Return to the talk Return to talk

Transcript

Select language

Translated by Alexandra Anca Codreanu
Reviewed by Ariana Bleau Lugo

0:14 Aşa, dându-mă jos din autobuz, m-am îndreptat spre colţ s-o iau spre vest către o lecţie de braille. Era în iarna lui 2009, şi orbisem de aproape un an. Lucrurile mergeau destul de bine. Am ajuns cu bine pe partea cealaltă, m-am întors spre stânga, am apăsat butonul de avertizare sonoră traversare pietoni şi am aşteptat. Când s-a auzit, am pornit şi am ajuns cu bine pe partea cealaltă. Păşind pe trotuar, Am auzit sunetul unui scaun de oţel alunecând pe pavaj în faţa mea. Ştiu că e o cafenea pe colţ, şi că au scaune afară în faţa ei, aşa că mi-am reglat direcţia spre stânga ca să ajung mai aproape de stradă. Între timp, scaunul a alunecat și el. Mi-am închipuit că am greşit şi am revenit la dreapta, iar scaunul a glisat la fel, perfect sincronizat. Începeam să mă îngrijorez. Am dat înapoi spre stânga, şi scaunul la fel, blocându-mi drumul. Acum chiar m-am speriat. Aşa că am strigat, „Cine dracu e acolo? Ce se întâmplă? Chiar atunci, în timp ce strigam, am auzit altceva, un zornăit familiar. Suna cunoscut, şi imediat m-am gândit la altă posibilitate, şi am întins mâna stângă, iar degetele mi s-au atins de ceva pufos, și am dat peste o ureche, urechea unui câine, poate un golden retriever, Lesa îi fusese legată de scaun până când stăpânul îşi lua o cafea dinăuntru, iar câinele tot încerca să mă salute, poate vroia să fie scărpinat după ureche, Cine ştie, poate vroia să-şi ofere serviciile. (Râsete)

1:57 Dar această istorioară este, de fapt, despre temerile şi erorile de interpretare asociate ideii de a te deplasa prin oraş fără vedere, apparent neglijând mediul şi oamenii din jurul tău.

2:13 Daţi-mi voie să revin şi să aranjez decorul puţin. De Sf. Patrick în 2008, m-am prezentat la spital pentru o operaţie de îndepartare a unei tumori pe creier. Operaţia a reuşit. Două zile mai târziu, am început să-mi pierd vederea. În a treia zi o pierdusem cu totul.

2:33 Imediat am fost covârşit de un sentiment de teamă, confuzie şi vulnerabilitate, pe care oricine l-ar încerca. Dar având timp să mă opresc şi să mă gândesc, Am început să înţeleg că, de fapt, că aveam multe pentru care să fiu recunoscător. Îndeosebi m-am gândit la tatăl meu, care murise în urma complicaţiilor unei operaţii pe creier. Avea 36 de ani, eu 7 când s-a întâmplat. Aşa că, deşi aveam toate motivele să mă tem de ceea ce avea să urmeze, şi nu aveam idee de ce avea să se întâmple, traiam. Fiul meu încă îşi mai avea tatăl. Şi, în plus, nu eram prima persoană care îşi pierduse vreodată vederea. Ştiam că trebuie să existe tot felul de sisteme şi tehnici şi cursuri de pregătire ca să trăieşti o viaţă activă, împlinită, fără vedere.

3:25 Când m-au trimis acasă de la spital peste câteva zile, plecam cu o misiune, să ies în lume, să primesc cel mai bun training cât mai rapid şi să trec la refacerea vieţii mele. În şase luni mă reîntorceam la muncă. Instruirea mea incepuse. Am început chiar să merg pe o bicicletă tandem cu vechii mei tovarăşi de ciclism, şi făceam naveta la serviciu neînsoţit, mergând pe jos prin oraş şi luând autobuzul. Multă muncă şi grea.

