupt și lumea a panicat. Și-au pus următoarea întrebare. Şi-au spus, unde vor găsi oamenii moralitatea, unde vor găsi călăuzire, unde vor găsi consolare şi comfort? Iar vocile influente au dat un răspuns. Prin cultură. În educație trebuie să căutăm îndrumare, consolare şi valori morale. Să ne uităm la piesele lui Shakespeare, dialogurile lui Platon, romanele lui Jane Austen. Acolo vom găsi multe din adevărurile pe care le-am fi găsit anterior în Evanghelia după Ioan. Cred că e o idee foarte frumoasă și adevărată. Au dorit să înlocuiască scriptura cu educaţia. E o idee foarte plauzibilă. E de asemenea o idee pe care am uitat-o.

Dacă te-ai duce la o universitate prestigioasă -- de ex. Harvard, Oxford sau Cambridge -- şi le-ai spune, „Am venit aici să caut valori morale, ghidare și consolare, vreau să învăț cum să trăiesc”, ți-ar arăta drumul spre spitalul de nebuni. Pur şi simplu, nu astea fac obiectul prestigioaselor instituţii de învăţămînt superior. De ce? Ei nu cred că de asta avem nevoie. Nu cred că avem urgentă nevoie de ajutor. Ne percep ca pe nişte adulţi, adulţi raţionali. Avem nevoie de informaţie. Avem nevoie de date, nu de sfaturi.

Religiile pornesc dintr-un unghi foarte diferit. Toate religiile, toate religiile majore, ni se adresează ca unor copii. Şi asemenea copiilor ei cred că avem mare nevoie de ajutor. Că abia facem față. Poate doar eu, poate voi. Oricum, abia facem față. Şi avem nevoie de ajutor. Bineînţeles, avem nevoie de ajutor. Avem nevoie de îndrumare şi de educație morală.

În secolul XVIII, în Anglia, un mare predicator religios pe nume John Wesley, a predicat în lungul şi-n latul ţării, sfătuindu-i pe oameni cum să trăiască. A predicat despre îndatoririle părinţilor către copii, ale copiilor față de părinți, ale bogaţilor faţă de săraci şi săracilor faţă de bogaţi. Încerca să sfătuiască oamenii cum să trăiască prin intermediul predicilor, modalitatea clasică de comunicare a religiilor.

În prezent am renunţat la ideea de predică. Dacă i-ai spune azi unui liberal individualist „Ce-ai zice de-o predică?” ţi-ar răspunde, „Nu, nu, n-am nevoie. Sunt o persoană cu gândire independentă.” Care e deosebirea între o predică şi modalitatea modernă, seculară de prelegere, conferința? Ei bine, o predică vrea să-ți schimbe viaţa iar o conferință vrea să-ți dea puțină informaţie. Trebuie să recuperăm tradiţia predicilor. Tradiţia predicării e extrem de valoroasă, pentru că avem nevoie de sfaturi, valori morale şi consolare -- iar religiile ştiu asta.

Alt aspect despre educaţie: Tindem să credem în lumea seculară, modernă că dacă spui ceva o dată, lumea va reține. Pune-i într-o clasă, spune-le de Platon la 20 de ani, lansează-i într-o carieră de consultanţă 40 de ani, și lecția va rămîne în minte. Religia spune: „Da de unde. Trebuie să repeţi lecția de 10 ori pe zi. Deci, îngenunchiază şi repetă.” Asta ne spun toate religiile: „Îngenunchează şi repetă de 10, 15, 20 ori pe zi.” Pentru că minţile sunt ca niște site.

Religiile sunt comunități de repetiţie. Revin mereu asupra marilor adevăruri. Asociem repetiţia cu plictiseala. „Vrem ceva nou” spunem mereu. „Noul e mai bun decît ce-i vechi.” Dacă v-aș spune, „Nu vom avea noi ediţii TED. Vom revedea cele vechi, pe fiecare de 5 ori pentru că sunt foarte relevante. Ne vom uita la Elizabeth Gilbert de 5 ori pentru că ce spune e atăt de inspirat" -- v-aţi simţi păcăliţi. Nu însă dacă adopți o minte religioasă.

