Obsesiile lui Adam Savage

Cam cu patru ani în urmă, ziarul american New Yorker publica un articol despre o ascunzătoare de oase de pasăre dodo, găsită într-un puţ de pe Insula Mauritius. Mauritius e o insulă mică lângă coasta de est a Madagascarului, în Oceanul Indian, şi e locul în care pasărea dodo a fost descoperită şi unde a şi dispărut, totul în cam 150 de ani. Toată lumea era entuziasmată de descoperirea arheologică pentru că însemna că în sfârşit puteau reconstitui scheletul unei singure păsări dodo.

Vedeţi voi, muzeele din toată lumea au schelete de dodo în colecţiile lor; dar nimeni, nici măcar Muzeul de Istorie Naturală de pe Insula Mauritius, nu are un schelet care să fie făcut din oasele unei singure păsări dodo. De fapt, nu e chiar adevărat. E drept că British Museum a avut un specimen complet de dodo în colecţie cam până în secolul al 18-lea; era chiar mumificat, cu piele si restul; dar într-un exces de zel pentru economisirea spaţiului, au tăiat capul, au tăiat picioarele şi au ars restul în foc. Dacă acum intraţi pe siteul lor, specimenele respective sunt trecute în listă, cu menţiunea că restul a fost pierdut într-un incendiu.

Nu e chiar tot adevărul. Să zicem. Frontispiciul articolului era această fotografie, iar eu sunt unul dintre oamenii care cred că Tina Brown a făcut bine că a publicat aceste fotografii în ziarul New Yorker, pentru că această fotografie mi-a schimbat viaţa. Am devenit obsedat de acest obiect -- nu doar de fotografia frumoasă în sine, ci de culoare, de senzaţia de profunzime superficială, de detaliile vizibile, de sârma ce se poate vedea pe cioc, sârmă folosită de conservator pentru a asambla scheletul, e o întreagă poveste în spate. Şi m-am gândit, nu ar fi excelent dacă aş avea propriul meu schelet de pasăre dodo? (Râsete)

Aşadar -- vreau să subliniez acum că mi-am petrecut viaţa obsedat de obiecte şi poveştile pe care le spun, iar acesta era cel mai recent. Aşa că am început să cercetez -- să găsesc pe cineva care vinde un kit, ceva model pe care l-aş putea obţine, şi am găsit multe informaţii, multe fotografii frumoase -- dar degeaba: nu aveam un schelet de dodo. Dar răul fusese făcut. Salvasem câteva sute de fotografii cu schelete de păsări dodo în dosarul "Proiecte Creative" -- e un "depozit" pentru creierul meu unde pun tot ce ar putea să mă intereseze. De fiecare dată când am conexiune la internet e un şuvoi de lucruri care ajung acolo, orice de la inele frumoase la fotografii din carlingă. Cheia pe care Marchizul de Lafayette i-a trimis-o lui George Washington pentru a celebra asaltul Bastiliei. O cheie rusească pentru lansare nucleară. Cea de sus e fotografia uneia pe care am găsit-o pe eBay; cea de jos e cea pe care mi-am făcut-o pentru mine, pentru că nu mi-o puteam permite pe cea de pe eBay. Costume de stormtrooperi (soldaţi din Star Wars). Hărţi ale Pământului de Mijloc (J.R.R. Tolkien) -- pe aceasta am desenat-o chiar eu. Şi iată dosarul cu scheletul de dodo. Dosarul conţine 17000 de fotografii -- peste 20 de GB de informaţie -- şi e în continuă creştere. Apoi, într-o zi, câteva săptamâni mai târziu, se poate să fi fost chiar şi un an mai târziu, eram în magazinul de artă cu copiii mei şi cumpăram unelte pentru lut - urma să fie o zi de lucru manual. Am cumpărat nişte Super Sculpeys (plastilină), sârmă pentru sculpturi şi alte materiale. M-am uitat la plastilină şi m-am gândit, poate, da, poate mi-aş putea face propriul meu craniu de pasăre dodo.

Ar trebui să subliniez -- nu sunt un sculptor. Eu sunt genul care face modele cu muchii solide. Dacă îmi dai un desen, dacă îmi dai să copiez o recuzită, dacă îmi dai o macara, o schelă, părţi din Star Wars -- în special părţi din Star Wars -- pot face asta toată ziua. Aşa mi-am câştigat existenţa timp de 15 ani. Dar dacă îmi dai aşa ceva -- prietenul meu Mike Murnane a sculptat asta; e o machetă pentru Star Wars, Episodul Doi -- eu la asta nu mă pricep -- e ceea ce fac alţii -- dragoni, lucruri fine.