3:54 Dar ce nu anticipasem prin acea tranziţie rapidă a fost experienţa incredibilă a juxtapunerii experienţei mele de când vedeam cu cea de nevăzător a aceloraşi locuri şi oameni într-o perioadă de timp atât de scurtă.

4:13 De aici am căpătat multă înţelepciune prin introspecţie sau extrospecţie cum am numit eu ceea ce am învăţat de când mi-am pierdut vederea. Aceste descoperiri variau de la fleacuri la profund, de la banal la umoristic. Ca architect, simpla juxtapunere a experienţelor mele de văzător şi nevăzător ale acelorlaşi locuri şi oraşe într-o perioadă de timp atât de scurtă mi-a dat tot felul de idei extrospecte minunate despre oraşul însuşi. Dintre care lucrul suprem a fost înţelegerea faptului că, de fapt, oraşele sunt locuri fantastice pentru orbi. Şi apoi am mai fost surprins de predispoziţia oraşului spre blândeţe şi amabilitate în contrast cu indiferenţa sau mai rău. Şi apoi am început să-mi dau seama că se părea că orbii au o influenţă pozitivă asupra oraşului însuşi. Asta a fost puţin ciudat pentru mine.

5:10 Daţi-mi voie să fac un pas înapoi şi să văd de ce este oraşul aşa de bun pentru nevăzători. În instruirea de recuperare după pierderea vederii este inerent să înveţi să te bazezi pe toate simţurile non-vizuale, lucruri pe care altfel le-ai ignora poate. E ca şi cum o întreagă lume nouă de informaţii senzoriale ţi se deschide. Am fost realmente şocat de simfonia sunetelor subtile din jurul meu în oraş pe care le auzi şi cu care poţi lucra pentru a înţelege unde te afli, cum trebuie să te mişti şi unde să mergi. La fel, doar ţinând bastonul, poţi simţi diferenţele de textură ale suprafeţei pe care calci şi, în timp, îţi formezi un model al locului în care te afli şi al celui încotro te îndrepţi. Similar, doar faptul că soarele îţi încălzeşte un obraz sau ca vântul îţi sulfă pe ceafă îţi dă indicii despre ce poziţie ai şi cum avansezi printr-o porţiune şi despre mişcarea ta în timp şi spaţiu. Dar şi simţul mirosului. Unele cartiere şi oraşe îşi au mirosul lor, la fel ca locurile şi lucrurile din jurul tău, şi dacă ai noroc poţi chiar să-ţi urmezi nasul până la noua brutărie pe care o căutai.

6:21 Toate acestea m-au surprins pentru că am început să înţeleg că experienţa mea de nevăzător era nebănuit de multi-senzorială față de viața mea pe când vedeam. M-a mai frapat cât de mult se schimba oraşul în jurul meu. Când vezi, fiecare îşi cam vede de treaba lui, nu te preocupi de alţii. Când nu mai vezi e cu totul altă poveste. Şi nu ştiu cine urmăreşte pe cine, dar bănuiesc că multă lume mă urmăreşte pe mine. Şi nu sunt paranoic, dar oriunde aş merge, primesc tot felul de sfaturi: Du-te aici, mişcă-te încolo, fereşte asta. Multe din informaţii sunt bune. Unele sunt utile. Multe cam dimpotrivă. Trebuie să înţelegi la ce se referă. Unele sunt greşite și nu ajută. Dar toate sunt bune în marea schemă a lucrurilor.

7:15 Dar odată eram în Oakland, mergând pe Broadway, când am ajuns la un colț. Aşteptam un semnal audio de trecere pietoni şi când s-a declanşat eram pe punctul de a păşi în stradă când, dintr-o dată, mâna dreaptă mi-a fost apucată de un tip, care mi-a înşfăcat braţul şi m-a tras pe zebră trăgându-mă pe partea cealaltă a străzii şi vorbindu-mi chinezeşte. (Râsete) N-aveam cum scăpa din înşfăcarea acestui om, dar m-a dus dincolo în siguranţă. Ce puteam să fac? Dar credeţi-mă, sunt moduri mai politicoase de a da ajutor. Nu ştim că sunteţi acolo aşa că e mai amabil dacă spui mai întâi „Bună ziua" „Vreţi să vă ajut?"