Altceva ce fac religiile, organizează timpul. Toate religiile ne dau calendare. Ce reprezintă un calendar? Un calendar e o modalitate de a fi sigur că pe parcursul anului te lovești de anumite idei importante. În cronologia catolică, calendarul catolic, la sfîrşitul lui martie te vei gîndi la Sf. Ieronim, la modestia și bunătatea lui, la generozitatea față de săraci. N-o vei face din întîmplare, ci pentru că ai fost călăuzit spre asta. Azi nu mai gândim așa. În lumea modernă gândim „Dacă o idee e importantă, mă voi lovi de ea.” „Voi da peste ea.” Prostii, spune perspectiva religioasă. Religia spune că ne trebuie calendare, trebuie să structurăm timpul. trebuie să sincronizăm evenimentele. Asta se vede şi în felul în care religiile îşi organizează ritualurile în jurul sentimentelor importante.

Să luăm Luna. E foarte important să privim Luna. Când privești Luna, gândești: „Sunt atît de mărunt. Ce sunt problemele mele?” Vezi lucrurile în perspectivă, etc., etc. Ar trebui să privim Luna mai des. N-o facem. De ce? Pentru că nu e nimic să ne spună, „Uită-te la Lună.” Dar dacă ești un Zen Buddhist în mijlocul lui septembrie, ți se va ordona să ieşi din casă, să stai pe o platformă canonică să sărbătoreşti festivalul Tsukimi, unde ți se vor da poezii să citești în cinstea Lunii, a trecerii vremii, a fragilităţii vieţii de care trebuie să ne reamintim. Ți se vor da turte de orez. Iar Luna şi gândul la Lună vor avea un loc sigur în inima ta. Asta-i foarte bine.

Alt lucru de care religiile sunt conştiente e arta discursului -- ceea ce eu nu fac grozav -- dar oratoria e fundamentală pentru religii. În lumea modernă, poţi ieşi din facultate un slab vorbitor public şi totuşi să ai o carieră strălucită. Însă lumea religioasă nu gândește așa. Ce spui trebuie să fie transmis într-un mod foarte convingător.

Dacă mergi într-o biserică penticostală afro-americană din centura biblică în sudul SUA şi ascultați cum vorbesc, ah, ce bine vorbesc. După fiecare punct convingător, enoriașii strigă „Amin, amin, amin.” Iar la sfîrşitul unui paragraf înălțător toți se ridică şi strigă „Slavă ţie Iisus, slavă ţie Cristoase, slavă ţie Mîntuitorule.” Dacă am face ca ei -- sper să nu, dar dacă ar fi să facem -- Când eu aș spune „Cultura trebuie să înlocuiască Scriptura.” voi aţi începe, „Amin, amin, amin.” Iar la sfîrşitul conferinţei v-aţi ridica toţi şi aţi striga „Slavă ţie Platon, slavă ţie Shakespeare, slavă ţie Jane Austen.” Atunci am simţi că am avut o legătură lăuntrică. Bine. Așa. Așa. Ajungem acolo.

(Aplauze)

Religiile mai știu că suntem nu doar raţiune, ci suntem şi trupuri. Iar cînd ne predică, ei o fac prin intermediul corpului. De exemplu, conceptul iudaic al iertării. Evreii sunt foarte preocupați de iertare şi de cum putem reîncepe de la zero. Nu ne ţin doar predici despre asta. Nu ne dau doar cărţi sau cuvinte relevante. Ne spun de asemenea să ne îmbăiem. În comunităţile evreieşti ortodoxe, în fiecare vineri mergi la un Mikveh. Te scufunzi în apă, iar actul fizic susține ideea filozofică. Noi nu prea facem așa. Ideile ne sunt într-un loc, iar comportamentul și trupurile în altul. Religiile sunt fascinante cum încearcă să combine cele două.

Să luăm arta acum. Arta în lumea laică e foarte preţuită. Considerăm arta foarte, foarte importantă. Mare parte din bogăţie se află în muzee, etc. Cîteodată auzim spunându-se că muzeele sunt noile noastre catedrale, noile biserici. Aţi auzit zicala asta. Cred că potenţialul există, dar categoric a eșuat. Și am eşuat pentru că nu am studiat cu atenţie felul în care religiile tratează arta.

Cele două idei greşite care planează în lumea laică, care inhibă capacitatea de-a extrage putere din artă -- Prima idee e că arta trebuie să fie de dragul artei -- o idee ridicolă -- ideea că arta trebuie să fie într-un clopot de sticlă, că n-ar trebui să încerce să facă ceva cu această lume zbuciumată. N-aș putea dezaproba mai mult. Cealaltă idee în care credem e că arta nu trebuie să se explice, că artiştii n-ar trebui să spună ce doresc să exprime, pentru că dacă ar spune ar rupe vraja şi am considera-o prea ușoară. De asta un sentiment obișnuit într-un muzeu, hai să fim sinceri -- e că „Nu ştim despre ce-i vorba.” Dar nu recunoaștem. Dar acel sentiment de nedumerire e structural în arta contemporană.

