Vindecarea 9/11: Mamele care au găsit iertare, prietenie

Phyllis Rodriguez: Suntem aici astăzi datorită faptului că avem ceea ce majoritatea oamenilor consideră a fi o prietenie neobişniută. Şi aşa este. Şi cu toate astea, nouă ne pare naturală acum.

Am aflat prima dată că fiul meu a fost la World Trade Center în dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001. Nu am ştiut dacă a pierit deja decât 36 de ore mai târziu. La momentul acela, ştiam că era ceva politic. Ne temeam de ceea ce va face ţara noastră în numele fiului nostru -- soţul meu, Orlando şi cu mine şi familia noastră. Şi când am văzut -- şi cu toate că, datorită şocului, teribilului şoc, şi teribilei explozii din vieţile noastre, literalmente noi nu am fost răzbunători. Şi câteva săptămâni mai târziu când Zacharias Moussaoui a fost învinuit de 6 capete de acuzare de conspiraţie la comiterea de terorism, şi guvernul Statelor Unite a cerut pedeapsa cu moartea pentru el, soţul meu şi cu mine am vorbit în opoziţie cu asta, în mod public. În felul acesta şi prin grupuri ale drepturilor omului am fost aduse împreună alături de alte câteva familii ale victimelor.

Când am văzut-o pe Aicha în media, apărând când fiul ei era învinuit, am gândit: "Ce femeie curajoasă. Într-o zi când voi fi mai puternică, vreau s-o întâlnesc pe această femeie". Eram încă în adâncă suferinţă; Am ştiut că nu aveam puterea. Am ştiut că o voi găsi într-o zi, sau că ne voi găsi una pe cealaltă. Fiindcă atunci când oamenii auzeau că fiul meu este o victimă eram simpatizată imediat. Dar când oamenii au aflat de ceea ce era acuzat fiul ei ea nu primea acea simpatie. Dar suferinţa ei era egală cu a mea.

Deci ne-am întâlnit în noimbrie 2002. Şi Aicha vă va spune acum cum s-a întâmplat.

(Translator)Aicha el-Wafi: Bună ziua doamnelor şi domnilor. Eu sunt mama lui Zacharias Moussaoui. Şi am cerut organizaţiei Drepturilor Omului să mă pună în legătură cu părinţii victimelor. Deci ei m-au prezentat la 5 familii. Şi am văzut-o pe Phylis şi am privit-o. Ea era singura mamă din grup. Ceilalţi erau fraţi, surori. Şi am văzut în ochii ei faptul că era o mamă, la fel ca şi mine. Am suferit mult ca mamă. M-am căsătorit când aveam 14 ani. Am pierdut un copil când aveam 15 ani, un al doilea copil când aveam 16 ani. Aşa că povestea cu Zacharias a fost cu adevărat prea mult. Şi încă sufăr, fiindcă fiul meu e ca şi cum ar fi îngropat de viu. Ştiu că ea plânge cu adevărat pentru fiul ei. Dar ea ştie unde este fiul ei. Fiul meu, nu ştiu unde este. Nu ştiu dacă e în viaţă. Nu ştiu dacă e torturat. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el.

De aceea am decis să vă spun povestea mea, pentru ca suferinţa mea să fie ceva pozitiv pentru alte femei. Pentru toate femeile, pentru toate mamele care dau viaţă puteţi dărui înapoi puteţi să vă schimbaţi. Depinde de noi femeile, fiindcă noi suntem femei, fiindcă ne iubim copiii. Trebuie să fim mână în mână şi să facem ceva împreună. Nu este împotriva femeilor, este pentru noi, pentru noi femeile, pentru copiii noştri. Vorbesc împotriva violenţei, împotriva terorismului. Merg în şcoli pentru a vorbi tinerelor fete musulmane pentru ca ele să nu accepte să se căsătorească împotriva voinţei lor, de foarte tinere. Aşa că dacă reuşesc să salvez una din aceste tinere fete şi să evit ca ele să se mărite şi să sufere la fel cum am suferit eu ei bine asta e ceva bun. De aceea sunt aici în faţa voastră.

PR: Aş vrea să spun că am învăţat atât de mult de la Aicha, începând cu ziua în care am avut prima noastră întâlnire cu membrii celorlaltor familii -- care a fost o întâlnire foarte privată, cu pază, deoarece era noiembrie 2002, şi, sincer, ne era teamă de super-patrotismul de la aceea vreme din ţară -- aceia dintre noi membrii ai familei. Dar aveam cu toţii emoţii. "De ce vrea ea să ne întâlnim?" Şi apoi ea avea emoţii. "De ce doream noi să o întâlnim?" Ce vrem noi unii de la ceilalţi? Înainte de a ne cunoaşte numele sau altceva ne-am îmbrăţişat şi am plâns. Apoi am stat în cerc cu sprijinul, cu ajutorul unor oameni experimentaţi în aceste feluri de reconciliere. Şi Aicha a început şi a spus, "Nu ştiu dacă fiul meu este vinovat sau nevinovat, dar vreau să vă spun cât de mult îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat cu familiile voastre. Ştiu cum este să suferi şi simt că dacă are loc o crimă o persoană trebuie judecată corect şi pedepsită". Dar ea a ajuns la noi în acel mod. Şi a fost, îmi place să spun, a fost un ice-breaker. Şi ceea ce s-a întâmplat e că toţi ne-am spus poveştile, şi toţi ne-am conectat ca fiinţe umane. La sfârşitul după-amiezii -- era cam la 3 ore după prânz -- ne simţeam ca şi cum ne cunoşteam dintotdeauna.

Acum ceea ce am învăţat de la ea, este o femeie, nu numai care poate fi atât de generoasă având în vedere aceste circumstanţe din prezent şi ceea ce a fost atunci şi ceea ce i-a fost făcut fiului ei dar viaţa pe care a avut-o ea. Nu am întâlnit niciodată pe cineva cu o viaţă atât de grea dintr-o cultură şi un mediu atât de total diferite de ale mele. Şi am simţit că avem o legătură specială, pe care o preţuiesc foarte mult. Şi cred că totul vine de la faptul că îţi e frică de celălalt dar faci pasul acesta şi apoi îţi dai seama: "Hei, nu a fost chiar atât de greu. Pe cine aş mai putea întâlni dintre cei pe care nu-i cunosc sau de care sunt atât de diferită?".

Deci Aicha, ai câteva cuvinte pentru concluzie? Fiindcă timpul nostru a expirat.

(Râsete)

(Translator)AW: Voiam să spun că noi trebuie să încercăm să cunoştem alţi oameni, pe ceilalţi. Trebuie să fiţi generoşi, şi inimile voastre trebuie să fie generoase, minţile voastre trebuie să fie generoase. Trebuie să fiţi toleranţi. Trebuie să luptaţi împotriva violenţei. Şi sper ca într-o zi noi toţi să trăim împreună în pace şi respectându-ne unul pe altul. Aceasta e ceea ce am vrut să spun.

(Aplauze)