7:54 Dar când eram În Oakland am fost chiar şocat de cât s-a schimbat oraşul când mi-am pierdut vederea. Îmi plăcea când vedeam. Era ca lumea. E un oraş chiar frumos. Dar odată ce mi-am pierdut vederea şi am mers pe jos pe Broadway, eram binecuvantat la fiecare colţ de stradă.

8:14 „Dumnezeu să te binecuvânteze, omule."

8:15 „Doamne ajută, frate."

8:17 „Să-ţi ajute Dumnezeu."

8:19 Nu primeam aşa ceva când vedeam. (Râsete) Şi chiar nevăzător fiind, nu mi se întâmplă în San Francisco. Şi ştiu că îi deranjează pe unii din prietenii mei orbi, nu doar eu observ asta. Deseori se crede că asta e o reacție care vine din milă. Tind să cred că vine din umanitatea noastră împărtăşită. din sentimentul nostru de comuniune şi cred că e plăcut. De fapt, dacă mă simt deprimat, o iau pe Broadway în centru în Oakland, fac o plimbare şi mă simt mai bine aşa, cât ai clipi din ochi.

8:54 Dar asta ilustrează şi cum disabilitatea şi orbirea traversează cumva categoriile etnice, sociale, rasiale şi economice. Disabilitatea e o sursă de şanse egale. Oricine este binevenit. De fapt, am auzit spunându-se în comunitatea celor cu disabilităţi că există de fapt doar două tipuri de oameni: Cei cu disabilităţi, şi cei care încă nu şi le-au găsit pe ale lor. E un mod diferit de a te gândi, dar cred că e frumos, pentru că cu siguranţă este mult mai incluziv decât „noi contra lor” sau „apţi contra infirmi”, şi e un mod mult mai onest şi mai respectuos de a trata fragilitatea vieţii.

9:39 Aşa că lecţia mea de luat acasă este că nu numai oraşul e bun pentru orbi, ci şi orașul are nevoie de noi. Şi sunt atât de sigur de asta încât doresc să vă propun astăzi ca orbii să fie luaţi în calcul ca locuitorii prototip ai oraşelor atunci când se imaginează oraşe noi şi minunate şi nu ca oamenii la care se gândeşte după ce s-a turnat deja tiparul. Atunci e prea târziu. Dacă proiectaţi un oraş având orbii în minte, veţi avea o reţea bogată de trotuare pe care să se meargă pe jos cu o densitate mare de opţiuni si alternative toate disponibile la nivelul străzii. Dacă proiectaţi un oraş având în vedere orbii, trotuarele vor fi previzibile şi generoase. Spaţiul dintre clădiri va fi bine echilibrat între oameni şi maşini. De fapt, cine are nevoie de maşini_ dacă ești orb nu conduci. (Râsete) Nu le place să conduci. (Râsete) Dacă proiectaţi un oraş cu orbii în minte, veţi proiecta un oraş cu un transport public accesibil, bine conectat, care leagă toate zonele oraşului şi cele suburbane. Dacă proiectaţi un oraş cu orbii în minte, vor fi posturi, multe posturi. Orbii vor şi ei să lucreze. Vor să-și câstige existenţa.

11:03 Aşa că, proiectând un oraş pentru orbi, sper că începeţi să înţelegeţi că de fapt ar fi un oraş mai incluziv, mai echitabli, mai drept pentru toţi. Şi pe baza experienţei mele anterioare de văzător pare a fi un oraş foarte ca lumea, fie că eşti orb, fie că ai altă disabilitate sau încă nu ţi-ai găsit-o pe a ta.

11:24 Aşa că vă mulţumesc.

11:27 (Apauze)