Totuşi, simţeam că mă uitasem la destule fotografii cu cranii de pasăre dodo încât să fiu în stare să înţeleg topologia şi poate să o şi copiez -- adică, nu putea fi chiar aşa de greu. Aşa că am început să mă uit la cele mai bune fotografii pe care le-am putut găsi. Am luat toate informaţiile şi am găsit o informaţie minunată. Cineva care vindea asta pe eBay; era a unei femei -- era clar mâna unei femei, sper că era mâna unei femei. Presupunând că avea cam aceleaşi dimensiuni cu mâna soţiei mele, i-am măsurat degetul mare şi le-am mărit până la dimensiunea craniului. Le-am scos la dimensiunile reale şi am început să le folosesc, împreună cu restul informaţiilor pe care le aveam, comparându-le ca dimensiune de referinţă, ca să îmi dau seama cât de mare trebuia să fie ciocul, cât de lung, şi aşa mai departe.

După câteva ore, am ajuns în cele din urmă la ceea ce era foarte aproape de un craniu de pasăre dodo. Şi nu intenţionam să continui, eu -- ştiţi cum e, poţi să cureţi o cameră foarte dezordonată doar aşezând câte un lucru pe rând; nu te poţi gândi la tot. Eu nu mă gândeam la un schelet de dodo; Eu doar am observat că, în timp ce terminam craniul, sârma pe care o folosisem ca să îl susţină ieşise afară în spate, cam pe unde ar fi o şiră a spinării. Şi printre lucrurile care m-au interesat şi obsedat de-a lungul anilor sunt scheletele şi coloanele vertebrale, având câteva sute în colecţie. Chiar înţelegeam mecanica vertebrelor destul de mult încât să încep să le copiez. Aşa că, vertebră cu vertebră, am construit treptat în jos. Şi, până la sfârşitul zilei, aveam un craniu rezonabil, o coloană vertebrală rezonabilă şi jumătate de pelvis.

Şi din nou, am continuat, căutând mai multe informaţii, orice informaţie pe care o puteam găsi - desene, fotografii frumoase. Tipul ăsta -- îl iubesc pe tipul ăsta! A pus oasele de la un picior de dodo într-un scanner cu o riglă. Acesta era nivelul de precizie pe care îl voiam, iar eu doar am -- fiecare -- copiat fiecare os, până la ultimul, şi le-am asamblat. Şi cam după -- zic eu şase săptămâni, terminasem, vopsisem şi pusesem pe un suport propriul meu schelet de pasăre dodo. Puteţi vedea că am făcut până şi o etichetă de muzeu pentru el care conţine o scurtă istorie a păsării dodo. Şi TAP Plastics mi-a făcut -- deşi nu am fotografiat-o -- o vitrină ca cele de muzeu. Nu aveam loc pentru aşa ceva la mine acasă dar trebuia să termin ce începusem.

Iar asta însemna că intram în ape necunoscute. După cum spuneam, viaţa mea a însemnat faptul de a fi fascinat de lucruri şi de poveştile pe care le spun, şi în acelaşi timp faptul de a le face pentru mine, de a le obţine, de a le aprecia şi de a mî cufunda în ele. Şi în acest dosar, "Proiecte Creative", sunt o grămadă de proiecte la care lucrez acum, proiecte la care am lucrat, la care s-ar putea să lucrez într-o bună zi, şi lucruri pe care s-ar putea să vreau să le găsesc şi să le cumpăr şi să le am şi - şi să le privesc şi să le ating. Dar acum se contura această nouă categorie de lucruri pe care le-aş putea sculpta şi care erau diferite, pe care eu -- ştiţi, am propriul meu R2D2, dar asta e -- sincer, comparat cu sculptura, pentru mine, asta e simplu.

Aşa că am revenit la dosarul "Proiecte Creative" şi am dat peste Şoimul Maltez. Ei bine, asta e ciudat în ce mă priveşte: să mă îndrăgostesc de un obiect dintr-un roman de Hammett, pentru că dacă e adevărat că lumea se împarte în două feluri de oameni, oamenii gen Chandler şi oamenii gen Hammet, eu sunt cu siguranţă gen Chandler. Dar în acest caz, nu contează -- nu contează autorul, nu contează cartea sau filmul sau povestea, important e obiectul în sine. Şi în acest caz, acest obiect e -- are mai multe aspecte.

În primul rând, e obiectul real. Acesta e "Şoimul Kniphauser". E un vas ceremonial făcut în jurul anului 1700 pentru un conte suedez şi cel mai probabil e obiectul din care Hammet s-a inspirat pentru Şoimul Maltez. Apoi e pasărea ficţională, cea pe care Hammet a creat-o pentru carte. Creată din cuvinte, e motorul intrigii cărţii şi a filmului, în care un alt obiect e creat: ceva care să reprezinte ce Hammet a creat cu cuvinte, inspirat de Şoimul Kniphauser, iar acesta reprezintă şoimul în film. Apoi e al patrulea nivel, care e un obiect cu totul nou: obiectul creat pentru film, materializarea acelui lucru, devine, pe bună dreptate, un obiect aparte, un obiect dezirabil cu totul nou.