Religiile au o atitudine mult mai sănătosă către artă. Nu-i deranjează să ne spună ce reprezintă arta. Arta comunică două lucruri în toate religiile majore. 1) încearcă să-ți reamintească ce trebuie adorat. 2) încearcă să-ți reamintească de ce să-ți fie frică și ce să urăști. Și asta e arta. Arta e o confruntare profundă cu ideile importante ale credinţei tale. Prin urmare, dacă te plimbi în jurul unei biserici, moschei sau catedrale, ceea ce încerci să percepi, să absorbi, prin intermediul ochilor, simţurilor, sunt adevăruri care altfel ți-au parvenit doar mintal.

În esență e propagandă. Rembrandt e un propagandist în viziunea creştină. Astăzi, cuvîntul propagandă trezeşte alarmă. Ne gândim la Hitler, ne gândim la la Stalin. Nu e nevoie. Propaganda e o manieră de a fi didactic din respect pentru ceva. Iar dacă acel lucru e bun, nu e nicio problemă.

Cred că muzeele ar trebui să copieze cărţile religioase. Ar trebui să se asigure că la intrarea într-un muzeu -- dacă eu aş fi custode la un muzeu, aş consacra o sală pentru iubire, o sală pentru generozitate. Toate operele de artă ne vorbesc despre lucruri. Şi dacă am putea aranja spaţiile unde dăm peste lucrări de artă unde ni s-ar spune, folosiţi aceste capodopere să cimentați aceste idei în minte, am rămâne cu mult mai mult din artă. Arta ar relua rolul pe care obişnuia să-l aibă, pe care l-am neglijat din cauza unor idei nejustificate. Arta ar trebui să fie un instrument de a perfecta societatea. Arta ar trebui să ne înveţe.

Hai să ne gândim la altceva. Oamenii care în lumea modernă, seculară, sunt preocupaţi de problemele sufletului, ale raţiunii, probleme spirituale înalte, au tendinţa de a fi indivizi izolați. Sunt poeţi, filozofi, fotografi, regizori. Tind să acționeze solitar. Sunt oamenii din umbră. Oameni vulnerabili, singuri. Ajung deprimaţi şi trişti așa izolați. Şi nu reușesc să schimbe multe.

Acum gîndiţi-vă la religii, la religiile organizate. Ce fac religiile organizate? Se adună, formează instituţii. Iar asta are tot felul de avantaje. În primul rînd mărimea, puterea. Biserica Catolică a strîns anul trecut 97 miliarde dolari potrivit ziarului Wall Street Journal. Astea sunt maşinării imense. Sunt cooperante, patentate, multinaţionale. şi sunt extrem de organizate.

Astea sunt toate calităţi foarte bune. Le recunoaștem relativ la corporaţii. Corporaţiile seamănă cu religiile în multe privinţe, doar că sunt chiar la baza piramidei necesităților. Ele ne vînd pantofi şi maşini. Pe cînd cei ce ne vînd mărfuri spirituale -- terapeuţii, poeţii sunt pe cont propriu și sunt fără putere, fără autoritate. Prin urmare, religiile sunt exemplul edificator de instituţie care se luptă pentru aspectele minții. Poate nu suntem de acord cu ce încearcă religiile să ne înveţe, însă putem să le admirăm modul instituțional în care o fac.

Cărţile singure, scrise de scriitori singuratici, nu vor ajunge să schimbe nimic. Trebuie să ne adunăm. Dacă vrei să schimbi lumea, trebuie să te aduni, trebuie să colaborezi. Asta fac religiile. Sunt organizaţii multinaţionale, sunt recunoscute, au o identitate clară, ca să nu se piardă într-o lume care aleargă. Din asta putem învăţa.

Aş dori să închei. Ce doresc să vă transmit, pentru dvs. care activați în diferite domenii, există ceva ce putem învăţa din exemplul religiei -- chiar dacă nu credem nimic din ea. Dacă sunteţi implicaţi în orice activitate comunitară, care implică mulți oameni laolaltă, sunt lucruri pe care le puteţi adopta din religie. Dacă de ex. sunteți în industria turismului, luaţi aminte la pelerinaje. Uitați-vă cu atenţie la pelerinaje. Am descoperit doar o mică parte din ce ar putea deveni turismul pentru că nu ne-am uitat la felul în care religiile fac turism. Dacă sunteți în lumea artei, priviţi la felul în care religiile folosesc arta. Iar dacă sunteți în educaţie, din nou, priviţi la modul cum religiile propovăduiesc ideile. Puteți să nu fiţi de acord cu ideile, dar priviți cât de eficiente sunt mecanismele lor.