Aşa că acum era timpul să mai cercetez. De fapt mai studiasem cu câţiva ani înainte -- de aceea era şi dosarul acolo. Cumpărasem o copie, o copie de proastă calitate, a Şoimului Maltez de pe eBay şi descărcasem destule fotografii încât să am o bază rezonabilă. Dar am descoperit, cercetând mai în detaliu, urmărind informaţii cât mai precise, că pasărea fusese -- una dintre păsările originale din plumb, fusese vândută la Christie's în 1994, aşa că am contactat un anticar care avea catalogul original Christie's iar în el am găsit această fotografie minunată care includea informaţii despre dimensiuni. Am reuşit să scanez fotografia şi să o scot la scara 1:1.

Am găsit şi alte informaţii. Avi Ara Chekmayan, un editor din New Jersey, găsise acest Şoim Maltez din răşină la un târg de vechituri în 1991, cu toate că i-a luat cinci ani ca să autentifice această pasăre după -- după specificaţiile casei de licitaţii, pentru că era foarte controversată. Era făcută din răşină, care nu era un material obişnuit pentru recuzite în perioada în care a fost făcut filmul. Pentru mine ciudat că a durat mult să o autentifice, pentru că o pot vedea în comparaţie cu asta şi vă pot spune -- e adevărată, e făcută cu exact aceeaşi matriţă ca şi asta. Cu aceasta, pentru că licitaţia era atât de controversată, Profiles in History, casa de licitaţii care a vândut-o -- cred că în 1995 pentru aproximativ 100.000 de dolari -- au inclus -- puteţi vedea în partea de jos -- fotografii nu doar din faţă, dar şi din profil, spate şi celălalt profil.

Aşa că acum aveam topologia necesară pentru a crea o copie a Şoimului Maltez. Cum se face, cum începi aşa ceva? Chiar nu ştiu. Aşa că, din nou, ca şi cu craniul de dodo, am adus tot ce aveam la dimensiuni reale şi am început să decupez negativele şi să folosesc tiparele pentru referinţe despre formă. Şi am luat nişte plastilină, am făcut un bloc din ea, am modificat-o de mai multe ori, până am obţinut profilele corecte. Şi apoi, încet, pană cu pană, detaliu după detaliu, am lucrat şi am reuşit -- lucrând în faţa televizorului -- cu plastelină -- aici sunt eu lângă soţia mea -- e singura fotografie făcută în tot timpul procesului. Pe măsură ce avansam, am obţinut o copie destul de exactă a Şoimului Maltez. Dar, din nou, eu nu sunt sculptor,

aşa că nu ştiu multe din trucurile care, ştiţi voi, nu ştiu cum prietenul meu Mike obţine suprafeţe frumoase, strălucitoare cu plastilină; eu nu am reuşit. Aşa că am mers în atelier, am făcut o matriţă şi am turnat piesa în răşină, pentru că aşa puteam obţine cu siguranţă luciul căutat. Sunt o mulţime de moduri de a ajunge la o suprafaţa fină. Eu prefer cam 70 de straturi din asta -- grund auto negru. Mat. Îl pulverizez cam trei sau patru zile, curge ca naiba, dar îmi oferă o suprafaţă fină pe care o pot şmirghelui până ajunge lucioasă ca sticla. Ah, şi finisată cu vată de oţel. Partea bună era că, odată adusă în stadiul ăsta -- pentru că în film, când aduc pasărea în final, şi o pun pe o masă o şi rotesc. Aşa că am reuşit să fac capturi de ecran şi stop-cadru ca să mă asigur. Şi am urmărit toate reflexiile, asigurându-mă că dacă o ţin în lumină în aceeaşi poziţie, obţin acelaşi tip de reflexie -- la aşa un nivel al detaliilor am ajuns. Asta e ce am obţinut: Şoimul meu Maltez. Şi e frumos. Sunt îndreptăţit să spun acum, când l-am terminat, că dintre toate copiile care există - şi sunt câteva -- acesta e de departe cea mai precisă copie a Şoimului Maltez original sculptată de cineva. Ar trebui să vă spun că originalul