Prin urmare, concluzia mea este: chiar dacă nu sunteți de acord cu religia, dar la urma urmelor, religiile sunt atît de subtile, de complexe, atît de inteligente în multe feluri încît e păcat să fie lăsate doar în seama religioșilor, sunt pentru noi toţi.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Chris Anderson: A fost o prelegere curajoasă, pentru că riști oarecum să fii luat peste picior în anumite cercuri.

AB: Poţi fi criticat din ambele tabere. Poţi deveni ţinta ateilor stricţi, dar și a extremiştilor religioşi.

CA: Atacuri posibile din North Oxford în orice moment.

AB: Într-adevăr.

CA: Dar ai omis un aspect cu privire la religie despre care mulţi ar putea spune că ai putea împrumuta din el, şi anume, probabil cel mai important pentru orice persoană religioasă, experienţa spirituală, a unei anumite legături cu ceva mai presus de tine. Există loc pentru această experiență în Ateism 2.0?

AB: Absolut. Asemenea multora dintre voi, întîlnesc oameni care spun „Dar nu există ceva mai presus de noi, ceva în afara noastră?” La care răspund „Bineînţeles.” Ei se miră, „Deci nu ești și tu religios? Eu răspund „Nu”. De ce trebuie acel sentiment al misterului, acel sentiment al dimensiunii ameţitoare a universului, să fie însoţit de un sentiment mistic? Ştiinţa şi simpla observare ne dau acest sentiment fără mistic. Prin urmare, nu simt nevoia. Universul e imens iar noi suntem mărunți, fără nevoia de suprastructură religioasă. Prin urmare, pot exista așa-numite momente spirituale fără credință într-un spirit.

CA: Dă-mi voie să întreb ceva. Cîţi dintre cei prezenţi ar spune că religia e importantă pentru ei? Există un proces echivalent care să creeze un fel de punte între ce propui tu şi ce le-ai spune lor?

AB: Le-aş spune că există multe, multe lacune în modul de viaţă laic şi că ele pot fi conectate. Nu e ca și cum, după cum am sugerat, fie aderi la religie şi trebuie să accepți tot felul de lucruri, fie nu ai religie şi ești rupt de aceste lucruri foarte bune. E trist că spunem mereu, „Nu cred, deci nu pot avea comunitate, nu am acces la valori morale, nu pot merge în pelerinaj.” Trebuie spus, „Prostii. De ce nu?” Asta e de fapt esenţa prelegerii mele. Atât de multe putem prelua. Ateismul n-ar trebui să se rupă de bogatele surse ale religiei.

CA: Se pare că sunt mulţi în comunitatea TED care sunt atei. Dar probabil cei mai mulți din comunitate cu siguranță nu cred că religia va dispărea curînd şi doresc să găsească limbajul prin care pot avea un dialog constructiv, să simtă că pot comunica unii cu alţii, că măcar împărtășesc unele lucruri în comun. E nebunesc să fim optimişti despre posibilitatea unei lumi unde religia în loc să fie strigătul de luptă spre divizare şi război, să existe o punte de conciliere?

AB: Nu, trebuie să respectăm diferenţele. Politețea e o virtute des ignorată. E percepută drept ipocrizie. Dar trebuie să ajungem la un stadiu în care dacă eşti ateu şi cineva îţi spune „Ştii, ieri m-am rugat,” îl ignori politicos. Și mergi mai departe. Pentru că aţi căzut de acord cu privire la 90% din lucruri, pentru că împărtăşiţi o viziune comună în multe privințe, şi respectați politicos diferențele. Cred că asta-i ce-au ignorat recentele războaie religioase: posibilitatea dezacordului armonios.

CA: În final, acest lucru pe care-l propui şi care nu e o religie, ci altceva, are nevoie de un lider, sau te oferi voluntar să fii noul papă?

(Râsete)

AB: Ei bine, ceva de care toți suntem suspicioși sunt conducătorii. Nu e nevoie. Am încercat să trasez un cadru general în speranţa că oamenii pot să elaboreze. Am schiţat doar liniile generale ale cadrului. Oriunde ai activa, cum am zis, dacă lucrezi în turism, fă acea porţiune. Dacă ești în comunitate, analizează religia şi aplică aspectul comunitar. Prin urmare, e un wiki-proiect.

(Râsete)

CA: Alan, mulţumiri pentru numeroasele conversaţii ce vor fi stârnite.

(Aplauze)