e sculptat de un tip pe nume Fred Sexton. Aici -- devine ciudat. Fred Sexton era prietenul lui George Hodel. Un tip înspăimântător -- pe care mulţi îl credeau ucigaşul lui Black Dahlia (Elizabeth Short). James Ellroy crede că Fred Sexton, sculptorul Şoimului Maltez, a omorât-o pe mama lui James Elroy. Şi devine şi mai straniu. În 1974, în timpul producţiei unei continuări ciudate - o comedie - a Şoimului Maltez, numită "The Black Bird", în care juca George Segal, din Muzeul de Artă al Districtului Los Angeles s-a furat unul dintre Şoimii Maltezi originali ghips -- unul dintre cei şase, cred, făcuţi pentru film. Multă lume a crezut că a fost doar pentru publicitatea filmului. John's Grill, care chiar se vede foarte puţin în "Şoimul Maltez", e încă un loc bun de mâncat în San Francisco, avea printre clienţii obişnuiţi pe Elisha Cook, care a jucat rolul lui Wilmer Cook în film, iar el le-a dat unul dintre Şoimii Maltezi originali din ghips. Ei l-au ţinut într-o dulap cam 15 ani, până a fost furat în ianuarie 2007. S-ar părea că obiectul dorit îşi arată valoarea doar dacă dispare în mod repetat.

Aşa că eu aveam acest Şoim şi era minunat. Arăta foarte bine -- lumina cădea foarte bine pe el, era mult mai bun decât orice aş fi putut realiza sau obţine din lume. Dar era o problemă. Şi problema era următoarea: voiam ca obiectul să fie complet, vroiam greutatea din spatele obiectului. Ce făcusem eu era din răşină şi era prea uşor. E un grup online pe care îl frecventez. E un grup de nebuni după recuzite ca şi mine care se cheamă Replica Props Forum şi sunt oameni care schimbă, fac şi călătoresc pentru informaţii despre decoruri de filme. Unul dintre tipii de acolo, un prieten de-al meu cu care nu m-am întâlnit niciodată, dar cu care mă împrietenisem prin nişte schimburi de recuzite, era manager la o turnătorie locală. A folosit ca matriţă Şoimul meu, a făcut un mulaj din ceară, apoi a turnat din bronz iar această statuetă în bronz am primit-o înapoi. Şi asta e ce am obţinut după ce am tratat-o cu acid.

Şi e foarte, foarte satisfăcător pentru mine. Uitaţi, am să -- am să o pun acolo, diseară ca să puteţi ... vreau să o ridicaţi, să o mânuiţi. Vreau să ştiţi cât de obsedat sunt. Acesta e un proiect doar pentru mine, şi am mers până la a cumpăra de pe eBay un ziar chinezesc din San Francisco din 1941, ca pasărea să poată fi împachetată corespunzător ... aşa cum e în film. (Râsete) Da, ştiu! (Râsete) (Aplauze) Puteţi vedea, cântăreşte 12,5 kg Jumătate din cât cântăreşte câinele meu, Huxley.

Dar e o problemă. Aici e cea mai recentă progresie a Şoimilor. Cel mai în stânga e un gunoi - o copie cumpărată pe eBay. Aici e Şoimul din plastilină parţial distrus pentru că a trebuit să îl scot din matriţă. Aici e prima piesă turnată, aici e matriţa şi aici e piesa din bronz. Se întâmplă ceva când torni diverse lucruri şi anume de fiecare dată când le pui în silicon şi apoi le torni din răşină se pierde puţin din volum, se pierde puţin din dimensiuni. Şi când am pus piesa din bronz lângă cea din plastilină, era mai mică cu un centimetru. Da, nu, adică, a fost aah -- de ce nu m-am gândit la asta? De ce nu am început cu ea mai mare? Ce să fac? Mă gândesc că am două variante. Una, să trag cu laserul în ea, ceea ce făcusem deja, ca să o scanez în 3D - aici e imaginea 3D a Şoimului. Am calculat cu cât exact se micşorase de la matriţa de ceară la cea de bronz şi am mărit-o suficient cât să fac o matriţă 3D sculptată, pe care apoi să o lustruiesc, să o trimit la turnătorie şi să o facă din bronz. Sau --

sunt câţiva oameni care au originale şi am încercat să îi contactez şi să ajung la ei, în speranţa că mă vor lăsa să petrec câteva minute lângă una dintre păsările adevărate, poate chiar să fac o fotografie sau poate chiar să scot scannerul de mână pe care se întâmplă să îl am şi care încape într-o cutie de cereale şi poate, fără măcar să ating pasărea, jur, să obţin o scanare 3D perfectă. Şi sunt dispus să semnez pagini care să spună că nu voi lăsa pe altcineva să o aibă, în afară de mine la mine în birou, promit. Le dau şi lor una dacă vor. Şi atunci, poate, voi ajunge la finalul acestui exerciţiu. Dar pe bune, dacă e să fim sinceri cu noi înşine, trebuie să admit că a ajunge la finalul exerciţiului nu era scopul de la care am pornit, nu-i aşa? Mulţumesc.